„Moda este un sinonim pentru exploatare”, scria Tansy Hoskins, într-o carte care dezavua ideea modei în sine, din cauza costurilor ei exorbitante, de la oprimarea mediului la cea a muncitorilor.

Teza de doctorat a unui antropolog confirmă opiniile lui Hoskins, dezvăluind că și stiliștii și designerii tineri au parte de un tratament inacceptabil în industria fashion.

Mia este o stilistă italiană de succes, care trăiește la Paris. Poartă haine și accesorii de firmă, este cazată la hoteluri de lux ori de câte ori călătorește în interes de serviciu. Și călătoriile sunt foarte frecvente, întotdeauna la business class. Viaţa ei rulează într-un decor feeric, asta dacă nu aruncăm o privire și în spatele cortinei. Pentru că, deși e greu să-ţi imaginezi că un stilist de talent e mereu strâmtorat financiar, Mia ia masa adesea la McDonalds, are probleme cu achitarea facturilor de telefon și chiar a dormit pe canapeaua unei prietene când nu a avut cu ce să achite chiria. Iar povestea Miei nu e deloc singulară, mulţi stiliști cu ţinute de mii de euro căznindu-se să trăiască din salarii mici, plătite haotic, atunci când plata nu vine sub forma unor vouchere care pot fi cheltuite doar pe haine de lux.

Despre povestea Miei și a colegilor ei din lumea modei a scris Giulia Mensitieri, un antropolog care și-a convertit teza de doctorat într-o carte foarte apreciată de public, Cea mai frumoasă slujbă din lume. Un subiect cât se poate de inoportun pentru marii designeri, care și-au văzut secretele întunecate dezvăluite de un outsider. Dar un subiect revelator, deși paradoxal, în care mulţi dintre cei care au obţinut posturi prestigioase în industria fashion i-au mărturisit autoarei că s-au regăsit. Și că abia acum au înţeles imaginea de ansamblu a exploatării la care sunt sau au fost supuși, pentru că lucrarea i-a forţat să privească dincolo de ambalajul promisiunilor cu foșnet magic ale industriei modei. „Și, odată ce înţeleg imaginea de ansamblu, nu se pot uita la modă și la slujba lor sau la ei înșiși în același mod”, menţionează Mensitieri.

Un designer de top, care a lucrat pentru o companie de renume și care făcea haine pentru celebrităţi precum Lady Gaga, a dezvăluit că muncea până la epuizare pentru un salariu care n-a depășit, în toţi cei 5 ani în cadrul companiei, nivelul minim. „Chiar și 90 de lire sterline în plus ar fi făcut diferenţa pentru mine”, povestește designerul, subliniind că managerul nu i-a acordat niciodată o mărire de acest gen.

Iar exploatarea aceasta atât de puţin cunoscută publicului are la bază mirajul succesului, care convinge tinerii talentaţi să rămână în cadrul companiilor care-i exploatează, în așteptarea unui jackpot care nu mai vine, pentru cei mai mulţi dintre ei.

O dominaţie suportată de dragul „șansei de a fi acolo”

E greu să înţelegi resorturile atitudinii pasive cu care stiliștii și designerii tineri suportă un tratament deseori la limita legii. Nu și dacă pătrunzi în miezul acestei industrii, care creează și vinde un vis, susţine Mensitieri, după 4 ani de interviuri cu lucrătorii caselor de modă, de la stagiari la persoanele din vârful ierarhiei. Pentru cei care lucrează în modă, visul de a obţine un statut social și o remuneraţie pe măsură îi călește pentru cele mai dificile condiţii de muncă.

În lumea modei guvernează o regulă paradoxală – cu cât un loc de muncă deţine un prestigiu mai mare, cu atât este mai prost plătit, afirmă antropologul într-un interviu acordat revistei ID France. „Mesajul este că nu trebuie să fii plătit, pentru că ești norocos să fii acolo. Munca în fashion înseamnă hiper-validare socială, chiar dacă nu ești plătit”, povestește una dintre sursele lui Mensitieri. Moda devine astfel un univers superior, decupat din ordinea firească a lumii, în care subiectele obișnuite, precum a munci pentru un salariu, sunt expediate sau chiar considerate tabu.

Gonind pe culoarele labirintice ale acestei lumi elitiste, creatorii abia dacă au timpul de a-și da seama că gândesc nerealist – „poate voi fi următorul care dă lovitura” – în raport cu datele statistice și că nu trăiesc în prezent, ci s-au relocat, cu toate speranţele, în viitor, în timp ce pendulează între „un statut economic precar și un statut prestigios”.

Pentru că li se oferă „șansa de a fi acolo” (un refren atât de repetat de cele 50 de persoane intervievate, încât a devenit titlul tezei de doctorat), subiecţii acceptă că trebuie să plătească un preţ. Iar în această echilibristică între pierdere și câștig, marii creatori de modă devin un soi de semi-zei, cărora supușii le acceptă capriciile și nedreptăţile, pentru că sunt „genii”. Este ceea ce cercetătoarea numește „glamour-izarea dominaţiei” – așezarea exploatatorului pe un piedestal, din recunoștinţa de a-i fi oferit lucrătorului șansa de a se mișca în acest spaţiu mustind de prestigiu social.

Deși industria modei ascunde istorii care frapează prin această asociere a luxului cu precaritatea, situaţia se poate întâlni și în alte industrii care reclamă creativitate, în mediul academic și chiar în sectorul caritabil, unde „facerea de bine” este considerată adesea incompatibilă cu un salariu bun.

Soluţia acestei probleme începe cu un pas simplu, pe care industria modei l-ar putea eticheta drept eretic, afirmă Mensitieri – dialogul, colaborarea cu cei care lucrează în domenii diferite, dar au parte de un tratament similar. Și continuă cu un pas dificil de făcut atunci când ești obișnuit să te apropii cu reverenţă de cei care au cunoscut succesul (adesea cu preţul insuccesului subalternilor): „Trebuie să te gândești la tine ca la o persoană valoroasă.