Milioane de oameni obișnuiţi, normali din punct de vedere psihologic vor avea de făcut faţă unei coliziuni bruște cu viitorul. Mulţi cetăţeni ai celor mai bogate și mai avansate naţiuni, din punct de vedere tehnologic, din lume vor găsi că e din ce în ce mai greu să ţină pasul cu schimbările neîncetate care caracterizează vremea noastră.” (Alvin Toffler, Șocul viitorului, 1970)

Toffler a redactat Șocul viitorului la o mașină de scris tradiţională”[1]scria Ken Robinson, renumit specialist în știinţele educaţiei. Cu alte cuvinte, predicţiile sale neliniștitoare au fost făcute când nici măcar nu exista computerul personal sau internetul. Cu toate acestea, ceea ce trăim azi a fost prezis cu acuitate și cauza a fost identificată nu atât în schimbarea în sine, cât în ritmul ei foarte alert și în amploarea nemaipomenită. Robinson ilustrează printr-o comparaţie cu șocul cultural al refugiaţilor sau al emigranţilor, care se trezesc, peste noapte, în altă ţară, cu o limbă necunoscută, cu alte obiceiuri, valori, reguli, cu un stil de viaţă neînţeles, cu o viziune despre lume inaccesibilă etc.

Dacă secolul al XX-lea a fost numit „secolul vitezei”, putem spune că secolul al XXI-lea este secolul acceleraţiei. Ken Robinson subliniază că, dincolo de problema psihologică a (in)adaptării noastre la o civilizaţie care-și schimbă alert coordonatele, ar trebui să căutăm în educaţie resursele de a aplana șocul acesta al viitorului.

Transformările accelerate ale civilizaţiei noastre nu sunt net pozitive sau negative, ci au deopotrivă efecte pozitive și negative, în funcţie de contextul sociocultural: schimburile informaţionale tot mai rapide, mai complexe și mai extinse pe glob; progresul tehnologic accelerat; reducerea dramatică a resurselor naturale ale globului; schimbările demografice; migraţia; poluarea; activitatea și influenţa politicoeconomică a corporaţiilor multinaţionale asupra statelor etc.

Șansa creativităţii

În aceste condiţii, dezvoltarea creativităţii umane reprezintă o șansă și o resursă majoră pentru multe aspecte, precum: ecologizarea; reciclarea deșeurilor; valorificarea benefică a tehnologiei; eficientizarea comunicării mediatice și a accesului la informaţie, la educaţie; îmbunătăţirea stilului de viaţă; dezvoltarea resursei umane, chiar a salvării democraţiei; strategiile de integrare a migranţilor; inovarea educaţiei, accesibilizarea sistemului de sănătate etc. Nu întâmplător studiile asupra creativităţii au depăşit domeniul psihologiei, cointeresând știinţele educaţiei alături de domenii ample, precum: psihosociologia, știinţele cogniţiei, reţelele neuronale, euristica, managementul, economia, mediul de afaceri etc.

Societatea contemporană este numită, mai mult cu sens deziderativ, „societate bazată pe cunoaștere”[2] (knowledge based society); aceasta deoarece o putem întâlni, cu preponderenţă, în lumea occidentală, în diverse comunităţi academice, centre de cercetare, de inovare, de inventică, de design etc. Însă societatea bazată pe cunoaștere reprezintă ambientul în care se poate dezvolta cel mai bine creativitatea. Acesta își propune ca, prin diverse metode, strategii și tehnici, să ia în stăpânire lumea înconjurătoare, să îmblânzească natura, să ajute la refacerea mediului natural sau social, să raţionalizeze resursele, să profesionalizeze indivizii etc.

Pentru ca omul contemporan să declanșeze o revoluţie a creativităţii, să fie nu doar un rutinier homo faber, ci să devină un autentic homo ingeniosus, este necesar să se investească în capacităţile lui, pe care Ken Robinson le enumeră astfel: creativitate, comunicare, colaborare, gândire critică. Astfel, revoluţia începe cu unităţile de învăţământ, care trebuie să considere dezvoltarea creativităţii și profesionalizarea un domeniu strategic, să se deschidă la iniţiative comune cu instituţii de cultură, cu organizaţii filantropice, cu diverse antreprize și chiar cu firme de afaceri.[3]

Și, într-adevăr, în Top Fortune 500 există companii care investesc strategic în domeniul creativităţii, iar în unele ţări s-au creat comisii guvernamentale sau ministere care să se ocupe de domeniul creativităţii.[4]

Stimularea creativităţii

Capacitatea de a se adapta este specifică omului creativ. Ea constă în reconfigurarea gândirii asupra unei probleme, astfel încât să găsească o soluţie nouă, mai bună, la problema pe care acea situaţie o ridică.[5]

Anthony Weston vede în creativitate „capacitatea de a inventa trei sau zece idei noi, de a debloca problemele «blocate». […] Gândirea critică ne poate releva nevoia de noi idei, pe care le poate filtra şi elabora, dar în lipsa creativităţii, ea este invalidă.”[6]

Autorul ne propune un test de creativitate care a fost utilizat la o angajare, cu 200 de candidaţi, pentru a-l selecţiona pe titularul unui post. Iată testul:

Este o noapte întunecată şi furtunoasă. Conduci la volanul maşinii tale sport, de două locuri. Ajungi la o staţie de autobuz. Trei oameni aşteaptă autobuzul. Unul dintre ei e un necunoscut, care chiar în acel moment se prăbuşeşte la pământ din cauza unui atac de cord. Următoarea persoană este o veche prietenă, care cândva ţi-a salvat viaţa. Ultima, dacă-ţi vine să crezi, este bărbatul sau femeia visurilor tale. Pe cine iei cu maşina? La prima vedere, nu există un răspuns corect. Sau poate că sunt prea multe. […] Aşa că ce părere ai? Cât de creativ eşti? Gândeşte-te la asta o clipă, înainte să citeşti mai departe. Ce decizie ai lua?”[7]

Weston combate tendinţa unor indivizi de a se autoblama că nu sunt creativi, de parcă această trăsătură ar fi înnăscută și neschimbătoare, precum culoarea ochilor. Stă în puterea noastră să devenim mai creativi! Cartea sa, Creativitatea în gândirea critică, rodul unui curs universitar conceput pentru studenţii săi, care au contribuit la îmbunătăţirea lui prin „ideile lor măreţe” inspirate de Weston, este scrisă cu scopul de a sprijini pe oricine chiar în acest scop. De aceea, promiţându-ne că vom deveni mai creativi urmând îndemnurile ei, oferă numeroase teste, metode și teme de gândire. „Nu promit că vă veţi transforma într-un Picasso ori într-un Einstein” – spune cu umor autorul –, ”dar aproape toţi putem mult mai mult decât acum, într-o oarecare măsură, deoarece foarte puţini dintre noi au, cât de cât, exerciţiul gândirii creative. Chiar şi câteva metode pot duce foarte departe.”[8]

O metodă pe care o putem identifica la Weston este să abordăm câte o problemă de larg interes, fie a comunităţii în care trăim, fie a societăţii în ansamblu, fie a organizării politice a ţării, fie a civilizaţiei actuale etc. și să nu o mai considerăm dincolo de puterea noastră de a o influenţa sau de a o rezolva. Cu alte cuvinte, să nu mai luăm orice aspect la nivel macrosocial drept un dat imuabil ori evident, ori de la sine înţeles, ci să imaginăm, fie și în joacă, fie relaxat, într-o reverie[9], alte abordări sau soluţii. Weston mai spune: „Aşa cum nimeni altul decât Sherlock Holmes a spus cândva, ceea ce e evident nu e întotdeauna şi adevărat. Mai există şi alte posibilităţi. Ceea ce e cu adevărat practic este să începi a le căuta. […] Gândiţi-vă la antipatia noastră obişnuită faţă de probleme ca la un fel de impuls. Avem o dificultate care ne stânjeneşte şi, de aceea, ne motivează să eliminăm acest disconfort, chiar dacă o facem cu puţină tragere de inimă şi fără prea multă încredere.”[10]

Exerciţii

Iată câteva teme de gândire, până la articolul viitor, pentru oricine este dispus să intre în „joc”:

„Au fost inventate deja toate sistemele politice posibile? Chiar? Vă puteţi imagina ceva complet nou? Dar măcar câteva îmbunătăţiri majore aduse sistemului nostru actual?

Au fost inventate toate formele de artă posibile? Puţin probabil: gândiţi-vă numai la apariţia recentă a artei digitale şi a muzicii făcute pe calculator, la muzica produsă de balene, la sofisticatele stiluri de graffitti, la folosirea în scopuri artistice a materialelor reciclate etc. Ce altceva mai e posibil? Inventaţi câteva forme de artă. (Arta vremii de afară? Ceva legat de drumuri? Mirosuri?)

Cum credeţi că am putea rezolva criza mediului înconjurător? Cunoaşteţi răspunsul standard: încercând să eliminăm poluarea şi deşeurile, oricât de greu ne-ar fi, sperând că ne vom descurca. Ce altceva vă puteţi imagina?

Dacă ar fi posibilă călătoria în timp? Ce posibilităţi absolut noi s-ar naşte? O rezolvare empirică a disputei dintre evoluţionism şi creaţionism? Războaie între viitoruri alternative purtate în prezent, ca în filmele Terminatorul? Vacanţe cu dinozaurii?”[11]

La aceste teme de gândire aș adăuga trei:

Cum ar putea arăta altfel, în era noastră supertehnologizată și cu posibilităţile actuale de comunicare instantanee la distanţă, prin teleconferinţe, forumuri de discuţie, petiţii online etc., sistemul de vot tradiţional?

Date fiind aceleași facilităţi tehnologice, cum ar putea redeveni democraţia reprezentativă o democraţie participativă, mai eficientă și mai fidelă voinţei maselor?

De asemenea, având la îndemână aceleași înlesniri tehnice, ce îmbunătăţiri și ce reduceri de costuri ar putea fi aduse sistemului tradiţional de învăţământ superior, structurat prin clădiri ale universităţilor, campusuri universitare și cămine, biblioteci ale universităţior, participarea fizică la cursuri, seminare și examene?

Cum ar putea fi reimaginată viaţa bisericilor creștine și interacţiunea ei relevantă cu tinerii, cu oamenii care nu mai obișnuiesc să meargă la biserică sau cu scepticii?

Și acum, iată răspunsul câștigător la testul de angajare: „Legenda spune că cel care a câştigat slujba (din 200 de candidaţi) nu a ezitat deloc înainte de a da răspunsul: «I-aş da cheile de la maşină prietenei mele vechi şi aş ruga-o să-l ducă pe necunoscut la spital, după care aş rămâne să aştept autobuzul alături de femeia visurilor mele.»”[12]

 

Footnotes
[1]„Ken Robinson, O lume ieșită din minţi. Revoluţia creativă a educaţiei, Publica, București, 2011, p. 68-69.”
[2]„Vezi D. Dunca & C. Gasparel (coord.), Knowledge and Action within the Knowledge Based Society, Institutul European, Iași, 2012.”
[3]„Ken Robinson, op.cit., p. 320.”
[4]„Vezi Raportul Robinson al Guvernului Marii Britanii, din 1999; Ministerul Pregătirii Profesionale, Irlanda de Nord.”
[5]„Al. Roșca, Creativitate, modele, programare, Editura Știinţifică, București, 1967.”
[6]„Anthony Weston, Creativitatea în gândirea critică, All, București, 2008, prefaţă.”
[7]„Ibidem, cap. 1, «Promisiunea creativităţii». ”.
[8]„Ibidem.”
[9]„Reveria este considerată o «visare cu ochii deschişi», tipică artiștilor, gânditorilor, creativilor de orice fel; ea este diferită de hipnoză, întrucât presupune conștienţa și voinţa nealterate ale «visătorului». În articolul precedent, metoda visului treaz viza exact acest tip de reverie colectivă, în care cei implicaţi căutau să pună între paranteze detaliile vieţii cotidiene, ale mediului înconjurător, cu toate piedicile și imposibilităţile subliniate de gândirea obișnuită, banală, reflexă. Așezarea pe jos, în formă de stea vizează obţinerea unei poziţii cât mai comode, în care nimeni să nu fie stânjenit de privirea ori vecinătatea celorlalţi, ca atunci când grupul este așezat pe canapele sau scaune.”
[10]„Anthony Weston, op.cit.”
[11], „Ibidem.”
[12]„Ibidem.”

„Ken Robinson, O lume ieșită din minţi. Revoluţia creativă a educaţiei, Publica, București, 2011, p. 68-69.”
„Vezi D. Dunca & C. Gasparel (coord.), Knowledge and Action within the Knowledge Based Society, Institutul European, Iași, 2012.”
„Ken Robinson, op.cit., p. 320.”
„Vezi Raportul Robinson al Guvernului Marii Britanii, din 1999; Ministerul Pregătirii Profesionale, Irlanda de Nord.”
„Al. Roșca, Creativitate, modele, programare, Editura Știinţifică, București, 1967.”
„Anthony Weston, Creativitatea în gândirea critică, All, București, 2008, prefaţă.”
„Ibidem, cap. 1, «Promisiunea creativităţii». ”.
„Ibidem.”
„Reveria este considerată o «visare cu ochii deschişi», tipică artiștilor, gânditorilor, creativilor de orice fel; ea este diferită de hipnoză, întrucât presupune conștienţa și voinţa nealterate ale «visătorului». În articolul precedent, metoda visului treaz viza exact acest tip de reverie colectivă, în care cei implicaţi căutau să pună între paranteze detaliile vieţii cotidiene, ale mediului înconjurător, cu toate piedicile și imposibilităţile subliniate de gândirea obișnuită, banală, reflexă. Așezarea pe jos, în formă de stea vizează obţinerea unei poziţii cât mai comode, în care nimeni să nu fie stânjenit de privirea ori vecinătatea celorlalţi, ca atunci când grupul este așezat pe canapele sau scaune.”
„Anthony Weston, op.cit.”
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.