Oamenii sunt fiinţe morale, iar animalele posedă o formă rudimentară de moralitate. Sunt perfect de acord cu aceste afirmaţii atât cei mai conservatori dintre teologi, cât și biologii evoluţioniști.

Cu toate acestea, eterna dispută dintre cele două tabere are în centru paternitatea acestui simţ etic – de vreme ce primii vorbesc despre Dumnezeu, iar ultimii despre natură – patul germinativ pentru nașterea moralităţii. Așadar, dacă moralitatea este inerentă naturii umane, cine a așezat-o acolo?

În articolul „Is Morality Natural?” (Este moralitatea naturală?), publicat în septembrie 2008 în revista Newsweek, profesorul Marc Hauser de la Universitatea Harvard supunea atenţiei un caz complicat. Este vorba despre un fapt real, petrecut în 2 ianuarie 2007: o femeie solidă s-a înţepenit în singura ieșire a unei peșteri din Cango, Africa de Sud, blocând în interiorul grotei un grup de 22 de turiști. Ce se putea face? De vreme ce femeia supraponderală era aproape imposibil de salvat, se impunea omuciderea pentru izbăvirea celor 22? Sau ar fi trebuit să fie lăsată în gura peșterii până când avea să moară alături de ceilalţi turiști? Și, mai ales, cine anume și prin ce modalitate ar putea valida corectitudinea acestei hotărâri? Care sunt mecanismele implicate într-o asemenea decizie? Din fericire, în cazul de mai sus, soluţia a fost găsită după mai bine de zece ore de strădanii: prin utilizarea unor scripeţi și a parafinei lichide infiltrate între corpul femeii și pereţii peșterii, aceasta a fost eliberată, toţi turiștii fiind astfel salvaţi.

Așadar, dacă moralitatea este inerentă naturii umane, cine a așezat-o acolo?

Dar dilema a rămas totuși nerezolvată. Cum ar fi trebuit să se procedeze dacă femeia nu putea fi eliberată? Articolul mai prezintă și alte dileme similare. Hauser aduce în discuţie testele de evaluare a simţului moral, de pe siteul Universităţii Harvard. Iată câteva dintre exemplele citate: „Ai mări viteza bărcii pe care o conduci pentru a salva vieţile a cinci oameni care sunt pe punctul de a se îneca, știind că o persoană din barcă va cădea și se va îneca? Ai ezita să dai un medicament unui bolnav aflat în fază terminală, știind că va muri fără el, dar organele lui ar putea fi folosite la salvarea altor trei pacienţi? Ţi-ai sufoca bebelușul care ţipă, dacă numai în felul acesta i-ai împiedica pe soldaţii inamici să te găsească și să te ucidă împreună cu alţi opt oameni care se ascund alături de tine?

Ceea ce-l intrigă cel mai mult pe Hauser este faptul că oameni extrem de diferiţi răspund, în principiu, identic. Mai mult, chiar atunci când sunt rugaţi să-și expună motivaţiile pentru care fac anumite alegeri, respondenţii nu au nici cea mai vagă idee care ar fi acestea, dar sunt siguri de alegerile lor. Majoritatea celor chestionaţi cred că este acceptabil să mărești viteza bărcii, dar ar ezita să-i dea bolnavului medicamentul; în privinţa bebelușului, mulţi răspund în primă instanţă că găsesc acest lucru de neconceput, dar revin deseori asupra deciziei, afirmând că, în acea situaţie, e totuși acceptabil.

Este moralitatea naturală, biologică, intrinsecă fiinţei umane?

Cum de există aceste patternuri? Cum pot niște oameni atât de diferiţi să facă alegeri similare? Există oare un cod moral comun, inconștient, adânc înrădăcinat în natura umană? Este moralitatea naturală, biologică, intrinsecă fiinţei umane? Hauser, profesor de biologie umană evoluţionistă, publicase încă din 2006 cartea „Moral Minds” (Minţi morale: cum a structurat natura simţul universal al binelui și răului), în care susţinea teza potrivit căreia creierul ar deţine un mecanism setat genetic pentru a dobândi legi morale – o „gramatică morală universală” asemănătoare aptitudinilor de dezvoltare a limbajelor și a mecanismelor ce însoţesc această capacitate. Respectiva gramatică, de asemenea, ar fi programată, conform autorului, să declanșeze judecăţi rapide, intuitive și universal acceptate cu privire la ce sunt binele și răul.

Fals tratat de moralitate

Hauser nu este nici pe departe primul care problematizează tensiunile generate de ideile antagonice cu privire la provenienţa și natura moralităţii. Nașterea dezbaterii legate de originea moralei datează din Antichitate, dar a cunoscut o dezvoltare mai accentuată în secolul al XVIII-lea, când filosoful Immanuel Kant (1724- 1804) a afirmat că moralitatea trebuie fundamentată pe raţiune, în vreme ce filosoful scoţian David Hume (1711-1776) susţinea că judecăţile morale se nasc din emoţii. Controversele erau prezente, așadar, chiar înainte de afirmarea impetuoasă a evoluţionismului.

Nașterea dezbaterii legate de originea moralei datează din Antichitate.

Ceea ce diferă astăzi, totuși, faţă de perioadele anterioare, este că putem vorbi despre nașterea unei știinţe în toată regula, al cărei obiectiv este acela de a descoperi atât maniera în care oamenii din diferite culturi evaluează astfel de dileme, cât și mecanismele ce determină raţiunea să adopte deciziile în cauză. Marc Hauser nu este singurul cercetător preocupat de căutarea unui răspuns cu privire la originea moralităţii. Edward O. Wilson, biologul care a scris volumul „Sociobiologie” în anul 1975, considera cu tărie că „a venit vremea ca morala să fi e luată din mâinile filosofilor și biologizată.” Din ’75 și până astăzi, cei care l-au urmat în demersul său consideră că au făcut progrese remarcabile. Așa să fie oare?

Biologizarea a condus lumea știinţifică la efectuarea unor studii legate de comportamentul animalier, dovedindu-se, ce-i drept, că unele dintre animale au un grad surprinzător de ridicat al sensibilităţii faţă de situaţiile dificile pe care le întâmpină alte surate ale lor. Un caz remarcabil este cel al unor cimpanzei, animale lipsite de abilitatea de a înota, care s-au înecat în șanţurile de la zoo, încercând să scape alţi cimpanzei de la înec. Acest tip de comportament a fost calificat de biologi ca precursor al moralităţii umane. Acesta a fost pentru ei chiar un argument în plus pentru convingerea lor că moralitatea ar trebui să devină apanajul exclusiv al biologilor, și nu al teologilor sau al filosofilor.

Profesorul trăsnit

Directorul Living Links Center de la Yerkes National Primate Research Center (Universitatea Emory, Atlanta), eminentul Frans de Waal, și-a propus să facă lumină în acest domeniu. În cartea sa „Primatele și filosofii” (sic!), acest primatolog – care studiază maimuţele, dar trage concluzii despre oameni și-a apărat teoriile în faţa criticilor venite din partea filosofilor, susţinând că „rădăcinile moralităţii pot fi observate în comportamentul social al maimuţelor.”

El distinge la baza sociabilităţii patru tipuri de comportament social. Acestea sunt: empatia, abilitatea de a deprinde și respecta reguli sociale, reciprocitatea și împăcarea.

Din această împătrită bază a sociabilităţii primatelor (mai cu seamă a cimpanzeilor) a luat naștere moralitatea umană. Aceasta ar fi structurată pe două niveluri de „sofisticare”. Primul nivel constă în atașarea unor elemente motivatoare (recompense, pedepse sau construirea reputaţiei) la codul de legi morale al societăţii. Cu privire la cel de-al doilea nivel de „sofisticare”, de Waal a fost nevoit să admită că, în cazul moralităţii umane, întâlnim judecata și raţiunea, pentru care nu avem corespondenţă în lumea animală.

Cursa către relaxarea standardelor

Strădaniile de a demonstra că moralitatea este de ordin natural abundă în ultima perioadă. În acest demers se înscriu și cercetările făcute de Jorge Moll și Jordan Grafman de la National Institutes of Health din Bethesda, Maryland. Vârful de lance al concluziilor lor este acela că moralitatea are rădăcini biologice. Totuși, reducerea (i)moralitatăţii la simple procese chimice pre-configurate genetic conduce, implicit, la scăderea rolului responsabilităţii personale.

Dar, mai important decât atât, putem oare interpreta moralitatea ca pe un simplu instrument în așa-zisul lanţ al evoluţiei, care a jalonat supravieţuirea speciilor?

Numai la atât să se reducă moralitatea? Francis Crick, bio-neurofizicianul britanic laureat al premiului Nobel pentru neurofiziologie / medicină în 1962 pentru descoperirea structurii ADN-ului, și-a petrecut ultimii douăzeci de ani ai activităţii sale încercând să lege moralitatea de ADN. Crick s-a străduit să-L înlăture pe Dumnezeu din discuţiile privind moralitatea, considerând că totul poate fi redus la chimia creierului.

O opinie nuanţată a formulat Jesse Prinz, filosof la Universitatea din Carolina de Nord, care crede că moralitatea s-a dezvoltat după încheierea evoluţiei umane, iar sentimentele morale sunt modelate de cultură, fără ca genetica să joace vreun rol. Una dintre concluziile care se desprind în urma acestor studii ar fi aceea că moralitatea nu este determinată numai de judecăţile pe care oamenii le fac, ci și de mecanismele în virtutea cărora sunt posibile aceste judecăţi.

Din laborator în universitate

Ideile s-au răspândit în mediile universitare ca focul în miriște. De pildă, profesorul Allen MacNeill de la Universitatea Cornell a susţinut, în vara anului 2008, un curs de șase săptămâni în cadrul căruia a luat în dezbatere două ipoteze:

1. etica poate fi derivată direct din evoluţia biologică umană

sau

2. etica poate fi derivată numai din principii filosofice, care nu provin direct din biologia evoluţionistă.

Dumnezeu este exclus cu totul din calcul! După cum putem lesne remarca, punctul maxim al înţelegerii profesorului este, în cele din urmă, evoluţionismul, dincolo de care nu poate trece. De altfel, în descrierea cursului, MacNeill preia concepţiile „tătucului” său, Darwin, datând din 1871, și anume că primele baze ale simţului moralităţii rezidă în instinctele sociale, acestea fiind dobândite prin selecţie naturală.

Să ridicăm totuși ochii!

Căutând fundamentele moralităţii acolo unde nu pot fi găsite, și anume printre experimente de laborator efectuate pe animale, se alimentează confuzia din mintea unor oameni. Nu poate fi negat un anume simţ al dreptăţii prezent în lumea necuvântătoarelor, dar a muta discuţia despre moralitate în segmentul revendicat de biologi pare extrem de riscant.

Moralitatea transcende, așadar, predeterminările naturale ale speciei și îl ridică pe om către Dumnezeu.

Din perspectivă teologică, etica rezidă din Dumnezeu, cu toate că a cunoscut un punct de contorsiune în grădina Edenului, prin imixtiunea șarpelui, care s-a prezentat drept garant și reazem al celor care caută „deschiderea ochilor”. Departe de a conchide că cei credincioși deţin monopolul moralităţii, raţiunea și evidenţele biblice ne conduc la concluzia că moralitatea este inaugurată, inseminată și garantată de unicul ei propulsor și promotor, Creatorul omului, Dumnezeu, singurul care crează și setează standardele. Important este să ne stabilim priorităţile: vom adopta un tip de moralitate teoretizat de biologi sau mai degrabă unul de natură divină?

Un sistem moral construit în afara lui Dumnezeu este ridicat pe nisip și va falimenta mai devreme sau mai târziu. Moralitatea transcende, așadar, predeterminările naturale ale speciei și îl ridică pe om către Dumnezeu.