Cele mai multe credinţe ale noastre sunt uşor de păstrat atâta timp cât nimic nu le pune la încercare. La fel ca mulţi alţii, Henry Gerecke a descoperit cât de mult credea în ceea ce predicase ani de-a rândul atunci când a fost pus în faţa unei alegeri dificile.

Henry s-a născut în anul 1893 într-o familie de fermieri din statul american Missouri. Părinţii erau buni creştini luterani. Dorinţa de a deveni pastor nu a fost pe placul tatălui său. Cu toate acestea, a fost susţinut la şcolile care aveau să-l ducă, în 1926, la numirea ca pastor. Aplecarea spre misiune şi spre ajutorarea celor în nevoie i-a adus câţiva ani mai târziu sarcina de a conduce misiunea luterană din oraşul Saint Louis.

Implicarea lui neobosită nu a trecut neobservată în spitale, şcoli, orfelinate sau închisori. Pentru a ajunge la cât mai mulţi a realizat o emisiune la radioul local, numită Moments of Comfort (Momente de mângâiere). Sutele de scrisori primite ca răspuns la emisiuni i-au arătat că mesajul Evangheliei este unul puternic, care aduce speranţă şi eliberare.

În anul 1943, Henry se apropia de 50 de ani, iar cei trei fii ai lui luptau în Europa în cel de-al Doilea Război Mondial. În câteva luni nu ar mai fi fost primit pe front, din cauza vârstei, aşa că a decis să plece cât încă i se mai permitea. A fost capelan mai mult de un an în Spitalul General al Unităţii 98 a Armatei Statelor Unite, staţionat în Marea Britanie, apoi a înaintat în Franţa şi în Germania, spre sfârşitul războiului. În tot acest timp a fost martor la nenumărate atrocităţi şi suferinţe şi a auzit sute de confesiuni ale tinerilor muribunzi. A aflat apoi că printre cei grav răniţi se aflau şi doi dintre băieţii lui. Războiul l-a împovărat cumplit, aşa că la finalul lui tot ce îşi dorea era să se întoarcă acasă.

Atunci când colonelul Burton Andrus l-a chemat pentru o ultimă sarcină, Henry nu îşi imagina că avea să fie cea mai grea din tot războiul. I s-a spus din start că putea să refuze şi să meargă acasă. Armata avea nevoie de un capelan pentru deţinuţii de la Nürnberg, oficiali nazişti de rang înalt, mulţi dintre ei apropiaţii lui Hitler. Îl aleseseră pe el pentru că era luteran, la fel ca majoritatea deţinuţilor, pentru că ştia germana şi pentru că avea o experienţă îndelungată cu deţinuţii. I-a fost dat timp să decidă dacă avea să accepte misiunea sau nu.

Era pus în faţa unei decizii cumplit de grele. Ştia că şi oamenii lui Hitler aveau nevoie de salvare, dar nu putea să nu simtă repulsie numai la gândul de a sta în preajma lor. Văzuse doar ce urmări avuseseră deciziile acestor oameni, vizitase lagărul de concentrare de la Dachau atunci când sângele evreilor ucişi încă se afla pe ziduri, văzuse instrumentele de tortură şi camerele de gazare. Ce mai putea să le spună acestor oameni, nu era o trădare şi o blasfemie să le prezinte mesajul iertării divine?

După rugăciuni arzătoare, în care a cerut puterea de a urî păcatul şi de a-l iubi pe păcătos, a decis să accepte şi să amâne întoarcerea acasă. Împreună cu el avea să meargă şi Sixtus O’Connor, preot catolic ce avea să le vorbească deţinuţilor catolici. Regulile le-au fost explicate clar: puteau să le ofere consiliere spirituală celor care îi chemau, dar nu puteau să influenţeze în niciun fel procesul şi verdictul final.

Primul pe care l-a vizitat a fost Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, care a refuzat să participe la serviciile religioase. Următorul a fost Hermann Göring, comandantul Luftwaffe şi al doilea om după Hitler, care a acceptat bucuros invitaţia lui Henry. Acesta avea să afle că Göring a acceptat întâlnirea doar pentru a ieşi din celula în care se afla în permanentă izolare şi că nu regreta în niciun fel atrocităţile comise. După părerea lui și în cuvintele lui, „Iisus a fost doar un alt evreu isteţ”.

Următorul a fost Wilhelm Keitel, liderul comandamentului suprem al armatei, pe care Gerecke l-a găsit citind Biblia. L-a considerat iniţial un bufon. Următorul a fost Fritz Sauckel, numit „cel mai mare şi mai crud stăpân de sclavi de la faraonii Egiptului până în prezent”[1]. Şi el a acceptat să participe și, rând pe rând, la serviciile religioase au acceptat să vină, din motive mai mult sau mai puţin spirituale, amiralul Raeder, cel care ceruse un pastor pentru consiliere, amiralul Doenitz, Joachim von Ribbentrop (ministrul de externe), baronul von Neurath, Hjalmar Schacht (ministrul economiei), Walther Funk (guvernatorul Băncii Centrale), Baldur von Schirach (conducătorul mişcării tineretului nazist), Wilhelm Frick (ministrul de interne) şi Albert Speer (ministrul înarmării şi arhitectul preferat al lui Hitler).

Din cei 15 deţinuţi care se declaraseră luterani, 13 au participat la primul serviciu religios. La sfârşitul primei predici, Sauckel l-a chemat pe Henry în celula lui, l-a rugat să îi citească din Biblie, s-a rugat şi şi-a cerut iertare în lacrimi pentru tot ce făcuse, spunând: „Dumnezeu să aibă milă de mine, păcătosul.” Henry a fost convins de convertirea lui şi a notat mai târziu: „Am mulţi ani de experienţă în închisori şi nu cred că sunt uşor de păcălit cu pretinse convertiri în ceasul al unsprezecelea.”[2]

În apropierea Crăciunului, Henry a putut să-i observe pe cei care erau sinceri şi i-a împărtăşit pe patru dintre ei: „Sunt foarte atent atunci când decid cui să împart Cina Domnului. Trebuie să fiu convins că fiecare îi înţelege semnificaţia, dar şi că este pregătit, cu remuşcare şi credinţă, pentru sacrament.”[3] În următoarele luni, alţi patru au fost împărtăşiţi de Henry.

Prezenţa lui Henry le devenise necesară, aşa că, atunci când soţia lui a insistat să se întoarcă acasă, cei care cu puţin timp în urmă erau cei mai puternici oameni ai lumii i-au scris o scrisoare prin care o implorau să îi permită să mai stea. Chiar şi cei care nu participau la serviciile religioase au semnat scrisoarea – care se află expusă la Institutul Istoric Concordia, din Saint Louis: „Vă rugăm să înţelegeţi că nu ne putem lipsi de soţul dumneavoastră. (…) În această etapă a procesului este imposibil altcuiva să treacă de zidurile construite în jurul nostru, mai mult într-un sens spiritual decât fizic.” Impresionată de scrisoare, soţia lui nu a mai insistat şi l-a încurajat în misiunea lui.

Data de 1 octombrie 1946, cea la care au fost anunţate verdictele finale, a adus condamnări la moarte prin spânzurare majorităţii deţinuţilor. Credinţa lui Henry a fost că, pentru câţiva dintre ei, finalul poveştii nu s-a aflat pe eşafodul unde au fost spânzuraţi. Ribbentrop l-a asigurat chiar că se vor revedea.

Întors în SUA, Henry şi-a continuat misiunea în închisori şi a primit de-a lungul anilor zeci de scrisori de ameninţare, pe care fiul lui le-a descoperit după moartea sa. Erau scrise de evrei americani care îl acuzau de trădare, dar şi de creştini care îi judecau decizia de a le sluji celor mai mari criminali ai omenirii. La fel ca el mai demult, nici ei nu puteau să accepte că iertarea i-a fost oferită şi tâlharului de pe cruce.

Footnotes
[1]„ Caroline Howe, «The chaplain from Missouri who tried to save the black souls of the Nazis at Nuremberg», 10 mar. 2014, dailymail.co.uk ”.
[2]„ Don Stephens, «Henry Gerecke – Chaplain to Nazi war criminals», 5 oct. 2012, messianicgoodnews.org”.
[3]„ Ibidem.”

„ Caroline Howe, «The chaplain from Missouri who tried to save the black souls of the Nazis at Nuremberg», 10 mar. 2014, dailymail.co.uk ”.
„ Don Stephens, «Henry Gerecke – Chaplain to Nazi war criminals», 5 oct. 2012, messianicgoodnews.org”.
„ Ibidem.”