Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: «Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul.” (Romani 12:19)

Recent, s-a desfășurat la București festivalul anual de filme documentare, docudrame sau filme artistice intitulat „Cinepolitica”[1], deoarece tematica lor este cu precădere politică și deloc comercială; surprind realităţi dure și incomode, care ne afectează pe toţi, motiv pentru care nu ajung să fie difuzate prin reţeaua cinematografică destinată publicului larg, nici în România, nici în alte ţări. Nu voi vorbi despre filmele premiate, ci despre cel care m-a impresionat cel mai mult: Fabrica, scenariul și regia aparţinându-i tânărului regizor rus Yuriy Bykov. Motivul? Acest film poate răspunde la o întrebare nerostită public, dar care frământă multe conștiinţe: Până unde ar trebui ca omul să-și caute dreptatea între semeni, prin forţa și acţiunile lui?

Intriga care intrigă

O fabrică mizeră de materiale metalice de construcţii, din Rusia de azi, plasată pe un imens câmp dezolant, este închisă de patronul Kalughin, un individ cinic, cu afaceri oneroase, crime politice ascunse și multă putere locală; brusc, le dă muncitorilor vestea cea rea, de pe poziţii de forţă, cu promisiunea vagă că le va achita ultimele salarii, cândva; zilele trec, disperarea, lipsurile și revolta familiilor cresc, până când se coalizează un grup de cinci indivizi care îl răpesc pe patron, îl sechestrează în fabrică și-i cer să le dea toţi banii, în schimbul vieţii.

Filmul reușește să atragă spectatorul spre poziţia partizană a celor amărâţi, care vor să-și facă dreptate singuri, într-o lume ostilă: post-industrială, post-socialistă, fără sindicate care să le apere drepturile, fără viitor, cu mafii locale și centrale ce domină politica și economia și sfidează legea. Problema morală se adâncește, însă, prin desfășurarea acţiunii, confirmând zicerea potrivit căreia „diavolul se ascunde în detalii”.

Astfel, patronul le comunică situaţia celor din grupul său de pază și protecţie, îi cheamă cu geanta de bani la „negociere”, însă înţelegerea lor tacită este să-i elimine fizic pe muncitorii nepricepuţi în acţiuni de forţă și în mânuirea armelor. Singurul experimentat este șeful lor singuratic și taciturn, care încearcă să-și uite trecutul sângeros, nedorit, de luptător în războaiele recente ale Rusiei. Se înrolase din patriotism, dar armata îl transformase în mercenar. Or, mercenarii nu pot fi eroi, sunt asasini cu soldă, fără chip și fără nume, utili și instrumentalizaţi de forţe oculte. Acum, în singurătate, el găsise un mizer loc de muncă sub ameninţarea șomajului și se lupta, în secret, cu accese de epilepsie și cu traumatisme atât fizice, cât și psihice.

Prin protestul muncitorilor, el devine un „haiduc” dornic de dreptate, pentru el și pentru colegii lui. Le returnează paznicilor banii și încearcă să producă un flagrant, chemând la fabrică poliţia, presa și procurorii, în miezul nopţii; speră să creeze un scandal public dând în vileag situaţia disperată a angajaţilor. Însă reprezentanţii acestor autorităţi se dovedesc a fi neputincioși și intimidaţi. Poliţia se retrage la ordinul indirect al lui Kalughin, procurorii tac, iar reportajul filmat nu pare să aibă șanse de a fi difuzat cu impact, a doua zi. Acţiunea se încheie în zori, când muncitorii sunt luaţi cu asalt și împușcaţi pe rând, de către paznicii patronului.

Dezarmarea conștiinţei morale

Haiducul” este ultimul ciuruit de gloanţe și alege chiar să nu se mai apere. De ce? Este urmarea confruntării finale într-un dialog cu patronul, care îi demontează motivaţiile și valorile: ca răspuns la dorinţa de răzbunare personală faţă de el, ca patron nepăsător și veros, Kalughin îi descrie tabloul mai larg al falimentelor în lanţ, într-o industrie agonizantă; ca răspuns la intenţia de a dezvălui comunităţii afacerile oneroase, Kalughin îl convinge de un scenariu foarte plauzibil, în care tovarășii lui de afaceri, corupţii ierarhic superiori, l-ar lichida chiar și pe el, pentru a-i închide gura înainte de un eventual proces; ca răspuns la aspiraţia și încrederea lui generică în ideea de dreptate, îi arată proporţiile nedreptăţii care copleșesc orice individ, întrucât ţin de un întreg sistem putred, cu tentacule internaţionale, și, în cele din urmă, ca răspuns la spiritul de sacrificiu al singuraticului haiduc, victimă a sistemului, faţă de camarazii lui, ca ei toţi să aibă o viaţă mai bună, replica tăioasă al lui Kalughin îl dezarmează cu totul: „Tu nu vrei ca ei să o ducă mai bine, tu vrei să-i târăști și pe ei în mizeria vieţii tale ratate.” Această ultimă replică funcţionează ca un pumnal pentru haiducul fără nume, îi înfrânge voinţa de a mai lupta, dar și de a mai trăi.

Abia de aici se desfășoară apoi reflecţia spectatorului cu privire la motivaţiile și valorile care-l animă pe acest personaj. Mai ales că gestul lui de predare în faţa sorţii nu-l impresionează pe patron, care exclamă: „Prostul!”. Însă ajunge să-l impresioneze pe liderul găștii de criminali plătiţi, care se simte solidar cu suferinţa celui neputincios, deoarece și el avea acasă o soţie bolnavă de cancer și un copil mic. Acesta alege, în final, să plece pe jos spre casă, într-un gest de demisie din slujba de paznic al unui monstru.

Astăzi, mulţi nedreptăţiţi ai sorţii pot să se identifice cu haiducul, motiv pentru care scenaristul și regizorul Bykov îi și creionează un profil vag personal și comun multora din categoria lui; băieţi simpli, înzestraţi cu forţă fizică și cu o inteligenţă nativă, dornici să răzbească în viaţă, responsabili pentru familiile lor, respectând regulile, supuși superiorilor și rigorilor militărești sau administrative, animaţi de dragostea pentru ţară, pentru locurile natale și tradiţii, pentru prieteni.

În urma convulsiilor sociale din ultimele decenii, au avut loc eșecuri personale în proporţii de masă, prin căderea clasei muncitoare din rosturile ei de viaţă privilegiate. S-a destrămat lumea „așezată”, predictibilă, de dinainte, iar noul nu a adus neapărat ceva bun. În orice caz, nu pentru ei, de care istoria pare să se dispenseze fără recunoaștere sau recunoștinţă. Acum, ei caută explicaţiile în fenomene despre care află prin informaţii larg mediatizate, în presa deja globalizată[2]: găsesc discursuri despre „asasini economici”, șomaj, despre influenţa nefastă a corporaţiilor asupra economiilor unor state, despre corupţia celor puţini care conduc, a oligarhilor ce tind să acapareze viaţa politică și, prin ea, viaţa economică și soarta multor fabrici, uzine, laboratoare, șantiere etc. ce aparţinuseră statului, înainte de recentele revoluţii.

Însă nu vizăm aici analiza situaţiei materiale precare a unor categorii largi de populaţie, ci reacţia morală de revoltă socială care duce, uneori, la reacţii armate violente, la o nouă formă de „haiducie”.

Dreptatea în înţelepciunea omenească

Cultura generală a omenirii a conservat despre dreptate reflecţii și aforisme care oglindesc atât aspiraţia noastră spre o lume ideală, bună, senină, cât și constatarea amară că ea nu este realizabilă pe acest pământ. De la proverbe la autori celebri, de la Antichitatea greacă la contemporaneitate, avem ca moștenire o serie de dictoane ilustrative, stocate în memorie sau accesibile în cărţi și pe internet: „Dreptatea umblă cu capul spart”; „Cel cu pricină șade în odihnă și cel fără vină plânge și suspină” (vechi proverb românesc); „Plătește răul cu dreptate și bunătatea cu bunătate”[3] (proverb chinezesc); „O nedreptate produsă oriunde este o ameninţare la dreptatea de pretutindeni”[4] (Martin Luther King Jr.); Oamenii tind să-și amintească drepturile, în schimb tind să-și uite îndatoririle”[5] (Indira Gandhi).

Eminescu sintetizează magistral, în poemul Împărat și proletar, concepţia seculară a celor ce cred că dreptatea se poate instaura pe pământ, într-o orânduire în care toţi să trăiască într-o deplină egalitate și într-o frăţietate laică:

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? Cei tari se îngrădiră

Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră

Și le subjugă munca vieţii lor întregi. (…)

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!”

Strofa finală a amplului poem accentuează pesimismul existenţial al unui strateg laic, ce își concentrează toată energia asupra socialului, prin contrast cu nimicul pe care îl concepe dincolo de moarte. Numai că această perspectivă ajunge atât de apăsătoare, întunecată și lipsită de sens, încât viaţa lumii, cu tot ce cuprinde ea, a universului chiar, se reduce la dimensiunea hieratică și firavă a unui vis, pe care îl produce tot moartea atotstăpânitoare și întinsă cât veșnicia:

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,

Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi

Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte

Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte:

Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”[6]

Filosoful antic grec Socrate, trăitor într-o lume politeistă, considera că valorile care ne ordonează viaţa fac parte din lumea transcendentă, așadar și binele, și simţul dreptăţii ne sunt inspirate de Sus, de la zei, atunci când cercetăm și ne preocupă aceste lucruri.[7] În filmul Fabrica, ceea ce am sesizat că aveau în comun toate personajele era că niciunul nu manifesta vreo formă de religiozitate. Excepţie făcea tocmai unul dintre paznicii ucigași din solda patronului; acesta, în mod rizibil, își făcea semnul crucii înainte de a porni să omoare.

Consider un detaliu semnificativ acestalipsa raportării la Dumnezeu pentru a ne putea explica alegerile de viaţă și decizia de a face dreptate pe cont propriu ale acestor personaje. De ce? Pentru că o perspectivă laică strivește universul de viaţă la dimensiunile materiei și prezentului jalnic. Ea duce, în cele din urmă, la convingerea cuiva că dreptatea trebuie și poate să se petreacă toată aici, pe pământ, în cursul vieţilor noastre. Iar dacă semenii te tratează nedrept, dacă legile nu se respectă sau sunt și ele nedrept concepute, atunci te simţi îndreptăţit să smulgi ce este al tău, să te răzbuni sau să devii și tu nedrept cu alţii, pentru a-ţi obţine o parte cât mai bună din ceea ce se pradă.

Ușor se poate trece de la postura de justiţiar sau de erou eliberator la cea de asupritor, de la cea de victimă la cea de călău. Uneori, aceste acţiuni alunecoase sub aspect moral se petrec treptat, pe neobservate, alteori apar ca soluţii de compromis, ca pagube colaterale, ca necesităţi de sacrificiu pe parcurs. Dar ideile coordonatoare și valorile mari care animă acţiunea pot rămâne luminoase și „călăuzitoare” chiar și când sunt, de fapt, utopice sau când, de dragul lor, se fac crime; „Spre o lume mai bună și mai dreaptă!” așa suna o lozincă a fostului nostru regim, demolat în 1989 cu preţul sângelui multora.

Dreptatea văzută prin evlavie

O perspectivă evlavioasă autentică, una care se traduce în valori, decizii și acţiuni cu adevărat creștine în viaţa cuiva, schimbă total raportarea la dreptatea mundană. De prea mult uz, expresia „strigător la cer” și-a tocit sensul ei înţelept, dar ea tocmai aceasta delimitează: tipul de acţiuni și reacţiuni pe care ne stă în putere nouă, oamenilor, să ni le asumăm și tipul acelora care depășesc și puterea, și autoritatea noastră omenească. Pentru acestea, omul credincios primește asigurarea că sunt luate în seamă și cumpănite de Dumnezeu, că răzbunarea Îi aparţine, că omul nu-și poate găsi liniștea uzurpând rolul divin în administrarea dreptăţii. Și, mai ales, că dreptatea nu se poate face toată în această lume, ci ea transgresează cu mult posibilităţile umane de a judeca, de a cunoaște toate aspectele cazurilor și întrepătrunderea lor, de a da un verdict concret și atotcuprinzător cu privire la persoane. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu anunţă răbdător, de milenii, o judecată finală completă și edificatoare pentru toţi cei implicaţi. Sfinţilor din cartea profetică finală a Bibliei, Apocalipsa, El le spune să mai aibă răbdare, până când li se vor alătura și ceilalţi fraţi ai lor, persecutaţi pe acest pământ (vezi Apocalipsa 6:11).

Cei care își iau samavolnic „porţia” lor de dreptate par să nu realizeze că, dacă ar fi acceptat și așteptat dreptatea divină, dacă ar fi acţionat numai în cadrele dorite de Dumnezeu pentru viaţa lor socială, s-ar fi bucurat și de mângâierea sufletului, și de pacea divină, care nu poate veni de la oameni, chiar de s-ar fi aflat în ochiul „uraganului” din viaţa lor (vezi Ioan 14:27).

Mai mult, unul dintre cele mai dureroase detalii în care se ascunde diavolul este că, odată implicaţi într-o ofensivă justiţiară samavolnică, oamenii decad ca oameni. Fie evenimentele iau o turnură neașteptată, pentru care nu sunt pregătiţi sau nu au resurse, fie apar trădări, lașităţi, desolidarizări, fie sunt copleșiţi de situaţie și iau decizii disperate, fie cedează nervos, fie sunt induși în eroare ori învrăjbiţi unii împotriva altora. Adesea, eroii se surprind pe ei înșiși făcând lucruri de care nu se credeau capabili; haiducul din Fabrica ajunge să-și împuște un tânăr coleg de suferinţă, care dădea înapoi în faţa ameninţării că familiile lor vor fi victime ale criminalilor lui Kalughin.

Imaginea mitologică a zeiţei dreptăţii, Themis, pe care magistraţii și-au asumat-o ca simbol, este a unei femei legate la ochi (semn al imparţialităţii), care ţine într-o mână o balanţă (semn al cumpănirii, al deliberării), iar în cealaltă, o sabie cu vârful în jos (semn că dreptatea a fost făcută și armele tac). Este un simbol atât de… omenesc, care arată cât de fragil este echilibrul dreptăţii măsurate cu balanţa, sub ameninţarea armei, și „pe nevăzute”. Acestei imagini i se opune simbolul biblic al judecăţii de apoi și al Judecătorului divin atotcunoscător, pe care „orice ochi îl va vedea” (Apocalipsa 1:7) și în faţa dreptăţii căruia „orice genunchi se va pleca” și orice neam Îi va da slavă (Romani 14:11).

Ceea ce perspectiva creștină ne ajută să înţelegem este că, în spatele oamenilor care ne fac rău, există răul existenţial și spiritual, cu care nu putem lupta prin forţa brută. Însă forţa credinţei ne poate restabili echilibrul interior și ne poate salva conștiinţa morală de la degradare, măcar prin aceea că vom fi mai înţelegători cu limitele semenilor noștri. Cel puţin, ni se dă această șansă incomparabilă, întrucât credinciosului îi promite Dumnezeu Însuși: „Eu voi lupta împotriva vrăjmașilor tăi…” (Isaia 49:25).

Într-o impresionantă reflecţie despre binefacerile credinţei religioase, filosoful danez Søren Kierkegaard (1813-1855) scria: „Credinţa este cea mai înaltă pasiune dintr-un om. Poate că există într-o generaţie mulţi care, nu o dată, au ajuns până acolo, dar nu mai departe. Dacă ar fi şi în timpul nostru destui care nu i s-au făcut totuşi cunoscuţi, nu pot hotărî. (…) Dar şi pentru cel care n-a ajuns la credinţă se găsesc destule de făcut şi, dacă el îşi iubeşte sarcinile, atunci nici viaţa nu i se va risipi, cu toate că nu va fi acelaşi lucru ca atunci când ar fi vizat şi atins ceea ce-i mai înalt.”[8]

Footnotes
[1]„Cinepolitica, http://cinepolitica.ro/ro/2019.”
[2]„Vezi, de exemplu, următoarele surse: https://en.wikipedia.org/wiki/Confessions_of_an_Economic_Hit_Man; https://en.wikipedia.org/wiki/Corporatocracy; https://www.britannica.com/topic/oligarchy; https://www.bing.com/search?q=russian+oligarchy+definition;  https://countryeconomy.com/government/corruption-perceptions-index/russia; https://countryeconomy.com/government/corruption-perceptions-index/romania.”
[3]„În Proverbele lumii despre calităţi și defecte, Albatros, București, 1978, p. 42.”
[4]„92 Quotes About Justice (That Will Make You Question What Is Fair), traducerea autoarei articolului, https://www.birthdaywishes.expert/quotes-about-justice. ”.
[5]„Proverbe românești despre dreptate, https://intelepciune.ro/proverbe_1_despre_dreptate.html. ”.
[6]„Mihai Eminescu, Împărat și proletar, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/imparat.php”.
[7]„A se vedea Dialogurile lui Platon, în special primele, cu tematică etică, în care este mai pregnantă influenţa maestrului său înţelept, Socrate (volumul I din Opere, Editura Știinţifică, București, 1974).”
[8]„Søren Kierkegaard, Frică şi cutremurare, Antaios, Oradea, 2001, p. 117. ”.

„Cinepolitica, http://cinepolitica.ro/ro/2019.”
„În Proverbele lumii despre calităţi și defecte, Albatros, București, 1978, p. 42.”
„92 Quotes About Justice (That Will Make You Question What Is Fair), traducerea autoarei articolului, https://www.birthdaywishes.expert/quotes-about-justice. ”.
„Proverbe românești despre dreptate, https://intelepciune.ro/proverbe_1_despre_dreptate.html. ”.
„Mihai Eminescu, Împărat și proletar, http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/imparat.php”.
„A se vedea Dialogurile lui Platon, în special primele, cu tematică etică, în care este mai pregnantă influenţa maestrului său înţelept, Socrate (volumul I din Opere, Editura Știinţifică, București, 1974).”
„Søren Kierkegaard, Frică şi cutremurare, Antaios, Oradea, 2001, p. 117. ”.
SURSĂ:Semnele timpului, mai 2019, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.