În faţa camerei de luat vederi, femeia zâmbește discret. Dar obrazul ei drept cuibărește o gropiţă printre riduri, semn că, în cei 81 de ani ai săi, Annie repetase de multe ori acest zâmbet. Astăzi însă, ochii ei nu zâmbesc la unison cu buzele. O încordare străină de senin transpare sub sprâncenele ascuţite. Astăzi este ziua în care Annie a hotărât să moară.

„Mi-a fost foarte greu să dorm vreun pic azi-noapte”, mărturisește femeia în faţa echipei de filmare care documentează momentele ei finale pentru un film. Dacă nu și-ar fi dat chiar ea acordul pentru această incursiune străină într-unul dintre cele mai intense momente ale vieţii ei, ar fi putut părea o nedreptate revoltătoare să fie atât de expusă tocmai acum, când își ia „la revedere” de la cei dragi.

Annie are Alzheimer. Iar în ziua în care medicul i-a comunicat diagnosticul, de fapt în minutul în care i l-a comunicat, le-a spus cu voce tare copiilor ei care o însoţeau la doctor: „Ok, atunci știu ce am de făcut.” Atât fiul, cât și fiica ei au înţeles la ce se referea: la eutanasie. În Olanda, ţara lui Annie, eutanasia este legală, așa că femeia a optat pentru ea fără șovăială.

Ziua din urmă

În ultima ei noapte, Annie i-a scris o scrisoare lui Dumnezeu, în care Îl ruga să aibă grijă de copiii ei. „Știa că, dacă există un Dumnezeu, trebuie să fie un Dumnezeu iubitor și iertător”, povestea fiica femeii. Fiul ei completa cu un citat din scrisoare, în care Annie spunea: „Păcat că, de acolo de unde voi fi, nu le voi putea trimite un e-mail copiilor mei să le spun cum este.”

Când ziua programată și medicul au sosit, Annie îi povestea regizorului de documentar: „M-am gândit cap-coadă din nou azi-noapte și până la urmă acesta este ceea ce doresc. Exclusiv pentru mine. E ceea ce este cel mai bine pentru mine.” Ia paharul fără să ezite și se plânge un pic de gustul amar.

După ce femeia a adormit, membrii familiei au mai rămas un timp privind-o cum doarme. Au stat o vreme așa – povestea regizorul documentarului. „Dormea pe canapea, apoi a început să sforăie. Iar câţiva din familie au început să spună că le e foame și că ar mânca un sandwich. Așa că stăteam toţi și mestecam în jurul acestei doamne care dormea pe canapea și murea. Dar asta arată cum viaţa normală preia frâiele chiar și într-o situaţie ca aceasta.” Medicul care superviza acţiunea era însă mai puţin atent la artă, ci concentrat pe responsabilitatea sa acolo, așa că a purces la efectuarea injecţiei letale, de teamă ca Annie să nu cumva să se trezească. „A durat 20 de secunde și apoi s-a terminat”, povestea fiul ei.

„E greu să îţi vezi mama murind în urma unei eutanasii, dar nu a fost decizia noastră, a fost decizia ei”, spunea fiica femeii. Fiul mărturisea și el: „Un bun prieten mi-a spus: «Trebuie să o oprești pe mama ta – ca fiu al ei trebuie să o oprești.» I-am spus că «nu, eu o susţin». Atunci mama lui mi-a spus: «Îţi ucizi mama, îţi ucizi propria mamă dacă mergi înainte cu asta…» e ceva foarte greu de auzit.”

Cerinţele legii

Situaţia particulară a lui Annie face această discuţie cu atât mai tulburătoare cu cât femeia se afla într-un stadiu incipient al bolii Alzheimer. Decizia ei de a urma procedura de eutanasie fusese luată înainte ca boala să își arate întreaga desfășurare de forţe. Încă foarte lucidă, femeia avea discernământul pe care legea olandeză, una dintre cele mai permisive din lume privind eutanasia, îl cere de la cei care solicită să fie eutanasiaţi. Același discernământ îi dicta și regretul că trebuie să renunţe la viaţa sa, pe care a iubit-o, prea devreme.

Norvegia a început să dezbată mai serios chestiunea eutanasiei în tumultuoșii ani ’70. A durat însă trei decenii până ca statul să adopte o poziţie permisivă faţă de uciderea medicală. În 2002, autorităţile olandeze înregistrau 1.882 de cazuri, iar 15 ani mai târziu numărul lor crescuse deja la 6.585. În anul 2017, pacienţii cu demenţă alcătuiau doar 2,6% din totalul celor care solicitau eutanasia. Cei mai mulţi pacienţi care cereau asistenţă medicală în acest scop erau bolnavi de cancer (64,3%).

Potrivit actualei legi, o persoană care solicită să fie eutanasiată trebuie să facă acest lucru din considerente medicale, prin urmare este considerată pacient. Legea stipulează ca, înainte de toate, pacientul să își convingă medicul că decizia de a solicita eutanasia este nesilită de nimeni, că este fundamentată pe faptul că viaţa lui este, sau va deveni, una marcată de „suferinţă insuportabilă, fără perspectiva ameliorării” și că nu are „nicio alternativă rezonabilă”. Un alt medic trebuie să facă o evaluare independentă și să constate același lucru.

Ca urmare a acestor prevederi, pentru pacienţii cu Alzheimer, situaţia este una profund dilematică. Pentru a-și putea convinge medicii că decizia lor privind eutanasia este una personală și neimpusă de nimeni, pacienţii trebuie să fie încă în stadiul incipient al bolii, înainte ca boala să îi priveze de deplinătatea facultăţilor mintale.

Schimbarea de paradigmă

În anul 2004, la doi ani de la legalizarea eutanasiei, a avut loc primul caz are a implicat un pacient cu Alzheimer. În 2017, 166 de astfel de pacienţi primeau procedura într-un stadiu incipient al bolii și doar 3, într-un stadiu avansat. Însă în momentul de faţă se observă o tendinţă ca numărul acestor pacienţi să crească. Eticiana în domeniul medicinei Berna van Baarsen e convinsă că în viitor numărul cazurilor de eutanasie pentru Alzheimer va crește. Femeia a făcut parte dintr-un comitet care revizuia cererile de eutanasie dintr-o regiune a Olandei și spunea că a demisionat, tulburată de ușurinţa cu care cazurile dificile sunt aprobate pentru eutanasie.

„Am văzut o transformare de atitudine. Problema este că transformarea este dificil de reperat. Dar ea se întâmplă. Se întâmplă chiar sub nasul nostru și abia la final ne vom da seama că a avut loc.”

Van Baarsen consideră că medicii se bazează prea mult pe declaraţiile scrise pe care pacienţii care solicită eutanasia le transmit doctorilor în stadiile timpurii ale unei boli.

„Poţi nota care sunt temerile tale. Ce nu vrei să simţi. Dar e o dorinţă. E o expresie a fricii și, după cum știm, oamenii de schimbă”, spunea van Baarsen. „La început spun: «Oh nu, nu vreau să trăiesc într-un cămin de bătrâni.» Sau «nu vreau să ajung într-un cărucior cu rotile» și apoi se întâmplă. Oamenii găsesc întotdeauna căi prin care se adaptează. Este una dintre capacităţile frumoase ale oamenilor.” De aceea, specialista argumentează că, înainte de a ajuta pe cineva să moară, doctorii trebuie să verifice dacă pacientul încă își dorește să moară. Dar în cazul pacienţilor în stadiu avansat de demenţă, lucrul acesta nu este întotdeauna posibil. „Dacă nu se poate vorbi cu un pacient, nu poţi ști dacă el chiar își dorește asta”, a spus van Baarsen.

Chestiunea deciziei pacientului care solicită eutanasie se află deseori în miezul dilemei privind eutanasia. Recent, tot în Olanda, un medic a fost urmărit penal de procurori după ce a administrat o injecţie letală în condiţii incerte. O femeie de 74 de ani semnase o declaraţie scrisă potrivit căreia solicită eutanasia, dar preciza că doar atunci când va fi pregătită. În alte ocazii a spus însă că nu dorea să moară prin eutanasie. Medicul care lucra în căminul unde era internată femeia i-a pus un sedativ în cafeaua de dimineaţă fără să îi spună. Pacienta a adormit, iar medicul a purces să îi facă injecţia letală, însă femeia s-a trezit chiar în timp ce acesta încerca să o eutanasieze. A început să se zbată, iar rudele au imobilizat-o până când procedura s-a încheiat, notează presa, cu menţiunea că „nivelul de imobilizare este obiectul unei controverse”.

Președintele naţional al comitetelor de revizuire a cererilor pentru eutanasie din Olanda, Jacob Kohnstamm, este de părere că medicul și-a depășit, în mod evident, atribuţiile. „Comisia a spus că declaraţia nu era suficient de bună, iar doctorul ar fi trebuit să oprească procedura în momentul în care pacientul s-a trezit”, a spus Kohnstamm.

Comitetul a decis că medicul nu a acţionat potrivit atribuţiilor sale și a înaintat cazul către procurori. Procesul, primul din speţa sa, va fi unul cu o influenţă uriașă asupra modului în care medicii olandezi se raportează la eutanasie. Pentru unii practicieni însă, în special pentru cei care și-au clarificat deja poziţia, aceasta nu este neapărat o veste bună.

Constance de Vries, medicul care a tratat-o pe Annie, nu are nicio dilemă legată de încheierea vieţii pacienţilor cu dificultăţi de a-și exprima dorinţele, câtă vreme aceștia au fost întotdeauna foarte clari cu privire la dorinţele lor atunci când și le-au putut exprima. Unui reporter BBC, de Vries i-a povestit despre o pacientă a sa care „era foarte nefericită; plângea, ţipa, nu mânca, nu dormea, era agresivă cu alţi oameni. Când o vedeai, îţi dădeai seama cât de nefericită era. Și în declaraţia ei precizase de la început: «Vreau să mor atunci când nu îmi voi mai recunoaște nepoţii».” Atunci când momentul acesta a sosit, de Vries a programat eutanasia, cu sprijinul familiei femeii. „Când i-am dat un pahar cu suc de fructe, i-am zis”, povestea medicul, „«după ce îl vei bea, vei dormi pentru totdeauna». Ea s-a uitat la fiica ei, și fiica a spus: «E ok, mama». Și l-a băut. Nu știu dacă a înţeles complet, dar știu că ce am făcut a fost OK, atât de nefericită era.” De Vries spune că prima urmărire penală a unui medic pentru efectuarea unei eutanasii în Olanda o îngrijorează. Dar spune că nu intenţionează să se oprească. Va fi mai greu, recunoaște ea, pentru pacienţii cu demenţă în stadiu avansat, dar și pentru cei cu demenţă în stadiu incipient, care vor trebui să ceară eutanasia mai devreme.

Să vorbim despre moarte?

Scenariile variate care se construiesc în jurul eutanasiei, în perioada aceasta în care numeroase ţări dezbat beneficiile și riscurile legalizării acestei acţiuni, arată o dată în plus cât de deconectaţi sunt locuitorii societăţilor dezvoltate (occidentalii) de evenimentele care preced sau constituie moartea cuiva. Pentru societatea occidentală moartea este un subiect tabu, ultimii ei martori fideli fiind mass-media – care o portretizează deseori reducţionist – și instituţiile medicale – care prin natura lor transmit doar aspectele ei aseptice. În trecut însă, oamenii aveau un contact nemijlocit cu moartea, chiar în sânul familiilor lor multigeneraţionale, în care cei mai în vârstă erau însoţiţi pe drumul ultimelor lor clipe de cei mai tineri. Părtășia aceasta îi liniștea și pe unii, și pe ceilalţi, învăţându-i că moartea este un pas necesar, de încheiere a vieţii.

Astăzi, oamenii sunt la fel de conștienţi cu privire la mortalitatea lor ca în trecut. Însă volumul cunoștinţelor despre ce se petrece în preajma morţii, ce trăiește un om care moare și cum se întâmplă moartea este strivit sub stânca politeţii, care ne obligă să nu dezbatem subiecte considerate deranjante.

„Din moment ce nimeni nu ne învaţă cum să murim, cei mai mulţi înfruntăm realitatea morţii atunci când ne confruntăm cu propria moarte”, remarca autorul creștin Roberto Badenas în cartea Facing Suffering. Autorul arăta însă că tabuurile pe care ni le-am construit în jurul morţii ne împiedică să o trăim cu demnitate.

Un studiu al VCU Massey Cancer Center, citat de Badenas legat de pregătirea oamenilor pentru moarte, arată că cel puţin 20% dintre pacienţii terminali primesc chimioterapie sau tratament intensiv chiar în ultima lor săptămână de viaţă. „Dacă și-ar fi cunoscut prognosticul, poate ar fi ales să aibă un sfârșit mai puţin dureros și mai liniștit”, scria Badenas. „Eforturile de a prelungi viaţa biologică, de parcă ar fi o valoare absolută în ea, poate transforma vindecarea în tortură”, adăuga autorul, care, conștientizând limitele propriei sale afirmaţii, o completa subliniind totuși că scopul este „eliminarea suferinţei, nu a celui care suferă”. „Dintr-un punct de vedere religios”, nota Badenas, „a dori să mori atunci când vrei de fapt să te odihnești și să nu mai suferi, nu poate fi împotriva voinţei lui Dumnezeu, pentru că El nu poate dori decât ce este bine pentru noi.” Dar cine poate garanta că între binele pe care îl putem concepe noi și cel pe care îl înfăptuiește Dumnezeu este o relaţie de egalitate?

Din experienţă

Volumul doctorului în teologie a apărut pentru prima dată în octombrie 2013, înainte ca primele solicitări de eutanasie din motiv de „depresie terminală” să apară în spaţiul instituţional medical. În 2016, când relatam povestea tinerei Emily, care la 24 de ani s-a hotărât să moară, istoria ei avea un sfârșit luminos. Aflată la un pas de gestul final, tânăra din Belgia se gândise că mai poate totuși să lupte cu depresia care o tortura psihic. Doi ani mai târziu însă, Emily s-a reprogramat pentru eutanasie și, în 25 august 2018, a primit injecţia letală. Cu 8 luni înaintea lui Emily, o altă tânără, de 29 de ani, Aurelia Browers, a solicitat eutanasia, tot pe motiv de „depresie terminală”, în Olanda. În mai puţin de o lună de la primirea actului de eligibilitate pentru eutanasie, Aurelia își încheia și ea viaţa. Atât Emily, cât și Aurelia, nu doreau să respingă viaţa, ci doar să nu mai sufere.

Aceasta nu înseamnă însă că „depresia terminală” era atât de reală precum acuzau ele sau că dorinţa lor de a muri era cu adevărat un remediu la suferinţă, și nu un efect al acesteia.

Depresia este o afecţiune deseori asociată cu bolile terminale, însă noţiunea de „depresie terminală” nu există în vocabularul medical. Pentru autorităţile din Belgia și din Olanda, dorinţa de a muri a celor două femei a contat însă mai mult decât faptul că această dorinţă este, cel mai probabil, un simptom al depresiei și că împlinirea ei nu poate fi o soluţie. Lucrul acesta demonstrează cât de dificilă este construirea unei legi cu adevărat protectoare în domeniul eutanasiei și cât de profund limitată este chiar și legislaţia considerată a fi cea mai avansată din lume la acest capitol.

La ce garanţii legale pot spera societăţile care trăiesc la intersecţia paradoxală a doi opuși: oamenii care fac tot ce pot pentru a prelungi viaţa biologică, indiferent de cheltuială și de suferinţă, și oameni care fac tot ce pot – inclusiv mor – pentru a scăpa de suferinţă? Privind la cei doi antipozi, pare că ei au totuși un numitor comun: suferinţa. De aceea poate că, înainte de a vorbi despre moarte și a încerca să îi construim un gard legislativ, ar fi mai bine să vorbim despre suferinţă și despre soluţiile reale pe care le avem pentru ea. Desigur, aceasta nu este menirea legii, ci a altor factori modelatori, cum ar fi unul ale cărui rădăcini extrag adânc din seva suferinţei, a morţii și a învierii, într-un cadru al iubirii. Creștinismul, cu originea lui în sacrificiul lui Hristos, are cu siguranţă o viziune expansivă asupra subiectului, dar nu doar atât. Are și legitimitatea de a-l preda societăţii ca un dascăl care nu vorbește doar din cărţi, ci și din experienţă.