O călătorie în jurul lumii, pe biciclete, i-a condus pe doi tineri americani la concluzia greșită că „oamenii sunt buni.”

„Viaţa este scurtă și lumea este mare, iar noi vrem să profităm la maximum de tinereţea și sănătatea noastră, cât le mai avem.” Așa le răspundea Jay Austin celor care îl întrebau cum de s-a hotărât să pornească într-o călătorie în jurul lumii, împreună cu prietena lui, Lauren Geoghegan. Un vis frumos, dar destul de solicitant financiar chiar și pentru acești tineri americani care aveau joburi bune. Aveau să meargă pe biciclete, purtând cu ei numai strictul absolut necesar și hotărâţi fiind să își ţină cheltuielile la un minimum drastic, urmând ca, atunci când li se vor termina banii, să se întoarcă acasă. Zis și făcut. În iulie anul trecut, Jay le-a spus „la revedere” colegilor din Departamentul de stat american pentru Administrarea Locuinţelor, iar Lauren și-a înaintat demisia din poziţia de ofiţer de admitere în cadrul Universităţii Georgetown. Amândoi aveau 28 de ani, bagaje planificate până la ultimul gram și un entuziasm gata să cuprindă cu ambele braţe toată frumuseţea lumii. Și au avut ce cuprinde.

Jay era obișnuit să povestească despre viaţa lui și prietenilor, și necunoscuţilor. De câţiva ani se mutase într-o căsuţă mobilă, de dimensiunile unui container, elegantă și bine dotată, iar asta inevitabil le trezea întrebări celor din jur. Așa că i-a venit natural să povestească tot ce descoperă și păţesc în timpul călătoriei lor, pe blogul Simply Cycling. Pe un cont comun de Instagram postau toate minunăţiile și toţi oamenii frumoși pe care îi întâlneau. Lauren îl admira foarte mult pe Jay, despre care obișnuia să spună că este „aventuros” și că „mă provoacă să cresc”. Jay era vegan, iar Lauren a devenit vegetariană. El era un veteran al călătoriilor în care confortul nu era o prioritate. Ea și-a făcut la 27 de ani abonament într-un sistem de bike-sharing și începuse să meargă cu bicicleta la lucru. „Lauren era excepţională când venea vorba de relaţiile cu ceilalţi oameni, era excepţională în generozitatea ei faţă de ceilalţi, într-o măsură care pe mine m-ar fi epuizat”, povestea Amanda, cea mai bună prietenă a ei. De aceea, când și-au luat rămas bun, înainte de călătorie, a simţit că trebuie neapărat să o sfătuiască pe Lauren direct: „În secunda în care intuiţia ta îţi spune că ceva nu e cum trebuie, pleacă.” Amanda era îngrijorată pentru Lauren, fiindcă se temea că Jay are o toleranţă la pericol mai mare decât avea prietena lui.

Și-au plecat. Africa de Sud, Europa, Asia Centrală… Zilele, săptămânile și lunile călătoriei lor au început să se adune și, odată cu ele, au început să se adune și poveștile și fotografiile spectaculoase de pe traseu. Au fost momente grele, fiindcă, așa cum spunea Jay, „mersul cu bicicleta te face vulnerabil”, dar și momente de o frumuseţe divină, fiindcă „vulnerabilitatea creează intimitate și îi predispune pe ceilalţi să te ajute”. În Kazakhstan, un șofer de camion care i-a văzut cu bicicletele a tras lângă ei și le-a dat două batoane de îngheţată. În Kîrgîzstan, două fetiţe i-au așteptat cu flori în capătul unei trecători. Unii localnici i-au primit în casele lor și i-au tratat ca pe niște oaspeţi de onoare, cum a fost în Maroc, unde familia unui bărbat, Abdul, care nu vorbea deloc engleza, dar cu care au reușit să se înţeleagă prin puţina arabă pe care o vorbea Lauren, i-a chemat la masă și i-a hrănit „până aproape de punctul în care să devină incomod, și s-au oprit”, povestea Jay, „abia după jurămintele noastre emfatice că într-adevăr chiar ne-a ajuns mâncarea”. Au avut parte și de șicane în trafic, de localnici care i-au înghesuit cu mașinile, care au tras de ei să le cumpere produsele sau care i-au hărţuit efectiv pe stradă. Dar, în ansamblu, aveau ei să spună, călătoria aceasta a fost o mărturie despre bunătatea umană. „Răul este un concept pe care l-am inventat noi ca să ne intermedieze confruntarea cu complexitatea celorlalţi oameni care au valori, credinţe și perspective diferite de ale noastre”, scria Jay în aprilie. „Răutate există, bineînţeles, dar este destul de rară. În general, oamenii sunt buni. Centraţi pe sine uneori, miopi alteori, dar buni. Generoși și minunaţi, și buni. N-am obţinut din călătoria noastră nicio revelaţie mai mare decât aceasta.”

Pe 29 iulie, trupurile lui Jay și Lauren zăceau moarte pe o stradă din Tadjikistan. Fuseseră atacaţi în timp ce traversau autostrada Pamir, un drum construit pe vremea sovieticilor, în apropiere de graniţa cu Afganistanul. O mașină a intrat în ei, dărâmându-i și revenind ca să îi mai calce o dată. Împreună cu Jay și Lauren se mai aflau alţi cinci cicliști. Doi dintre ei, un cuplu de 56 și, respectiv, 58 de ani, din Amsterdam au fost și ei uciși. Alţi trei, din Franţa și Elveţia, au scăpat cu viaţă. Câteva zile mai târziu, gruparea Stat Islamic a publicat un videoclip în care un grup de tineri susţineau că s-ar fi aflat în spatele atacului și jurau credinţă extremiștilor. Unul dintre tinerii din clip acuza liderii Tadjikistanului că au „apostat” și că „și-au vândut religia” și au permis ca ţara să fie ocupată de „necredincioși”. Tinerii s-au ţinut apoi de mână și au jurat să fie loiali liderului Abu Bakr al-Baghdadi, după care au promis să îi ucidă pe „necredincioși”. La începutul lunii august, autorităţile tadjice, care după decenii tulburate economico-politic de ieșirea de sub dominaţia sovietică în 1989 declaraseră anul 2018 drept „anul turismului”, anunţau acum că au patru persoane pe care le bănuiesc că ar fi condus atacul.

Eroii de după război

De cealaltă partea a Oceanului, între primele relatări de presă din Statele Unite, unele titluri au multiplicat ironic ideea că „un cuplu de mileniali s-a aventurat pe teritoriu ISIS pentru «a dovedi că oamenii sunt buni» și au fost uciși”, iar conservatorii au folosit tragedia ca pledoarie pentru înăsprirea măsurilor privind imigraţia și pentru scepticism radical faţă de politicile socialiste, în general. Unii comentatori anonimi s-au grăbit să argumenteze că cei doi tineri n-au avut dreptate: „Nu poţi să răzgândești prostul” („Can’t fix stupid”), scria un anume „Mike” la o postare mai veche pe blogul Simply Cycling. „Allahu akbar” („Allah este mare”), posta un utilizator mai degrabă nerod decât islamist, pe profilul de Facebook al lui Lauren.

Dar nici comentatorii asumaţi nu și-au reţinut dispreţul faţă de presupusa misiune a celor doi. Franklin Graham, fiul activ politic al evanghelistului Billy Graham, scria pe contul său de Twitter: „Fiţi încredinţaţi, răul chiar există în lumea aceasta; Dumnezeu ne avertizează în cuvântul Său că Satana rage ca un leu și că trebuie să fim vigilenţi.” Abia după acest comentariu vine o frază de consolare pentru familiile celor uciși. Iar convingerea detașată cu care scrie Graham nu este nimic pe lângă condescendenţa editorialistului Bruce Bawer.

Într-un material pe care îl intitulează sarcastic „Moarte prin «misecuvinism»[1]”, Bawer face o trecere în revistă a celor mai înţelepte reacţii la tragedie, înţelepte în viziunea sa. Și, în contextul acesta, compară filosofia celor doi tineri cu viziunea Annei Frank, care nota în jurnalul ei, cu puţin timp înainte ca Gestapoul să o deporteze la Auschwitz: „În ciuda a tot, încă mai cred că oamenii au o inimă bună.” „Blogul lui Austin”, scria editorialistul, „este o fereastră spre viziunea lui hipiotă și ultra-corectă politic”. Bawer califică apoi drept „înţeleaptă” afirmaţia unui cititor online care scria, fără precauţie, că „liberalii sunt mereu foarte naivi cu privire la natura umană[;] conservatorii… sunt realiști cu privire la ea”. Dincolo de emanaţia politică a acestui comentariu, merită analizat ce este și ce nu este naiv în raportarea noastră la natura umană, fiindcă doar aprofundând subiectul și constatându-i ramificaţiile ne vom putea argumenta raţional nouă înșine ceea ce intuiţia reclamă ca fiind greșit la fraza anterioară.

Lupul și sălbaticii

Cum este omul în esenţa lui? Cum se naște pe acest Pământ? Bun sau rău? Simplul fapt că ne punem această întrebare denotă că, în ciuda evidenţelor care ar putea înclina balanţa înspre un portret negativ al omenirii, noi credem că poate exista o diferenţă între natura și comportamentul oamenilor. Altfel spus, că un om care face rău ar putea să nu fie rău. Sau că un om care face lucruri bune s-ar putea să nu fie bun. Astăzi, considerăm ambele afirmaţii ca fiind truisme. Însă în Antichitatea greacă, de unde ne-au parvenit o mulţime dintre cele mai răspândite idei pe care le susţinem fără să clipim astăzi, marii filosofi vedeau diferit aceste lucruri. Aristotel, de pildă, considera că natura omului nu poate fi variabilă, ci este fixă. Că oamenii acţionează în baza unor principii care sunt înscrise în adâncul fiinţei lor și cu care nu se poate negocia. Așa cum o ghindă are în ea un stejar în deplinătatea maturităţii sale, spunea Aristotel, tot așa, tot ceea ce există are înscris în sine un scop determinat de divinitate.[2] Iar, înaintea lui Aristotel, Platon spunea, prin vocea lui Socrate în dialog cu Protagoras, că nimeni nu alege intenţionat răul, ci că doar ignoranţa ne poate determina să nu alegem întotdeauna binele.[3]

Ideea că natura umană ar putea fi maleabilă sub anumite influenţe a început să fie argumentată mai serios mult mai recent decât ne-am închipui – abia în ultimele secole. Doi dintre cei mai reputaţi exponenţi ai acestei idei sunt, deși pornesc de la premise antagonice, Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau. Hobbes era convins că, în stare naturală, omul este o fiară pentru om (homo homini lupus), în timp ce Rousseau era adeptul ideii că, lăsat în starea lui originară, omul va înclina instinctiv spre bunătate (acestei concepţii i-a fost asociată expresia „bunul sălbatic”, deși Rousseau n-a folosit-o ca atare în nicio lucrare a sa). În opinia lui Hobbes, apariţia societăţii civile a avut un rol de ponderare a pornirilor violente ale omului. Acceptând să trăiască într-o comunitate umană, individul a cedat unele drepturi ale sale pentru a câștiga privilegiul siguranţei protejate prin „contractul social”. Pentru Rousseau, în schimb, contractul social vine la pachet cu o forţă deterioraţionistă, cu inegalitatea socială și cu egoismul, despre care crede că decurge din aceasta. Mai exact, Rousseau vede traiul în societatea capabilă să producă arte și știinţe drept o forţă care corupe prin luxul ispititor pe care îl promovează. Reţinem că viziunea lui Hobbes și cea a lui Rousseau susţineau că omul are o stare naturală, rea la Hobbes, bună la Rousseau, care nu este determinantă și implacabilă, ci poate fi și chiar este transformată radical prin presiunea societăţii.

Viziunea pe care Bawer, editorialistul conservator de care aminteam anterior, o proiecta într-un contrast simplist – liberali vs. conservatori – pare să favorizeze optica lui Hobbes. Bawer susţine, folosind ironia ca unic argument, că natura umană este una esenţial rea. Doar că el se oprește chiar înainte de concluzia pe care Hobbes nu s-a ferit să o formuleze. Bawer nu declară explicit, asemenea marelui filosof politic, faptul că o natură intrinsec rea ar justifica o suveranitate absolutistă. (Reprezentativă pentru cei conduși, și totuși absolutistă.) Dar nici nu era nevoie. Pentru republicani, termenul de „rău” evocă automat o anumită direcţie politică. Gândiţi-vă numai la celebra expresie lansată de George W. Bush pentru a justifica intervenţia militară în Irak: „Axa Răului”.

Cu aceeași autosuficienţă care transpare și din comentariile xenofobe pe care le citează, Bawer susţine că a nu împărtăși valorile conservatoare este în sine o naivitate. Dar aceasta este o greșeală formală, pentru că nici liberalii, nici conservatorii nu sunt niște categorii atât de pure încât să trateze atât de matematic o temă filosofică precum chestiunea naturii umane.

Reţeaua interpretărilor

Judecând după afirmaţia lui Bawer și coroborând-o cu faptul că majoritatea americanilor cu o viziune politică conservatoare sunt creștini, am putea presupune, automat, că toţi creștinii au neapărat o viziune pesimistă cu privire la natura umană. În realitate, creștinismul a integrat un întreg spectru de răspunsuri la întrebarea „Cum este omul?”, variind în funcţie de tradiţia de interpretare/gândire de care au fost influenţate. Pentru a le putea înţelege este nevoie ca mai întâi să realizăm că, atunci când se raportează la natura umană, creștinismul poate avea în vedere una din cele trei ipostaze în care Biblia descrie natura omului: natura creată – omul a fost plămădit „după chipul lui Dumnezeu”; natura căzută – după ce primii oameni, Adam și Eva, au păcătuit, natura creată a suferit modificări care s-au transmis, prin ereditate, involutiv, tuturor oamenilor până astăzi (chipul „a fost desfigurat”)[4]; natura restaurată – natură degenerată va fi complet recreată atunci când Hristos Mântuitorul va reveni, iar cei drepţi vor fi înviaţi pentru eternitate.[5] Diferenţa dintre cele trei ipostaze o dă raportarea la noţiunea biblică de „păcat”.

Circa 12 cuvinte ebraice și grecești sunt folosite de autorii biblici pentru a reda peste 35 de conotaţii ale ideii de „păcat”, scria teologul Miroslav Kis într-un articol publicat la Universitatea Andrews. Însă această abundenţă de termeni nu face altceva decât să trădeze o incapacitate de a reda exhaustiv sensul conceptului de „păcat”. Chiar Kis se vede nevoit să recunoască faptul că, deși păcatul este real, el este o enigmă pentru om. Și, citând cuvintele teologului reformat Gerrit Berkouwer, scria că „nu știm de unde vine, nici ce este. Știm că este aici, și nu ar trebui să fie. Această forţă, acest păcat nu este nimic altceva și nu are nimic altceva decât uzul fiinţelor și puterilor pe care le-a creat Dumnezeu. Și pe toate acestea le organizează sub forma unei revolte împotriva Lui.”[6] Însă, în ciuda faptului că nu îi disecă explicit originile, Biblia definește „păcatul” ca fiind acea cauză a răului, o cauză care locuiește în om și care obligă la aplicarea unei distincţii între „păcat” (ca natură) și „păcate” (faptele rele, comportamentul opus ordinii divine).[7]

De-a lungul istoriei, încercarea creștinismului de a face o anatomie a măruntaielor spirituale ale omului a fost dirijată de mai multe linii mari de interpretare, fiecare cu ramificaţii ulterioare.

Una dintre cele mai influente linii de interpretare vine din tradiţia augustiniană, preluată și de reformatorii protestanţi, învăţa că, după căderea în păcat omul a păstrat încă chipul lui Dumnezeu, dar „nu mai putea să nu păcătuiască”. Majoritatea bisericilor evanghelice de astăzi merg pe această linie doctrinară: omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, însă căderea i-a afectat într-o asemenea măsură capacităţile și natura, încât el este incapabil să dorească binele sau să ajungă la el prin intermediul propriei raţiuni.

Interpretarea semi-pelagiană își are rădăcinile în Antichitatea târzie, pe când monahul englez Pelagius, contemporan cu Augustin, își învăţa ucenicii că păcatul primordial nu ar fi avut, de fapt, efecte catastrofice; că nu ar fi existat o „natură păcătoasă”; că voinţa omului este complet liberă și că abilitatea omului de a gândi ar fi distorsionată doar dacă omul intră în contact cu influenţe rele. În timpul vieţii lui Pelagius, biserica creștină a condamnat ca erezie viziunea monahului. Însă nu a pus nimic solid în locul acesteia, respingând și viziunea „concurentă”, cea a lui Augustin, pentru că aceasta avea corolarul inacceptabil al dublei predestinări (i.e. fiindcă darul mântuirii este imposibil de refuzat și deoarece, potrivit Scripturii, vor exista oameni pierduţi pentru eternitate, înseamnă că Dumnezeu predestinează dublu: pe cine să mântuiască și pe cine să piardă). În timp însă, Toma d’Aquino a reciclat parţial viziunea lui Pelagius, iar Biserica Catolică a ajuns chiar să o integreze în doctrina sa privind mântuirea prin har și prin fapte bune.

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, ca o reacţie la predestinarea în care credeau marii reformatori, olandezul Jacobus Arminius a început să înveţe că atât asupra celor aleși, cât și asupra celor ne-aleși de Divinitate, Dumnezeu revarsă harul Său iubitor, care ar fi suficient pentru mântuire, dacă destinatarul său l-ar primi cu credinţă. Potrivit lui Arminius, omul se naște într-o stare complet decăzută și are nevoie să fie regenerat. Însă, chiar și în omul neregenerat încă, există un resort care poate reacţiona la atingerea divină. Harul lui Dumnezeu îl face pe om capabil să dorească să fie bun, iar apropierea de Dumnezeu îi dă puterea să facă binele. Viziunea lui Arminius se distingea de cea a lui Calvin și a altor reformaţi prin faptul că susţinea că omul are capacitatea de a refuza harul lui Dumnezeu. Această optică a fost îmbrăţișată de John Wesley[8] și de metodiști[9]și a rămas până astăzi una dintre interpretările dominante în creștinismul Statelor Unite.[10]

Viziunea filosofică a lui John Locke este a treia tradiţie de gândire care poate fi identificată în creștinism. Locke credea în existenţa păcatului, însă considera că acesta ajunge să se manifeste în viaţa omului prin experimentarea lumii naturale, nu ca urmare a unei tendinţe înnăscute sau a unor principii fixe puse în om. Pentru Locke, spiritul omului intră în lume la fel ca mintea lui: tabula rasa (ca o coală nescrisă) și se umple de cunoștinţa binelui și a răului în timp ce omul se ciocnește de diferite situaţii în viaţa lui. Iluminismul a potenţat această viziune cu un optimism fără graniţe. Pentru iluminiști, omul nu căzuse nicicând, ba, mai mult, nu avea în sine niciun obstacol în calea progresului. Evoluţionismul a eliberat apoi această viziune de nevoia de a avea drept cauză ultimă un Dumnezeu. Omul era pe drumul nestingherit spre progres, iar cauza acestui progres era selecţia naturală și ereditatea binelui.

Și, când să concluzionăm că nimic nu ar mai putea inova discuţia, existenţialismul a venit cu o a patra interpretare care avea să marcheze creștinismul: omul nu are nicio natură. Chiar așa spunea Jean-Paul Sartre, părintele existenţialismului ateist, care susţinea că „existenţa precede esenţa”. Cu alte cuvinte, de la părinţii noștri moștenim doar viaţa, însă nu moștenim nicio înclinaţie, ci suntem liberi să ne desenăm singuri traiectoria vieţii, pe toate planurile ei. Omul este liber să aleagă ce dorește să devină. Existenţialismul din creștinism are un exponent notabil în filosoful danez Søren Kierkegaard, care considera că omul nu are o natură rea/păcătoasă, pentru că păcatul nu este o esenţă a omului, ci o condiţie. Adică omul își poate exercita libertatea de a alege păcatul și de a-l transforma într-o esenţă a sa, dar nu este obligatoriu să fie așa.[11]

Psihologia comportamentală care, deși a succedat cronologic existenţialismul, a propus o întoarcere filosofică la determinism, a avut și ea negocierile sale cu creștinismul. Behaviorismul (introdus de B. F. Skinner) pornește de la premise naturaliste, materialiste, prin urmare exclude ideea de Dumnezeu și este, în principiu, incompatibil cu creștinismul. Însă anumite aspecte practice ale sale s-au dovedit a fi eficiente și au fost luate în considerare de creștini, mai ales ţinând cont că se regăsesc în Biblie.[12] Din perspectivă behavioristă, „comportamentul uman este produsul unei naturi înnăscute, al experienţei individului și al mediului în care a trăit”[13]. Teologi precum Francis Schaeffer au reproșat presupoziţiile evoluţioniste, precum și caracterul determinist și reducţionist al abordărilor behavioriste ale omului. Schaeffer reproșa behaviorismului că nu lasă niciun loc pentru libertate, alegere responsabilă, concept moral de bine și rău ori pentru ideea de om creat după chipul lui Dumnezeu. Totul fiindcă ar vedea omul ca pe o mașinărie generatoare de răspunsuri la stimuli, care nu necesită postularea unor procese înalte precum gândirea.[14]

Jay Austin și Lauren Geoghegan

Nu naivitatea, ci chiar nebunia creștinismului

Privind la spectrul de influenţe care au marcat răspunsurile pe care creștinismul le-a oferit întrebării „Cum este omul în adâncul sufletului lui?”, observăm că acesta nu poate fi redus la doar două perspective cu privire la om: una naivă și cealaltă realistă. Teologia creștină a cunoscut variaţiuni foarte importante ale doctrinei sale cu privire la natura omului. Unele care au îmbogăţit cunoașterea despre om, altele care au îmbogăţit misterul. Viziunea care predomină astăzi în creștinism este însă că omul are o natură coruptă de păcatul strămoșilor săi, care îl face capabil de atrocitatea despre care vorbea Hobbes când spunea că omul este lup pentru om. Însă, dacă Hobbes credea în civilizarea prin coerciţia impusă prin contractul social, creștinismul învaţă că refacerea chipului dumnezeiesc în om este o minune a iubirii. Iar aceasta exclude, prin definiţie, coerciţia. Din cuvintele apostolului Pavel aflăm că ascultarea de Dumnezeu (urmărirea binelui) este un miracol înfăptuit prin puterea lui Hristos.[15] Că oricât de decăzută ar fi natura umană, în orice stadiu incomensurabil de depravare ar fi ajuns, transformarea omului depravat într-o „făptură nouă”[16] este promisiunea miraculoasă a „nașterii din nou”[17] ca urmare a sacrificiului de Sine al lui Hristos, atât de greu de înţeles raţional încât apostolul îl numește „nebunia propovăduirii crucii”[18].

Însă, în loc să o considere o pricină pentru pornirea unui război al omului contra omului[19], creștinismul vede în depravarea noastră inerentă mai degrabă un motiv în plus de solidaritate.

Prin urmare, o perspectivă cu adevărat conservatoare, adică una care să reconstituie cât mai fidel învăţătura Scripturii, nu va susţine condescendent că niște tineri care au prins gustul bunătăţii, pe care Scriptura însăși dorește să ne-o facă atractivă, sunt doar niște naivi. Motivul amăgirii este atât de prezent în creștinism încât ar trebui să inspire mai degrabă smerenie decât superioritate. (Până și o treime dintre îngerii care locuiau în prezenţa neintermediată a Celui Preasfânt au putut fi înșelaţi.) Până să conteze ce filosofie de viaţă aveau cei doi, câtă vreme aceasta nu a avut nicio legătură directă cu moartea lor, contează mai mult că lumea a pierdut două scânteieri din chipul lui Dumnezeu. Că niște părinţi și-au pierdut copiii, că niște prieteni au rămas fără ai lor. Orice altă ierarhie are aceeași calitate etică precum dispreţul pe care îl arată un cinic pentru credinţa creștinului nu în faptul că omul prezent este bun, ci în promisiunea biblică[20] potrivit căreia, atunci când va revenit Hristos, îi va face cu adevărat buni pe cei care L-au primit.

Footnotes
[1]„De la «mi se cuvine mie».”
[2]„Aristotel, Metafizica, 1050a9–17”.
[3]„Platon, Protagoras, 352 c 2–7”.
[4]„Marc Clauson, Human Nature and The Christian”, Universitatea Cedarville, 2015.”
[5]„Miroslav Kis, «Human Nature and Destiny», Universitatea Andrews, 30 aug. 2007.”
[6]„G. C. Bercouwer, Sin, Eerdmans, 1971, p. 65.”
[7]„Aecio E. Cairus, «The Doctrine of Man» în Handbook of Seventh-Day Adventist Theology. Comentary Reference Series, Volume 12, Ed. Review and Herald, 2000.”
[8]„Roger Olson, The Story of Christian Theology, InterVarsity Press. 1999, p. 464.”
[9]„Alister McGrath, Christian Theology: An Introduction, Blackwell, 2007, p. 384.”
[10]„J. Matthew Pinson, «Will the Real Arminius Please Stand Up? A Study of the Theology of Jacobus Arminius in Light of His Interpreters», în Integrity, nr. 2, 2003, p. 121-139.”
[11]„John T. Lane, «An essenceless Creation: An Investigation of Theistic Existentialism», în Oglethorpe Journal of Undergraduate Research, iunie 2015.”
[12]„Vezi: principiul răsplăţii, ideea de pedeapsă, conceptul de influenţă socială, evaluarea comportamentului, valorizarea autocontrolului, ș.a., apud. Rodger K. Bufford, Behavior Theory and Biblical Worldview, George Fox University, Faculty Publications – Grad School of Clinical Psychology, 1981, p. 32.”
[13]„Alan S. Miller și Satoshi Kanazawa, «Ten Politically Incorrect Truths About Human Nature», în Psychology Today, 1 iul. 2007.”
[14]„Mark P. Cosgrove et. al., Mental Health: A Christian Approach, Zondervan, 1977, p. 19.”
[15]„Romani 7:22-25.”
[16]„2 Corinteni 5:17.”
[17]„Ioan 3:3.”
[18]„1 Corinteni 1:21.”
[19]„Matei 7:3-5.”
[20]„1 Ioan 3:2.”

„De la «mi se cuvine mie».”
„Aristotel, Metafizica, 1050a9–17”.
„Platon, Protagoras, 352 c 2–7”.
„Marc Clauson, Human Nature and The Christian”, Universitatea Cedarville, 2015.”
„Miroslav Kis, «Human Nature and Destiny», Universitatea Andrews, 30 aug. 2007.”
„G. C. Bercouwer, Sin, Eerdmans, 1971, p. 65.”
„Aecio E. Cairus, «The Doctrine of Man» în Handbook of Seventh-Day Adventist Theology. Comentary Reference Series, Volume 12, Ed. Review and Herald, 2000.”
„Roger Olson, The Story of Christian Theology, InterVarsity Press. 1999, p. 464.”
„Alister McGrath, Christian Theology: An Introduction, Blackwell, 2007, p. 384.”
„J. Matthew Pinson, «Will the Real Arminius Please Stand Up? A Study of the Theology of Jacobus Arminius in Light of His Interpreters», în Integrity, nr. 2, 2003, p. 121-139.”
„John T. Lane, «An essenceless Creation: An Investigation of Theistic Existentialism», în Oglethorpe Journal of Undergraduate Research, iunie 2015.”
„Vezi: principiul răsplăţii, ideea de pedeapsă, conceptul de influenţă socială, evaluarea comportamentului, valorizarea autocontrolului, ș.a., apud. Rodger K. Bufford, Behavior Theory and Biblical Worldview, George Fox University, Faculty Publications – Grad School of Clinical Psychology, 1981, p. 32.”
„Alan S. Miller și Satoshi Kanazawa, «Ten Politically Incorrect Truths About Human Nature», în Psychology Today, 1 iul. 2007.”
„Mark P. Cosgrove et. al., Mental Health: A Christian Approach, Zondervan, 1977, p. 19.”
„Romani 7:22-25.”
„2 Corinteni 5:17.”
„Ioan 3:3.”
„1 Corinteni 1:21.”
„Matei 7:3-5.”
„1 Ioan 3:2.”