Biserica din România, între ora de religie și ora de campanie electorală

1292

Biserica Ortodoxă a primit o lovitură puternică în urma unei decizii recente a Curţii Constituţionale. O decizie cel puţin interesantă, în contextul în care, în ultimele zile, BOR a fost acuzată de implicare electorală nevoalată.

Deși campania electorală este în prim-planul vieţii publice autohtone, iar atenţia tuturor s-a concentrat pe confruntările candidaţilor, alte elemente apărute între timp pot explica, fie și parţial, parcursul sinuos al ţării din ultimul sfert de secol. În ultimele zile, România s-a confruntat cu o suită de provocări care sunt, mai mult sau mai puţin, conexe lumii politice. Unele dintre ele ne afectează deja prezentul.

Prima provocare: biserica în școală

Religia nu mai este obligatorie în școală. Este una dintre deciziile Curţii Constituţionale care vine după nenumărate demersuri din partea taberei nemulţumite de statutul oarecum obligatoriu al orei de religie din școală. Până acum, cei care trebuiau să facă o cerere scrisă erau părinţii care nu doreau participarea copiilor lor la ora de religie. Nu va mai fi așa, fiindcă cei care trebuie să ia pixul în mână sunt părinţii care vor să își înscrie copiii la materia religie.

Argumentaţia Curţii pornește de la ideea că cel care vrea să facă ceva trebuie să ceară acel lucru, și nu cel care nu vrea. Decizia Curţii a oferit prilejul evidenţierii carenţelor care au stat la baza reglementării acestei ore în școală. Astfel, Mircea Miclea, fost ministru al educaţiei, susţine că introducerea religiei în școli „a fost rezultatul presiunii politicienilor și a bisericii, nu are susţinere pe dovezi știinţifice”.

Așa cum era de așteptat, BOR a reacţionat vehement faţă de această situaţie neașteptată, susţinând că este generată de o minoritate care are probleme în a accepta statutul orei de religie așa cum a fost până în prezent. „Este evident că se încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin măsuri birocratice excesive pentru majoritatea părinţilor acestora, favorizând, în schimb, o minoritate care nu acceptă ora de religie, deşi învăţământul religios este garantat de Constituţie”, a reclamat Patriarhia în poziţia oficială.

Patriarhia pare hotărâtă să continue lupta, deși recunoaște că, din punct de vedere juridic, nu poate contesta această decizie. Cu toate acestea, „nu se lasă intimidată şi descurajată, ci va intensifica atenţia şi acţiunea ei pe diferite planuri pentru apărarea şi promovarea valorilor credinţei creştine în societatea românească de azi”.

A doua provocare: politica în biserică

Din păcate, aceeași fermitate i-a lipsit Patriarhiei într-o altă situaţie poate chiar mai gravă decât cea a orelor de religie. Dacă ateismul este perceput ca o formă de virus cu efect nociv asupra societăţii, același lucru s-ar putea spune și despre colaborarea pe faţă a unor preoţi cu politicienii. Nu doar ateismul este marea provocare pentru societatea românească, ci și alianţa dintre preoţi și politicieni cu ocazia campaniilor electorale.

În trecut, acuzaţiile care erau aduse bisericii pe această temă erau respinse ca fiind nefondate și lipsite de probe. În ultima săptămână însă, presa a scos la iveală mai multe cazuri care evidenţiază implicarea unor ierarhi de nivel înalt în campanie directă în favoarea unui candidat. În ciuda acestor dezvăluiri, Patriarhia s-a rezumat să comunice prin purtătorul de cuvânt că „toate cazurile în care preoţii s-au implicat în campania electorală vor fi cercetate de instanţele de judecată bisericească eparhiale, potrivit regulamentelor de disciplină bisericească”.

Cu siguranţă, nu se poate concluziona că toţi preoţii s-au implicat politic. Dar, la fel de bine, nici nu se poate spune că situaţia se rezumă doar la cei care au deraiat acum. De exemplu, încă din vară, Mitropolia Clujului le cerea preoţilor să se implice în politică. Iar recent, liderul PSD Cluj a dezvăluit că nu vede nimic nefiresc în ameninţările lansate de omologul său din Satu-Mare la adresa preoţilor, cărora le cerea votul. Motivul este simplu: și el procedează la fel. Oare câte cazuri similare sunt?

A treia provocare: vocile din biserică

Dacă biserica la nivel oficial este destul de tăcută în privinţa acestui fenomen, există voci în interiorul ei care s-au făcut auzite. Chiar în debutul unui articolul publicat în ziarul Adevărul, Eugen Tănăsescu, blogger, dar și preot, și-a exprimat îngrijorarea că „Poiana lui Iocan se transformă în Castelul lui Dracula”. Adică ceea ce ar fi trebuit să fie loc de dezbatere democratică s-a convertit în opusul ei. Biserica este a lui Christos, nu a Cezarului, susţine Tănăsescu. Cu toate acestea, este conștient că idealul este încă departe, fiindcă „Dracula nu doarme. El vrea să stăpânească şi în Biserică. La începerea campaniei electorale, am scris despre pericolul implicării Bisericii în campanie. Efectele se văd azi limpede. Pare că ierarhii devin slugile candidaţilor.”

Atacul virulent pe care îl lansează la adresa unora dintre slujitorii credinţei continuă cu speranţa că episoadele pe care presa le-a semnalat nu sunt generalizate, ci că ele au apărut doar „pe unde clericii cred că buzunarul e mai de preţ decât sufletul şi zidul mai de preţ decât mântuirea”.

A patra provocare: religia fără etică

Cât de importantă este ora de religie în școală? Întrebarea a divizat societatea românească și, cel mai probabil, va continua să o divizeze. Care este utilitatea acestei materii, dacă rezultatele nu se văd la nivelul societăţii? Campania electorală a dezvăluit suficiente carenţe etice pe care le prezintă societatea românească. Acestea însumează poate pericolul esenţial pentru viitorul ţării, chiar dacă nu constituie o preocupare pentru cei care, din faţa altarelor, transmit mesaje cu ţintă politică precisă.

Politicieni care utilizează biserica pe post de tribună electorală, preoţi care se implică fără ezitare în arena politică, preocupări lipsite de echilibru ale bisericii faţă de probleme stringente ale societăţii, excluderea unui candidat la prezidenţiale pe motiv de apartenenţă religioasă, acesta este tabloul României de la finalul anului 2014. Unul care arată destul de sumbru, dar care indică totuși perspectiva unei schimbări. Speranţa este dată de vocile celor care simt și înţeleg că trebuie să ia atitudine și care, împreună cu profeţii vechi-testamentari, sunt capabili să răspundă la o întrebare cu o profundă miză etică: „Oare tăcând faceţi voi dreptate?”