Iertarea nu este un gest ieftin

260

Practic în fiecare religie iertarea este o dimensiune foarte importantă a spiritualităţii, deși este caracterizată sau urmărită diferit. Pentru unii se obţine automat, în urma unei jertfe, alţii o oferă doar în urma unei penitenţe sau pocăinţe veritabile. Cine poate ierta, dacă victima nu mai este în viaţă, întreabă cei afectaţi de genocid sau holocaust. Pe cine să ierţi dacă nu știi a cui este vina, spun victimele unor atentate teroriste. Este un proces psihologic, religios, o presiune socială?

„Freud menţionează iertarea în lucrările sale doar de trei ori”, certifică profesoara de psihologie Ann Macaskill de la Sheffield Hallam University. „De fiecare dată este în context religios. Iertarea a fost un subiect religios, nu unul știinţific, iar schimbarea s-a făcut doar recent. În special dacă oamenii sunt religioși, ei simt că iertarea este o obligaţie morală.”

În creștinism iertarea are un loc central. În rugăciunea „Tatăl nostru” credincioșii cer să fie iertaţi, după cum și ei au iertat celor care le-au adus durere sau pierderi în viaţă. „Într-un studiu pe care l-am făcut asupra clericilor care îi iartă pe cei ce le greșesc”, spune Macaskill, „am descoperit că au o capacitate de iertare incredibilă, dar că acesta a fost rezultatul unor eforturi serioase din partea lor.”

În ceea ce-i privește pe laici, în problemele cotidiene, de familie, de relaţii sociale, psihologul Macaskill atrage atenţia că de multe ori ne ascundem în spatele cuvintelor, iar atunci când spunem „te iert” spunem de fapt „voi încerca să te iert”, implicând un proces emoţional, nu doar o decizie intelectuală de moment. De asemenea există și alternativa „te iert dar nu te uit”, despre care psihologul spune că se traduce prin intenţia de a trage o linie asupra evenimentului respectiv, menţinându-se o stare de neîncredere a victimei faţă de agresor.

Un activist anti-apartheid, preotul Michael Lapsley și-a pierdut ambele braţe și un ochi în explozia unei bombe ascunse într-un colet de corespondenţă. „Uneori noi, oamenii bisericii, am lăsat să se înţeleagă că iertarea este ceva natural, ieftin și ușor. Din experienţa mea am aflat că pentru oameni iertarea este foarte scumpă, dureroasă și dificilă. Totuși, prin ea se pot face lucruri extraordinare.”

O altă perspectivă vine în urma cazurilor în care victimele care și-au pierdut viaţa. „Există un principiu, care nu are de-a face cu religia împărtășită, și anume că numai victima îl poate ierta pe agresor”, spune rabinul-șef Lord Sachs. „Victimele Holocaustului nu mai sunt în viaţă, iar iertarea pentru ce li s-a întâmplat lor aparţine cerului, nu celor de pe pământ.”

Și liderul Bisericii Anglicane, Dr. Rowan Williams, atrage atenţia dasupra diferenţei între iertarea ca decizie și iertarea ca proces. „Secolul XX a fost martorul atâtor atrocităţi care ne-a atras atenţia asupra pericolului de a ierta prea ușor, ca și cum suferinţa nu ar conta deloc. Este oribil să ceri cuiva „ei bine, iartă și tu, asta ţi se cere”, spune clericul anglican, afirmând că iertarea înseamnă să pătrunzi în durere și să o înţelegi, nu să te depărtezi de ea.

Biblia amintește că în vinerea morţii Sale, Iisus Christos s-a rugat pentru cei care L-au răstignit spunând următoarele cuvinte „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca 23:34). Referindu-se la cuvintele lui Iisus de pe cruce, liderul anglican a arătat că acestea dovedesc două lucruri: că iertarea este posibilă, dar că nu se obţine de la sine.

Semnele timpului a prezentat în noiembrie 2010 rezultatele studiului realizat de Institutul Fetzer din Michigan, conform cărora „Oamenii caută iertarea, dar nu iartă ușor”.