Urările trimise cu ocazia sărbătorilor constituie un obicei frumos, dar şi un prilej de a evalua, în sinea noastră, cât de mult ne pasă unora de alţii, cât de mult ne-am apropiat sau, dimpotrivă, ne-am îndepărtat, în cursul anului care a trecut.

Când scrii un mesaj de sezon cuiva pe care-l preţuieşti, nota de convenţional cu greu poate fi evitată. Te poţi simţi destul de superficial, distant, rece. Chiar fiind animat de cele mai bune intenţii, în forul interior te suspectezi de formalism. Un alt gând urmează: oare ceilalţi resimt acelaşi lucru? Parcurgând urările lor conjuncturale poţi ajunge să suspectezi şi la ei o formă asemănătoare de formalism sau de superficialitate. O superficialitate care pare inofensivă, cel puţin atât timp cât rămâne fără urmări şi nemărturisită – chiar şi faţă de noi înşine, uneori. Ba chiar acţionăm în pofida ei: intrăm în legătură cu semenii, transmitem gânduri bune, încurajări şi îndemnuri generoase, dorinţe de mai bine. Toate, ca o reacţie la simpla nevoie de a spera într-un viitor mai promiţător, într-o viaţă mai darnică. Oricine doreşte să evolueze, să urce, să se îmbunătăţească, va privi cu nădejde înainte şi va lăsa, ori va crede că lasă în urmă toate neajunsurile. O dată pe an se primeneşte, dacă nu viaţa noastră reală, măcar speranţa cu care ne reluăm viaţa după ultima secundă a anului vechi.

Şi totuşi, de unde provine umbra de melancolie care ne înconjoară când recitim mesajele trimise, ori când le citim pe cele primite?

De la urările cele reci…

O cauză s-ar putea regăsi în maniera în care procedăm; mesajele frugale, adesea lipsite de inspiraţie, de originalitate şi nepersonalizate sunt expediate prin sms ori e-mail, cu scuza de a fi astfel mai… expeditive. De parcă viteza de transmitere ar fi criteriul cel mai important. Cu toate acestea, deseori se întâmplă ca lipsa de timp să ne oblige să apelăm la ele, pentru ca urările noastre să ajungă la momentul potrivit. Tot cu această scuză le preferăm unei convorbiri telefonice, pentru a nu nimeri un moment nepotrivit.

Tocmai aceste justificări ne arată, însă, că ne-am îndepărtat şi ne-am răcit unii faţă de alţii, dacă nu mai considerăm de dorit să creăm în mod special o apropiere printr-un dialog, sau măcar printr-o felicitare scrisă de mână, concepută pentru cineva anume. Vă amintiţi acele felicitări din epoca pre-digitală, pe care le alegeam cu grijă şi le scriam din timp, gândindu-ne la un mesaj de suflet, potrivit cu personalitatea destinatarului? Nu putem nega diferenţa de căldură sufletească între acele vremuri şi cele de acum, când ne adresăm printr-un mesaj unic „sufletului colectiv” al adreselor din computer, ori al numerelor din telefonul mobil. Este un simulacru al comunicării asemănător cu acela al salutului englezesc cu „how do you do?” („ce mai faci?”) la care se răspunde la fel – „how do you do?” – nimic mai mult, deşi este o întrebare. Sau asemănător semipreparatelor care se cumpără congelate şi presupun a fi încălzite mai târziu, pentru a deveni o hrană propriu-zisă.

Dar ce se întâmplă, oare, cu comunicarea noastră din afara cadrului sărbătorilor, aceea de zi cu zi? Am întâlnit la un moment dat, pe blogul unui amic preot, un motto care m-a intrigat: „Apocalipsa va veni când cu toţii vom fi offline”. L-am întrebat care era sensul şi am înţeles că parafraza, ca o adaptare pentru noi, cei din lumea civilizată, o avertizare din Patericul egiptean; acolo se spunea că sfârşitul lumii va veni atunci când vor dispărea potecile dintre chiliile călugărilor. Aşadar, atunci când vecinătatea celor izolaţi de lume, dar apropiaţi în duh, nu va mai genera prietenie şi nevoia de comunicare de la om la om. Iar pentru noi, cei ce comunicăm pe „potecile” virtuale ale internetului – atunci când nici pe ele nu le vom mai practica.

Asta dă de gândit, mai ales pentru că noi am ajuns ca, în transmiterea de informaţii cotidiene, să zădărnicim comunicarea autentică, tihnită, deschiderea spre semeni. Din perpetua criză de timp, amânăm această deschidere reală pentru perioade mai lejere, pentru vremuri de răgaz, cum ar fi… sărbătorile. Dar atunci când şi de sărbători devenim reci şi expeditivi, e cazul să ne întrebăm ce se întâmplă cu noi, de ce nu ne mai dăruim unii altora TIMP. O vinovăţie difuză, greu de pus în cuvinte apare atunci în sinea noastră, ca faţă de cineva pe care l-am nedreptăţit; acel cineva este în primul rând eul nostru mai bun, poate mai de demult sau poate cel proiectat ca ideal, dar pe care l-am rătăcit. Apoi, conştientizăm îndepărtarea faţă de semenii noștri, faptul că ne interesăm tot mai puţin de ceea ce fac, de cum mai sunt, ce nevoi au, ce-și doresc, ce gândesc… Urările formale sunt doar un efect de suprafaţă, sunt un indiciu al desensibilizării noastre sociale.

…la Vestea cea Bună

Ecoul spuselor Mântuitorului pare că ne-a ajuns din urmă: „…dragostea celor mai mulţi se va răci”.[1] Un fior rece ne vizitează când ne gândim că, dacă până și urările şi felicitările noastre lasă să se întrevadă distragerea lumească şi îndepărtarea dintre noi, cu atât mai mult se va manifesta detașarea asta atunci când va fi nevoie de un ajutor concret, de fapte şi acţiuni în beneficiul semenilor noştri.

Soluţia ne-o indică tot Mântuitorul; în privinţa cauzei acestei răciri progresive a dragostei noastre, nu este nicio îndoială, căci El explică: „din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea celor mai mulţi se va răci”. Așadar, șansa de a nu fi afectaţi de „răcirea globală” este să ne opunem fărădelegii, adică păcatului, încălcării legii divine izvorâte din iubirea divină. Dar dacă întreţinerea acelei iubiri ce încălzește sufletul presupune să respectăm voia lui Dumnezeu, ne întrebăm cum anume și prin ce puteri vom reuși aceasta. Pare limpede că este o sarcină ce ne depășește, iar Mântuitorul avertizează: „despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”[2]. Însă tot El promite în continuare: „Dacă rămâneţi în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, și vi se va da.”[3] Primind învăţătura Lui, cuvintele Cuvântului, suntem modelaţi prin iubirea Lui, pentru ca astfel să ne putem iubi și semenii.

Despre Sfânta Evanghelie s-a spus că este scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu către noi, oamenii. Așa cum o arată și numele, ea este Vestea cea bună a mântuirii, a harului acordat nouă de a deveni copii ai lui Dumnezeu. O scrisoare foarte veche, dar nepreţuită, care ne amintește de noi, cei transformaţi, cei care am putea deveni cândva, împărtășindu-ne din dragostea divină.

Cuvîntul cuprins în toată această scrisoare de dragoste și în toată această veste bună e Însuși Mântuitorul. Așadar, Dumnezeu ne scrie cu El Însuși, în chip de Cuvânt revelat și totodată întrupat, pentru a ne forma drept copii ai Săi. O pedagogie mai înaltă decât aceasta nu poate exista, nici nu poate fi imaginată. Deseori, cei maturi se complac cu gândul că, pentru ei, perioada educaţiei a luat sfârșit. La începutul unei noi etape de viaţă, a unei noi profesii, sau măcar a unui nou an, aceștia se concentrează asupra ocupaţiilor lor de „oameni mari”. Cu greu ceva i-ar putea face să se mai simtă din nou copii care au de învăţat (sau de dezvăţat), ori să-și dorească un nou proces de educare. Însă pedagogia pe care El ne-o propune este una a iubirii, iar de iubirea aceasta hrănitoare oricine are nevoie: ea dă puterea de a ne comporta ca oamenii mari, de a ne îngriji unii de alţii, dar și de a rămâne copii – copiii Lui. Ceea ce ne propune Dumnezeu este tocmai aceasta: bucuria de a ne lăsa transformaţi prin iubire, de a fi ocrotiţi, mângâiaţi, inspiraţi şi, nu în ultimul rând, educaţi. E reconfortant ca, în orice etapă a vieţii, chiar și la senectute, atunci când tot ce îţi compune orizontul se află în spatele tău, un Tată bun să-ţi promită așa ceva. Mesajul care te privește e că, indiferent unde și cum ai fi, ești copilul Său iubit, iar scrisoarea Lui te așteaptă.

Footnotes
[1]„Matei 24:12”.
[2]„Ioan 15:5”.
[3]„Ioan 15:7”.

„Matei 24:12”.
„Ioan 15:5”.
„Ioan 15:7”.
SURSĂ:Semnele timpului, ianuarie 2014, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.