În dreptul meu, l-am salutat respectuos cu „sărut-mâna, părinte!”, la care sfinţia sa mi-a întins icoana ca s-o sărut. I-am cerut scuze, explicându-i că nu sunt ortodox. „Da’ ce ești?” „Sunt protestant!”. „Aha! Bine, numai ateu să nu fii!”.

Am văzut revoluţia (sau cum vreţi s-o numiţi) în direct, la televizorul din vitrina unui magazin, noi încă neavând în casă acest aparat inutil. M-am plecat în piaţa prefecturii, la prima rostire a rugăciunii „Tatăl nostru”, împreună cu cei adunaţi acolo la invitaţia celui mai iubit preot din oraș. Simţeam că s-a deschis un nou veac al lumii noastre, deși credeam că era doar o schimbare de guvern, nu de regim, și nu mă interesa foarte mult pe atunci diferenţa dintre cele două. Doream dispariţia dictaturii ateiste și recunoașterea drepturilor omului. Comunismul ca structură social-economică nu mă deranja, deși recunosc că este o utopie gândită probabil pentru îngeri, nu pentru un neam frate cu codrul.

În ziua de ajun de Crăciun ieșisem în oraș. Un preot, înarmat cu icoană și însoţit de un ţârcovnic, trecea pe strada noastră, așteptând cinstire după datină din partea trecătorilor. În dreptul meu, l-am salutat respectuos cu „sărut-mâna, părinte!”, la care sfinţia sa mi-a întins icoana ca s-o sărut. I-am cerut scuze, explicându-i că nu sunt ortodox. „Da’ ce ești?” „Sunt protestant!”. „Aha! Bine, numai ateu să nu fii!”.

Chiar așa! Numai ateu să nu fii !? Anii care au urmat m-au învăţat că în lumea asta poţi să crezi în toate prostiile, de la cele mai antice și mai venerate, până la cele mai moderne născociri ale lui Belial, „îmbogăţind” sincretismul milenar al creștinismului, și nimeni să nu te ţină de rău. Dimpotrivă! Însă când primul președinte post-revoluţionar al României s-a recomandat public ca liber-cugetător (ceea ce nu înseamnă ateu, ci doar nereligios), declaraţia a făcut mari valuri printre drept-credincioși.

Ateul în Vechiul Testament

De fapt, ce este un ateu? Istoric, avem mai multe accepţiuni ale termenului. Antichitatea ebraică nu are un termen pentru această categorie, care în sens filozofic nu exista. Biblia nu-l tratează pe necredincios ca pe un gânditor, ci ca pe un om rău, fără „prejudecăţi” morale în ce privește maniera în care se îmbogăţește, în care își bate joc de semeni și în care se crede în siguranţă prin bogăţia sa (vezi Psalmul 9:22-39 în Biblia Sinodală sau 10 în alte versiuni).

De ce ar fi acesta neapărat un ateu? Pentru că el își „zice în sine că Dumnezeu nu vede”, nu aude, este ca și inexistent, așa că nu va fi judecat niciodată omul după faptele lui. A trăi ca și cum Dumnezeu nu ar exista, în ciuda unei posibile mărturisiri publice a credinţei, este o situaţie privită de Scriptură ca ateism practic. În Psalmul 13/14 (repetat ca Psalmul 52/53)[1], care ar putea fi numit Psalmul Ateului, versul regelui David înfierează acest specimen, numindu-l nabal („bun de nimic, josnic, care nu are nici ,un Dumnezeu”), termen tradus, de obicei, cu nebun.

Nu este Dumnezeu!” – își zice, în socoteala lui, nebunul.

Și astfel s-a stricat o lume; să facă binele nu-i unul.

Atotprivind Yahwé din ceruri pe fiii lui Adam, mereu,

Caută încă omul vrednic, căutător de Dumnezeu.

Dar toţi s-au rătăcit asemeni, toţi s-au zborșit, s-au împuţit;

Să facă binele nu-i unul, – unul măcar nu s-a găsit.

Mormânt deschis le e gâtlejul, limba le lunecă de scoarne,

În dosul buzelor se-ascunde venin de viperă-cu-coarne.

De jurăminte cu blesteme, de-amărăciuni li-i gura plină,

Picioarele îi duc în grabă să verse sânge fără vină.

Iar pe potecile ferite e numai jaf și aoleu.

Ei nu știu calea către pace, nici temerea de Dumnezeu.›[2]

Or, nu pricep ei, toţi mișeii, care mănâncă-acest popor,

Mușcând din el ca dintr-o pită, și nici pe Dumnezeu nu-l vor?

Dar într-o zi, vor da în spaime și, tremurând, vor ști de ce,

În chiar acest ocol, cu drepţii, este prezenţa lui Yahwé.

Celui smerit îi luaţi cuvântul, dar Domnul e-adăpostul său.

Dă, Doamne, din Sion scăpare, lui Israel poporul Tău!

Când soarta neamului acesta, doar Dumnezeu o va schimba,

Iacob va da în veselie, și Israel va triumfa[3]

Este proeminent în Scriptură acest refren despre omul rău și nemintos, care se încrede în sine și calcă peste alţii, pentru a-și construi o soartă aici jos, zicându-și în sinea lui că Dumnezeu nu are nicio treabă cu relaţiile sociale și economice: El Se ocupă doar de guvernarea naturii, dincolo de bolta de safir (Iov 22:12-18). Acest tip de om este doar un secular („lumesc”) cinic. Ar putea avea o credinţă pe care s-o afișeze uneori, pentru că dă bine la public, dar se simte mai bine printre agnostici, deiști și alţi credincioși moderni care nu ascultă de nicio Scriptură, fiindcă Scriptura te îndatorează și îţi cere socoteală.

Ateul în Noul Testament

Este posibil, așadar, să ai un dumnezeu sau mai mulţi, și totuși să fii ateu. Termenul atheos, de origine greacă, înseamnă „fără dumnezeu”. În Scriptură apare o singură dată, ca adjectiv, în pluralul atheoi din pasajul din Ef 2:11-13:

De aceea, aduceţi-vă aminte că altădată eraţi păgâni, după trup, numiţi „prepuţoi” de către cei „obrezuiţi,” și cari sunt circumciși trupește, de mână omenească. Amintiţi-vă că pe atunci eraţi fără Christos și vă era refuzată societatea israelită, eraţi străini de testamentele promisiunii, fără speranţă și fără Dumnezeu (atheoi) în această lume. Dar acum, în Christos Iisus, voi care eraţi cândva departe, aţi fost aduși aproape, prin sângele lui Christos.

Altfel spus, ateu mai înseamnă să fii fără Dumnezeul adevărat, să rătăcești în lume fără hartă și busolă, orientându-te după tot ce pare să dea o speranţă trecătoare, inclusiv după o serie de divinităţi ajutătoare. Adevăratul Dumnezeu este Cel descoperit în testamentele promisiunii, în care avem viaţa veșnică prin Iisus Christos. Acest adevăr este revelat în Scripturile ebraice și iudeo-creștine ale Vechiului și Noului Testament, pe care le numim de multă vreme Biblia (Cărţi).

Ateul în societatea antică

Cineva a prezentat lumii o falsă imagine a lui Dumnezeu, fie născocind o mulţime de divinităţi de paie, pe care să-ţi fie ușor să le negi, fie desenând o imagine teologică imposibilă a Dumnezeului Creator. În asemenea condiţii, până și ateul se justifică.

Ateismul materialist a apărut ca o filozofie în India secolului VI î. Ch. În secolul următor au apărut filozofi atei în Grecia și Roma antică: Diagoras, Democrit, Critias, Philodemos, Teodor din Cirene, Straton, Euhemeros, Epicur, Lucreţiu sunt cei mai cunoscuţi. Chiar și unii care au fost doar agnostici, ori au negat doar zeii religiilor idolești, puteau fi număraţi printre atei după criteriile antice, pentru că autorităţile religioase care blamau acest curent nu erau interesate de adevăr, conștiente că religiile păgâne se sprijineau doar pe tradiţii populare. „Ateu” era omul periculos, care nu cinstea zeii cetăţii, ai patriei etc. Slujitorii templelor aveau toate motivele să fie deranjaţi de asemenea lideri de opinie, care puneau în pericol tot sensul lucrativ al religiilor păgâne.

Așadar, persoanele care nu arătau veneraţie faţă de imaginile publice ale religiei strămoșești erau suspectate de ateism. Evreii și primii creștini aveau această notorietate în societatea greco-romană. Ei refuzau să tămâieze pe altarele zeilor, refuzau să se închine sau să le jertfească zeilor, ba chiar declarau public că există un singur Dumnezeu adevărat, Creatorul, și că divinităţile strămoșești erau niște minciuni. Spre deosebire de evrei, care erau protejaţi de lege, creștinii erau fără milă deposedaţi de averi, torturaţi și uciși pentru „crime de blasfemie” contra religiei acceptate. Potrivit definiţiei biblice a ateismului însă, ateii erau de cealaltă parte a baricadei, printre turbaţii religioși ai sistemului, care își protejau astfel resursele economice.

Ateism modern și ateism pragmatic

Astăzi, doar 13 % din locuitorii lumii se declară atei. Dar, din punct de vedere biblic, dacă ești fără Carte, fără speranţă, fără adevăratul Dumnezeu care S-a descoperit în Christos, ești un sărman ateu, la modul practic, deși te poţi numi frumos umanist, spiritualist sau creștin. Există chiar religii nonteiste, cum ar fi hinduismul cu ramurile lui (budismul, jainismul), raelismul, mișcările neopăgâne (Wicca și alte forme de magie), care acceptă pe atei ca buni practicanţi. Chiar și în iudaism, un evreu ateu sau teosof este mai acceptabil decât un evreu creștinat. Să fie aceasta direcţia în care se îndreaptă religia modernă? Simon Liebling din New Jersey scria următoarele în 2003[4]:

De aici înainte, mă consider un evreu umanist secular. Cred în ambele tipuri de ateism, atât cel raţionalist (știinţific), cât și în cel marxist, dar încă simt că este important pentru mine să-mi menţin identitatea evreiască, urmând tradiţiile ei vechi de milenii.

Dacă înlocuim, în citatul de mai sus, cuvintele „evreu” și „evreiesc” cu „creștin” și „creștinesc,” afirmaţia ar fi valabilă pentru mulţi creștini. Predomină astăzi un mod de a ne identifica drept creștini, doar pentru că ne plac datinile care ne-au îmbogăţit viaţa, dar ţinem să precizăm că nu suntem practicanţi, nu suntem religioși, credem doar în inima noastră, sau nu știm dacă mai putem crede. Fără speranţă și fără Dumnezeu în lume. Poate suntem oameni de omenie (ceea ce nu găsești pe toate drumurile), dar dincolo de o supravieţuire oarecum decentă și dincolo de micile aventuri materialiste sau social-culturale pe care ni le permitem, orizontul care se apropie este fără viitor.

Sărind peste Evul Mediu, în care ateismul nu putea avea loc din cauza totalitarismului religios, a obscurantismului și analfabetismului, secolul luminilor (XVIII) a readus în discuţie problema teistă și a propus diverse soluţii. Filozofia majoră care s-a dezvoltat pentru prima dată ca o forţă politică a fost deismul (religia naturală), credinţa într-un Dumnezeu Creator, care neagă orice formă a religiei biblice. Revoluţia Franceză din 1789-1797 și revoluţiile pașoptiste au introdus treptat în Europa o mentalitate seculară, permiţându-le cetăţenilor de diferite confesiuni, agnostici sau atei, să coexiste pașnic.

Ar trebui să recunoaștem rușinaţi că nu Biserica a promovat ideile de toleranţă și coexistenţă pașnică în stat, ci mai degrabă anumite forme de secularism și protestantism radical (umaniștii, baptiștii și alţii). Graţie spiritului modern de promovare a drepturilor omului, drepturile lui Dumnezeu în viaţa noastră pot fi mai ușor apărate.

Când însă ateismul a devenit o ideologie politică și revoluţiile roșii au creat un adevărat imperiu care ameninţa să cuprindă o emisferă, totalitarismul anticreștin pe care l-am experimentat timp de două generaţii ne-a învăţat că pentru stat nicio ideologie nu este sigură. Singura ideologie a unui stat ar trebui să fie slujirea cetăţenilor, religia drepturilor omului. Oriunde există interese „superioare”, diavolul stă la pândă ca să-și reia domnia totalitaristă.

În România modernă, ateismul este mai degrabă camuflat sau combinat cu alte necazuri. Nu ne recomandăm ca atei. Avem un procent uriaș de credincioși. Dar încă suntem fraţi cu codrul. Imaginea haiducului, care fură de la chiaburi pentru a face dreptate într-o societate a nimănui, era precursoarea „omului nou”, care fura de la cel mai mare chiabur (statul comunist) pentru a-și face dreptate. De la haiduci, admiraţia noastră a început să se deplaseze spre băieţii deștepţi de toate felurile, care se plimbă ca vodă prin lobodă în ţara în care înfloresc bisericile și se prăbușesc școlile și spitalele.

Ce ne așteaptă în viitor? Ateismul clasic sau ateismul roșu nu au căutare pe la noi. Dar ateismul pragmatic, numit apateism, acela incriminat de Biblie ca atitudine a omului rău și de nimic, nu a ocolit niciodată pe credincioși. Acest apateism face casă bună cu superstiţiile mai vechi și mai noi, dar mai ales cu păcatele noastre de toate zilele. Statul trebuie să fie neutru, ca să-i slujească pe toţi cetăţenii, chiar dacă toţi guvernanţii ar avea aceeași religie.

În calitate de cetăţean ai dreptul de a avea o credinţă sau de a nu avea niciuna. Dar ca om ai ocazia, unică în viaţă, să cunoști pe Dumnezeu și să te împaci cu El, pentru a primi viaţa veșnică, un dar care nu se compară cu nici o valoare. Dacă apateismul în care trăiești nu–ţi permite să sacrifici totul pentru acest scop, poţi avea orice și poţi fi orice, nu ești nimic și nu ai nimic. Dacă nu ești împăcat cu Acela care a murit și înviat să ne mântuiască din păcate, ești încă ateu, chiar dacă știi cum se face corect semnul crucii. Iisus a lansat un apel, vechi de două milenii, dar actual:

Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și împovăraţi, și Eu vă voi da odihnă! Luaţi jugul Meu și învăţaţi de la Mine, că Eu sunt blând și smerit cu inima; și veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!” (Mat 11:28-29).

Footnotes
[1]„ D. Ratzsch, Science and Its Limits: The Natural Sciences in Christian Perspective, InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 2000.”
[2]„Acest pasaj, în traducerea autorului, apare numai în Septuaginta şi este preluat în Romani 3:10-18. Este o interpolare din Psalmul 140 sau din alte surse.”
[3]„Traducerea și versificarea îi aparţine autorului articolului.”
[4]„S. Liebling, “Atheism and Judaism: Baruch Atah Who?”, în I. L. Peretz, Community Jewish School – The Secular Alternative: www.ilperetz.org/graduates/simon_liebling.ht”.

„ D. Ratzsch, Science and Its Limits: The Natural Sciences in Christian Perspective, InterVarsity Press, Downers Grove, IL, 2000.”
„Acest pasaj, în traducerea autorului, apare numai în Septuaginta şi este preluat în Romani 3:10-18. Este o interpolare din Psalmul 140 sau din alte surse.”
„Traducerea și versificarea îi aparţine autorului articolului.”
„S. Liebling, “Atheism and Judaism: Baruch Atah Who?”, în I. L. Peretz, Community Jewish School – The Secular Alternative: http://ilperetz.org/graduates/simon_liebling.ht”.