„Dacă există ceva mai sfâșietor decât un trup care se prăpădește din lipsă de pâine, acela e un suflet care se stinge din lipsă de lumină.“ (Victor Hugo)

Era o zi caldă, de vară târzie, în care Kevin Hines ar fi trebuit să fie la facultate. Doar că tânărul se afla pradă unei tulburări interioare, într-un crescendo de nestăvilit de luni de zile. Se simţea o povară pentru toţi cei din jur, inclusiv pentru familia sa adoptivă, iar în mintea sa răsunau voci tot mai convingătoare care îi spuneau că n-avea motive să se mai agaţe de viaţă.

Diagnosticat cu tulburare bipolară la 17 ani, Kevin nu urma tratamentul medicamentos cu regularitate, administrându-și în schimb un anestezic eficient, în doze tot mai mari – alcoolul.

Doi ani mai târziu, tânărul s-a urcat în autobuzul care urma să îl ducă la podul Golden Gate. Una din atracţiile turistice ale orașului San Francisco, podul reprezintă în același timp și un spaţiu ales frecvent pentru ultimul gest de către persoanele cu gânduri suicidare. De la inaugurarea sa, în mai 1937, podul Golden Gate a fost locul în care și-au pierdut viaţa în jur de 1.700 de persoane. Nimeni nu l-a întrebat pe Kevin de ce plânge, nici pe drum, nici în cele 40 de minute în care s-a plimbat pe pod – deși era înconjurat de sute de persoane, Kevin nu se simţise niciodată mai singur.

În încercarea de a curma durerea emoţională în care trăia de luni de zile, Kevin a decis să sară în apă. O decizie pe care a regretat-o însă imediat, chiar în secunda în care mâinile sale au dat drumul balustradei, lăsând corpul să cadă în gol, 75 de metri deasupra apei.

În numai 5 secunde, băiatul era deja în apă, cu coloana fracturată la impact, dar cu o dorinţă profundă de a supravieţui. „Nu pot să mor aici. Dacă o fac, nimeni nu va ști că nu am vrut să mor, că am făcut o greșeală.“ După ce a fost salvat, Kevin a început o călătorie dificilă spre refacere. Și-a recăpătat mobilitatea într-un mod uimitor, recuperarea sa fizică fiind mai bună decât a celorlalţi supravieţuitori, foarte puţini de altfel, ai podului Golden Gate. Drumul spre vindecarea minţii s-a dovedit mai sinuos – au urmat ani în care s-a internat periodic în spitalele de profil, a primit tratament medicamentos și a făcut psihoterapie.

Astăzi, viaţa pe care Kevin a recâștigat-o are un scop bine conturat – să-i ajute pe cei hărţuiţi de gânduri și proiecte sinucigașe.

Mesajul lui Kevin, la care voi reveni mai târziu, e tivit cu fire de speranţă și poartă în el greutatea experienţei celui care știe cât de valoroasă e viaţa chiar și atunci când trece periodic prin furcile caudine ale unor suferinţe psihice greu de înfrânt. Iar speranţa poate fi ultimul pai de care se pot agăţa cei asediaţi de gânduri sinucigașe.

Nimeni nu știe numărul celor curtaţi asiduu sau accidental de ideea morţii autoprovocate, dar, judecând după numărul de sinucideri înregistrat de statistici, baza aisbergului e mult mai robustă decât secţiunea sa vizibilă.

Slalom printre cifrele morţii autoprovocate

O persoană se sinucide la fiecare 40 de secunde, aproximativ 800.000 de persoane pierzându-și viaţa anual în acest mod, potrivit datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Suicidul reprezintă cauza a 1,4% din totalul deceselor înregistrate la nivel global, fiind a 18-a cauză principală de deces în 2016 și a doua cauză de deces pentru categoria de vârstă 15-29 de ani. Se estimează însă că la fiecare adult care a reușit să-și ia viaţa au existat încă 20 de persoane care au încercat același lucru.

În intervalul 1999-2016, numărul sinuciderilor a crescut cu aproape 30% în SUA[1], conform rapoartelor Centrelor pentru Controlul și Prevenirea Bolilor. La fiecare 12 minute, un american moare prin sinucidere, potrivit Fundaţiei Americane de Prevenire a Sinuciderii. Aproximativ 45.000 de vieţi au fost pierdute prin sinucidere în 2016 (aproximativ 15 sinucideri la 100.000 de locuitori), în timp ce numărul tentativelor care nu se finalizează cu deces este cu mult mai mare – aproximativ 1,1 milioane de încercări de sinucidere au loc anual.

Dintre cele 5,2 milioane de decese înregistrate în 2015 în Uniunea Europeană, 56.000 erau provocate de autovătămare intenţionată. Aproximativ 31% dintre sinucideri au fost comise de persoane din grupa de vârstă 45-60 de ani, iar 8 din 10 sinucideri aveau ca autor un bărbat, potrivit datelor oferite de Eurostat.

La nivelul UE, rata sinuciderilor a fost, în medie, de 11 decese la 100.000 de locuitori. Cu 30 de sinucideri la 100.000 de locuitori, Lituania a înregistrat cea mai ridicată rată de suicid, urmată fiind de Slovenia (21), Letonia și Ungaria (19), Belgia și Croaţia (17), Estonia (16). La celălalt capăt al spectrului, cele mai scăzute rate de sinucidere se înregistrau în Cipru (4 sinucideri la 100.000 de locuitori), Grecia (5), Italia (6), Marea Britanie (7), Spania și Malta (8).

În timp ce România (ca și Germania) se plasează exact pe media europeană în ce privește rata sinuciderilor (11), numărul sinuciderilor în rândul adolescenţilor ne plasează deasupra mediei. „În România, frecvenţa cazurilor de suicid la tinerii de 15-19 ani este cu circa 50% peste media europeană şi cu 21% mai mare la adulţii români în vârstă de 50-54 de ani“, se preciza într-un comunicat emis în 2015 de Asociaţia Română de Psihiatrie şi Psihoterapie (ARPP) şi Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului (ARPS).

 

Când viaţa își frânge aripile la începutul ei

Dacă doliul în urma morţii prin sinucidere a cuiva drag este „o durere cu volumul reglat la maximum“, atunci când protagonistul acestei autovătămări reușite este un copil, drama capătă proporţii hiperbolice.

Sinuciderile care au loc înainte de vârsta adolescenţei nu sunt atât de numeroase prin comparaţie cu cele înregistrate la celelalte categorii de vârstă, dar nu sunt nici atât de rare cum ne-am putea imagina, notează Jason Hanna într-un articol publicat de CNN, care inventariază statisticile acestui fenomen. Între 1999 și 2015, un număr de 1.309 copii între 5 și 12 ani și-au luat viaţa în Statele Unite – o sinucidere la fiecare 5 zile –, conform cifrelor publicate de Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor. Cifrele par mici (3,1 sinucideri la 1.000.000 de copii din grupa de vârstă 5-12 ani) dacă sunt raportate la cele 70,4 sinucideri înregistrate la 1.000.000 de copii de 13-18 ani sau la rata de sinucidere a adulţilor. Dar sunt cutremurătoare, subliniază articolul, dacă luăm în calcul vârsta foarte fragedă a celor care au pariat, într-un moment înceţoșat, mai degrabă pe moarte decât pe viaţă.

Un studiu publicat în 2015 raporta[2] creșterea prevalenţei ideilor sinucigașe și a tentativelor de suicid în rândul copiilor americani în perioada 2008-2015. Este vorba de o creștere „dramatică“, punctează Gregory Plemmons, autorul principal al studiului, vorbind despre numărul în creștere de copii care ajung la spital sau la secţia Urgenţe din pricina ideilor suicidare sau a tentativelor de sinucidere. Riscul de sinucidere crește odată cu vârsta – în 2016, elevii de gimnaziu erau la fel de susceptibili de a muri în urma unui act sinucigaș ca și în urma unui accident rutier, declară Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din SUA.

Problemele din cadrul diferitelor tipuri de relaţii sunt cauza cea mai frecventă a sinuciderilor la copii, a arătat un studiu[3] coordonat de Arielle Sheftall. Analizând datele despre copiii (5-12 ani) și adolescenţii (12-14 ani) care s-au sinucis la nivel naţional în perioada 2003-2012, Sheftall și colegii săi au descoperit că 60% dintre copii și 46% dintre adolescenţi se confruntaseră cu probleme în familie sau între prieteni în perioada premergătoare suicidului. Problemele școlare și alte crize recente fuseseră prezente în 30-40% din cazuri la ambele grupe de vârstă. Aproximativ 30% dintre subiecţi aveau probleme (diagnosticate) de sănătate mintală – deficitul de atenţie (ADHD) era de două ori mai frecvent în grupa de vârstă mai mică, iar printre cei de vârstă mai mare depresia era de două ori mai des întâlnită decât deficitul de atenţie.

Numai o treime dintre copii își exprimaseră intenţia de a se sinucide, ceea ce poate însemna fie că și-au provocat moartea sub imperiul unui impuls de moment, fie că și-au ascuns planurile sau nu au avut încredere să discute cu cineva despre ele, punctează Sheftall.

Ceea ce urmăresc copiii care au gânduri suicidare nu e atât moartea în sine, cât „dorinţa de control, empatie, acceptare, recunoaștere, validarea și reacţia promptă interpersonală a persoanelor-cheie din viaţa lor“, declară Ridge Anderson, de la Universitatea Catolică a Americii. Privind lucrurile din acest unghi, autovătămarea capătă forma unei încercări de a rezolva cu mijloace insuficiente o criză pe care copilul nu este capabil să o gestioneze, deși nu dorește în mod real să moară.

Având în vedere numărul adolescenţilor cu depresie care nu caută ajutor, Academia Americană de Pediatrie recomanda în 2018 un screening complet al copiilor de până la 12 ani pentru identificarea eventualelor probleme de sănătate mintală.

„Dacă un copil spune: «Mă gândesc la sinucidere», «Aș vrea să nu fi existat» sau «Mai bine nu m-aș mai trezi», ia-l în serios“[4], avertizează Ruth Gerson, directoarea Programului de Urgenţă Psihiatrică pentru Copii de la Spitalul Bellevue din New York. La contactul cu aceste informaţii șocante pentru ei, părinţii nu ar trebui să-și exteriorizeze emoţiile puternice, pentru a nu determina copilul să-și ascundă intenţiile și preocupările, ci ar trebui să asculte copilul și să colaboreze ulterior cu terapeutul și pediatrul.

„Mulţi părinţi merg la pediatru pentru genunchi juliţi și dureri de gât, dar nu se gândesc să-l consulte pentru problemele emoţionale și de comportament“, punctează psihiatrul Rachel Zuckerbrot.

Factori care predispun la sinucidere

Sinuciderea este un proces complex, care debutează cu ideaţia suicidară, continuă cu planificarea actului sinucigaș și se încheie cu tentativa ori cu suicidul reușit, pe tot parcursul acestor etape protagonistul oscilând între dorinţa de a rămâne în viaţă și cea de a muri. Este greu de prezis cu acurateţe, chiar atunci când o persoană își face cunoscute gândurile suicidare, dacă aceasta va da curs intenţiilor sale.

Rudele sinucigașilor povestesc uneori că suicidul a avut loc la scurt timp de la întâlnirea victimei cu terapeutul – în cazul în care aceasta urma deja o formă de terapie –, dar că expertul nu a reușit să detecteze un risc imediat, fie din cauză că persoana și-a disimulat intenţiile, fie pentru că actul sinucigaș nu a fost planificat.

Actul sinucigaș se află la intersecţia factorilor individuali cu cei sociali care pot predispune o persoană spre acest act violent. Factorii sociali pot include condiţii socioeconomice precare, presiuni sociale, absenţa sistemelor de protecţie socială etc.

În categoria factorilor individuali intră problemele de sănătate fizică și mai ales mintală – probleme psihiatrice, tulburări emoţionale, dependenţe, un istoric familial care include tentative de sinucidere. Multe sinucideri sunt asociate alcoolismului și altor dependenţe, schizofreniei, tulburării bipolare și depresiei, mai ales în formele ei severe. Prevalenţa anuală medie pentru tulburarea depresivă majoră este de 5,8% în România, conform unui studiu realizat în 2012 în 30 de ţări europene. De asemenea, un studiu realizat de Liga Română de Sănătate Mintală a indicat o creștere semnificativă a episodului depresiv major odată cu vârsta (un ritm de creștere de 1,2% pentru fiecare grupă de vârstă). Studiul a indicat și că prevalenţa depresiei este dublă faţă de cea a diabetului în rândul populaţiei adulte.

În același timp, sinuciderea se corelează cu probleme relaţionale, izolare socială, pierderi majore sau traumatice suferite de individ, cu dificultăţi economice și profesionale. În perioadele de recesiune economică, crește rata sinuciderii în intervalul de vârstă 25-64 de ani, arată studiile. Astfel, în perioada 2007-2009, numărul de sinucideri înregistrate în Grecia a crescut cu 17%, iar în prima jumătatea a anului 2011, cu 40% faţă de aceeași perioadă a anului anterior, deși înainte de criza economică ţara avea una dintre cele mai scăzute rate de suicid din Europa: 2,8 la 100.000 de locuitori. De asemeni, în Irlanda, de la sfârșitul anului 2006 până în 2009 (intervalul în care efectele crizei economice s-au resimţit cel mai puternic), rata sinuciderilor a crescut cu 25%, o rată-record pentru această ţară.

Totuși, factorii de risc acţionează asupra populaţiei în ansamblu, iar numărul celor care dezvoltă o vulnerabilitate specială, mergând pe drumul autodistrugerii, este cu mult mai mic, fapt ce a determinat specialiștii să încerce să identifice cu o mai mare precizie persoanele care sunt în pericol, pentru a putea construi strategii mai bune de prevenire a sinuciderilor.

În căutarea modelelor explicative ale sinuciderii

„O mare problemă este că vom continua să ne bazăm aproape în întregime pe oamenii respectivi să ne spună dacă sunt suicidari“, declară Matthew Nock, profesor de psihologie la Universitatea Harvard, vorbind despre dificultăţile de a repera în timp util un act imprevizibil.

În încercarea de a identifica persoanele cu risc ridicat de sinucidere, Zachary Kaminsky, profesor la Universitatea „Johns Hopkins”, a condus în 2014 un studiu care a ajuns la concluzia că un singur marker genetic, numit SKA2[5], ar putea prezice riscul de sinucidere. Cercetătorul a descoperit că persoanele care s-au sinucis aveau nivelul de SKA2 semnificativ redus, iar într-un experiment ulterior, teste de sânge efectuate pe 325 de participanţi la studiu au găsit modificări ale genei la persoanele cu gânduri sau tentative suicidare.

Un alt studiu, din 2015, efectuat de cercetătorii de la Universitatea din Indiana, a reiterat speranţa că un simplu test sangvin ar putea prezice riscul de sinucidere. Cercetătorii susţin că un test pentru 11 biomarkeri din sânge, asociat cu un chestionar, poate prezice cu o acurateţe de 90% care dintre pacienţii deja trataţi pentru tulburări psihice ar întreţine gânduri suicidare în perioada următorilor doi ani.

Ambele studii au fost însă contestate de alţi cercetători, considerate simpliste și cu dimensiuni prea mici pentru a putea fi extrapolate rezultatele obţinute. Identificarea persoanelor care au de gând să se sinucidă rămâne un nod gordian – cu atât mai mult cu cât alte studii au arătat că mulţi sinucigași nu erau diagnosticaţi cu vreo tulburare psihică.

De pildă, în 2016, Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, din Statele Unite, au publicat un studiu care arăta o creștere cu 25% a ratelor de sinucidere în Statele Unite de-a lungul ultimelor două decenii. Interesant însă a fost faptul că mai mult de jumătate dintre cei care s-au sinucis în 2015 nu erau diagnosticaţi cu o tulburare mintală. Anumite situaţii de criză, printre care precaritatea economică și problemele relaţionale nerezolvate, au avut cele mai multe șanse de a declanșa sinuciderea în rândul acestei categorii. „Nu avem toate răspunsurile“, admitea Anne Schuchat, directoarea centrului, subliniind că mesajul-cheie ce ar trebui desprins din studiu este că nu doar categorii izolate, ci multe persoane se dovedesc vulnerabile la gândurile și tentativele suicidare, odată ce o constelaţie de factori identificaţi și neidentificaţi este prezentă.

Psihologul Thomas Joiner, expert în psihologia tentativelor de suicid, a încercat să contureze un model explicativ al sinuciderii care să acopere aria motivaţiei suicidare suficient de bine cât să poată fi utilizat în scopuri predictive. Joiner, cunoscut publicului larg prin cărţile sale De ce se sinucid oamenii? și Mituri despre sinucidere, identifică trei aspecte cauzale prezente în sinucidere. Mai întâi, subiectul simte că este o povară pentru ceilalţi, sentiment dublat de al doilea factor, sentimentul singurătăţii profunde, al izolării. Acestea sunt premise necesare, dar nu și suficiente ale sinuciderii, dacă nu li se adaugă și al treilea factor, curajul. Cât timp o persoană se teme de moarte, de acţiunile și consecinţele legate de actul violent, materializarea sinuciderii este destul de puţin probabilă. Joiner subliniază faptul că există o incidenţă sporită a sinuciderii în rândul profesioniștilor care se ocupă zilnic de moarte și violenţă, ajungând să sufere o desensibilizare la aceste realităţi, așa cum este cazul medicilor sau al militarilor.

Există semne clare de avertizare cu privire la iminenţa unui suicid, susţine expertul, doar că adesea sunt ignorate de anturaj și evaluate corect abia retrospectiv – cele mai comune sunt exprimarea dorinţei de a muri, insomnia combinată cu agitaţia, modificări dramatice ale dispoziţiei sau renunţarea la bunuri de valoare.

Modelul lui Joiner este de real folos în cercetarea acestui subiect delicat, susţine cercetătoarea Pauline Boss, pentru că accentuează faptul că în centrul dorinţei de a trăi se află nevoia de a ști că aparţinem cuiva și că prezenţa noastră este utilă și este valoroasă pentru cei din jur.

O tentativă eșuată este un vot pentru un viitor

O primă categorie de măsuri preventive considerate printre cele mai eficiente în reducerea riscului în rândul populaţiei generale se referă la restricţia accesului la mijloace letale.

Eficienţa acestor măsuri rezidă în interferenţa lor cu ultimele două faze ale procesului sinuciderii, pe care îl face mai anevoios de realizat, oferindu-i subiectului un moment de respiro, în care să-și reevalueze decizia.[6]

Rata sinuciderii poate fi diminuată printr-un control sever al accesului la mijloace letale, precum armele de foc. Studiile au demonstrat că legile asupra controlului armelor de foc în Canada (1977) sau în Austria (1997) au redus considerabil sinuciderile prin împușcare, dar și sinuciderea în general în rândul populaţiei.[7]

Autorităţile din San Francisco au decis să finanţeze instalarea unei plase de oţel sub podul Golden Gate. Măsura reprezintă o victorie pentru campania lansată de zeci de ani de familiile victimelor și este adoptată după tergiversări interminabile, legate fie de raţiuni estetice, fie de natură financiară. Unul dintre argumentele opozanţilor a fost acela că persoanele care doresc să-și ia viaţa o vor face oricum, căutând o metodă mai accesibilă după ce plasa va fi amplasată.

Studii ale Universităţii Harvard contrazic acest argument, arătând că 9 din 10 persoane care au fost împiedicate să se sinucidă nu vor muri prin reeditarea actului la o dată ulterioară. În 1978, Richard Seiden, profesor la Universitatea din California, a studiat cazurile a 515 persoane care au fost oprite să sară de pe Podul Golden Gate între anii 1937 și 1971. Cercetarea sa a ajuns la aceleași concluzii îmbucurătoare – deși o tentativă de sinucidere în istoricul unei persoane constituie un factor de risc important, totuși peste 90% dintre persoanele împiedicate să-și ia viaţa fie erau încă în viaţă, fie decedaseră din cauze naturale.

Când zero suicid poate fi mai mult decât un ţel utopic

Sinuciderea e „un dușman care poate fi învins“[8], susţine psihologul Thomas Joiner, al cărui interes pentru acest domeniu este legat și de o dramă personală: propriul său tată și-a luat viaţa.

Este nevoie însă de multiple arme în lupta cu acest inamic – și de o plasă uriașă de siguranţă, care să cuprindă familiile celor vulnerabili, comunitatea, școala, instituţiile medicale, poliţia, mass-media. Un ajutor substanţial în acest efort de salvare a celor care nu se mai pot salva singuri vine din zona „supravieţuitorilor“ – în literatura de specialitate, termenul se referă la cei care au fost salvaţi după o tentativă de suicid, dar și la persoanele care au trecut prin trauma pierderii cuiva drag prin sinucidere.

Steve, un consultant care și-a pierdut fiul în urma unui act sinucigaș, se pregătește să fondeze o organizaţie de tip zero suicid, bazată pe o strategie proactivă care urmărește identificarea și oferirea de asistenţă persoanelor vulnerabile înainte ca ele să ajungă la un moment de criză. „Chiar dacă credeţi că nu vom eradica niciodată sinuciderea, trebuie să depunem eforturi în acest sens. Dacă zero nu este ţinta potrivită, atunci care este?“, punctează Steve.

Societatea poate face mai mult pentru cei care se luptă cu gândul morţii, dacă va renunţa la stigmatul cu care îi acoperă pe acești oameni și dacă își va depăși convingerile fataliste, de genul „nu poţi opri pe cineva care este hotărât să se sinucidă“, spune David Covington, președintele consiliului de administraţie al Asociaţiei Americane de Suicidologie. Optimismul său este susţinut de date concrete – Magellan Health Services, o societate de îngrijire a sănătăţii din Arizona, unde a fost implementată strategia zero suicid, a înregistrat o scădere cu 50% a ratei de sinucideri în ultimii 10 ani.

Reușita unei strategii care să se adreseze persoanelor vulnerabile vine din alimentarea dorinţei de a trăi, oricât de slabă, pe care o experimentează un număr mare chiar dintre aceia care au fost salvaţi de la o moarte pe care aproape reușiseră să și-o provoace.

Allen Bachman, un avocat de 46 de ani, descrie diferenţa pe care o face tentativa de suicid în viaţa cuiva – e ca și cum ai deschide o ușă care refuză să se închidă ulterior complet, așa încât în crize mintea lansează ideea că există o cale de scăpare sigură, moartea. Un mesaj ce trebuie ignorat, spune Bachman, care adaugă: „Cele mai bune momente din viaţa mea au venit după ce am crezut că nu mai am nicio ieșire.“

Ken Baldwin, unul dintre supravieţuitorii săriturii de pe podul Golden Gate, vorbește despre revelaţia sa din cele 4-5 secunde înaintea impactului: „Mi-am dat seama imediat că tot ce credeam că nu poate fi rezolvat în viaţa mea putea fi soluţionat, cu excepţia faptului că tocmai mă aruncasem în gol.“

Kevin Hines rememorează clipele în care a sărit de pe pod și regretul intens pe care l-a trăit instantaneu, afirmând că 19 din cei 25-26 de supravieţuitori care și-au riscat viaţa pe pod au admis că au fost cuprinși de părere de rău chiar în momentul în care era prea târziu să mai renunţe. De altfel, ca scriitor și vorbitor motivaţional, Hines și-a dedicat viaţa împărtășirii unui mesaj de speranţă care își dorește să ajungă atât la cei care cochetează cu gândul morţii, cât și la persoanele din anturajul lor. Deși încă se luptă cu psihoza și depresia, Hines a făcut un legământ cu sine că nu va mai recurge la niciun act violent împotriva sa și că va căuta ajutor imediat ce simte că presiunea gândurilor negative crește.

„Vreau să îi ajut pe oameni să înţeleagă că gândurile lor nu trebuie să devină acţiunile lor, atunci când sunt suicidare. Aș fi vrut să știu asta în ziua în care am stat pe pod“, spune Kevin. Orice problemă are o soluţie, subliniază el, iar afirmaţiile sale sunt validate din pricina diagnosticului cu care se luptă. Merită să lupţi pentru „a fi aici și mâine“, este laitmotivul mesajului de speranţă și recuperare pe care îl colportează.

Pe de altă parte, tocmai pentru că sinuciderea se asociază cu sentimentul de abandon („nimănui nu-i pasă de mine“), Kevin crede că empatia și susţinerea celor din jur pot face uneori diferenţa dintre viaţă și moarte. În dimineaţa în care traversa orașul spre pod, făcuse un pact cu sine – despre care povestesc și alţi supravieţuitori –, că va renunţa la planurile sale și va cere ajutor dacă va primi o singură dovadă de compasiune. Deși a plâns tot timpul în autobuz și în cele 40 de minute în care a hoinărit pe pod, nimeni nu i-a adresat vreun cuvânt, cu excepţia unui turist, care l-a rugat să-i facă o fotografie. Kevin mărturisește că nu poate pătrunde logica acestei indiferenţe care a malignizat ţesutul umanităţii. „Încă mă contrariază faptul că fiinţele umane pot vedea pe cineva plângând de durere fără să facă nimic“[9], își mărturisește Kevin trăirile.

Există antidot pentru poverile pe care le purtăm cu toţii, susţine artista și scriitoarea Dese’Rae Stage, care a încercat să se sinucidă în urmă cu 12 ani. O lume în care gândurile negre ar putea fi mărturisite fără a exista riscul stigmatizării ar putea fi o lume în care oamenii n-ar alege să plece din viaţă pe ușa din spate, crede Stage, care propune un agent dizolvant simplu pentru alienarea omului modern: „Fiţi buni unii cu alţii.“

O societate care ar practica acest îndemn, cu mai vechi rădăcini, nu ar avea nevoie de decenii pentru a decide dacă merită să investească câteva zeci de milioane de dolari într-o barieră care ar proteja sute de vieţi umane. Are, în schimb, o nevoie organică de oameni dispuși să-și ţină ferestrele luminate pentru cei care, epuizându-și combustibilul speranţei, nu-și mai amintesc drumul spre casă și spre lumină.

 

Footnotes
[1]„«Vital Signs: Trends in State Suicide Rates – United States, 1999-2016 and Circumstances Contributing to Suicide – 27 States, 2015», 8 iun. 2018, în Weekly, nr. 67, vol. 22, p. 617-624”.
[2]„Gregory Plemmons, Matthew Hall et al., «Hospitalization for Suicide ideation or Attempt: 2008–2015», în Pediatrics, mai 2018”.
[3]„Arielle Sheftall (coord.), «Suicide in Elementary School-Aged Children and Early Adolescents», în Pediatrics, vol. 138, nr. 4”.
[4]„Perri Klass, M.D., art. cit.”
[5]„Genă localizată în cortexul prefrontal, implicată în inhibarea gândurilor negative și în controlul comportamentului negativ.”
[6]„Cornel Hăvârneanu, Sinuciderea: repere pentru strategii preventive eficiente, în Ion Dafinoiu, Ștefan Boncu, Psihologie socială clinică, Polirom, 2014.”
[7]„Antoon Leenaars, «Gun-Control Legislation and the Impact on Suicide», în Crisis, ian. 2007, nr. 28, Supliment 1, p. 50-57.”
[8]„Davi Van Nuys, Ph.D., art. cit.”
[9]„Simion Osborne, art. cit.”

„«Vital Signs: Trends in State Suicide Rates – United States, 1999-2016 and Circumstances Contributing to Suicide – 27 States, 2015», 8 iun. 2018, în Weekly, nr. 67, vol. 22, p. 617-624”.
„Gregory Plemmons, Matthew Hall et al., «Hospitalization for Suicide ideation or Attempt: 2008–2015», în Pediatrics, mai 2018”.
„Arielle Sheftall (coord.), «Suicide in Elementary School-Aged Children and Early Adolescents», în Pediatrics, vol. 138, nr. 4”.
„Perri Klass, M.D., art. cit.”
„Genă localizată în cortexul prefrontal, implicată în inhibarea gândurilor negative și în controlul comportamentului negativ.”
„Cornel Hăvârneanu, Sinuciderea: repere pentru strategii preventive eficiente, în Ion Dafinoiu, Ștefan Boncu, Psihologie socială clinică, Polirom, 2014.”
„Antoon Leenaars, «Gun-Control Legislation and the Impact on Suicide», în Crisis, ian. 2007, nr. 28, Supliment 1, p. 50-57.”
„Davi Van Nuys, Ph.D., art. cit.”
„Simion Osborne, art. cit.”