Titlul articolului lui Daniel Burke, publicat de Religion News Service în aprilie 2013, pe marginea celei de-a 150-a aniversări a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea (1863-2013), subliniază paradoxul acestui eveniment: „La vârsta de 150 de ani, adventiștii încă se roagă pentru apocalipsă.“

Într-o ediţie specială a revistei Semnele timpului[1], am descris pe larg marea trezire religioasă milenaristă interconfesională iniţiată de William Miller în prima jumătate a secolului al XIX-lea. După numele promotorului ei, a fost numită „Mișcarea Milerită“, iar după mesajul ei esenţial a fost numită Mișcarea celui de-al Doilea Advent (sau adventistă). La 21 mai 1863, un număr mic de credincioși americani, urmași ai lui William Miller, s-au unit în mod oficial ca biserică, organizându-se într-un conciliu (sinod) de pastori delegaţi, sub numele de Conferinţa Generală.

Acești mileriţi, care predicaseră revenirea lui Iisus Christos pe pământ în 1843-1844, erau convinși că nu calculele lor cu privire la perioadele profetice din Biblie fuseseră greșite, ci doar identificarea evenimentului așteptat.

Potrivit opiniei istorice a tuturor creștinilor, adventiștii din anii 1840-1844 crezuseră că „ceasul judecăţii lui Dumnezeu“ se confundă cu a doua venire a lui Iisus. Dar cercetările biblice din anii 1844-1857, realizate de cei aproximativ 50 de adventiști sabatiști – nucleul care va deveni Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea –, au dus la descoperirea unor surprinzătoare aspecte ale judecăţii divine care nu fuseseră observate până atunci în lumea protestantă:

  1. Judecata lui Dumnezeu este universală, incluzând pe cei care sunt ai lui Dumnezeu[2].
  2. Faza executivă a Judecăţii este întotdeauna precedată de o „judecată de cercetare“[3], care are drept criteriu „poruncile lui Dumnezeu“[4] și Evanghelia.
  3. În timp ce judecata celor pierduţi se desfășoară de-a lungul mileniului Împărăţiei, după a Doua Venire[5], judecata celor mântuiţi are loc înainte de venirea lui Iisus și de începutul mileniului, în ultima fază a istoriei lumii, începând cu cei morţi și continuând cu cei care vor fi în viaţă la venirea Domnului[6], motiv pentru care această judecată este proclamată în lume ca parte din Evanghelia Veșnică și ca o ultimă invitaţie a lui Dumnezeu la împăcare[7].

Astfel, adventiștii sabatiști au acceptat că timpul prevăzut de profeţii[8] s-a încheiat în anul 1844, când judecata divină a început cu adevărat, și și-au păstrat credinţa în revenirea apropiată a lui Iisus, deși au refuzat să fixeze noi date ale Parusíei.

Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, care în 1863 avea 3.500 de credincioși, numără în prezent aproape 20 milioane de membri și este prezentă în peste 200 din cele 230 de ţări recunoscute de ONU. Din această pricină, Consiliul Mondial al Bisericilor evaluează că Biserica Adventistă este „probabil cea mai răspândită biserică protestantă din punct de vedere geografic“. Totuși, lărgirea teritoriului unde se manifestă prezenţa adventistă și remarcatul ei succes misionar creează un paradox interesant, atunci când sunt puse alături de mesajul esenţial al acestei biserici, și anume: apropierea sfârșitului tuturor lucrurilor și revenirea iminentă a lui Iisus Christos pe pământ.

Un nume emblematic

Numele fusese deja stabilit din 1860: Seventh-day Adventists. Până atunci, acești credincioși erau cunoscuţi sub diverse alte nume. Unii făcuseră presiuni pentru impunerea numelui Biserica lui Dumnezeu. Dar propunerea aceasta a fost, în cele din urmă, respinsă pentru simplul motiv că nu era distinctivă (mulţi alţi creștini pot pretinde același drept) și chiar aveau să apară alte confesiuni, unele destul de diferite, purtând numele de Biserica lui Dumnezeu. Așa se face că adventiștii sabatiști și-au luat numele cel mai natural, cu care și alţii îi puteau identifica fără supărare: erau adventiști (parte din mișcarea adventist-millerită) și promovau sâmbăta (sabatul biblic al zilei a șaptea), așa cum și între baptiști era o ramură care se numea Baptiștii de Ziua a Șaptea.

 

O istorie paradoxală

Chiar dacă adventiștii s-au organizat oficial în 1844, în realitate, vârsta acestei mișcări este ceva mai mare; în 2014 se vor împlini 170 de ani de la Marea Deziluzie din 1844, când aproape 100.000 de credincioși milenariști, în frunte cu un impresionant număr de predicatori evanghelici interconfesionali, între care și baptistul William Miller, au așteptat în zadar a doua venire a lui Christos în martie și în octombrie 1844. Ca urmare, mișcarea adventist-millerită aproape s-a dizolvat, iar puţinii credincioși rămași agăţaţi de ea s-au divizat în câteva grupuri, dintre care sabatiștii erau cei mai puţini și cu cele mai reduse perspective de a face istorie.

Biserica Adventistă este „probabil cea mai răspândită biserică protestantă din punct de vedere geografic“.

Paradoxul observat de Daniel Burke și de mulţi alţii constă în îmbinarea într-o singură mișcare a două tendinţe care par contradictorii: pe de o parte, proclamarea revenirii lui Iisus și pregătirea lumii în vederea Parusíei, singurul eveniment care dă finalitate creștinismului; pe de altă parte, tendinţa de a dezvolta în spaţiul terestru o civilizaţie diferită, care să integreze, pe cât posibil, principiile paradisului pierdut și ale paradisului viitor.

Le-au fost întotdeauna caracteristice adventiștilor: speranţa apocalipsei, revenirea lui Christos cu înnoirea tuturor lucrurilor, și în același timp, proiecte ambiţioase, peste puterile lor, nu doar misionare în sens religios, ci și culturale și sociale: educaţionale, sanitare, social-economice etc. Singurul proiect politic, pe care l-au urmat în mod consecvent din 1889, a fost și a rămas lupta pentru respectarea libertăţii de conștiinţă, la nivel global. Adventiștii cred în valoarea libertăţii și în separarea dintre religie și stat.

Stephen O’Leary, profesor universitar în California, scrie că legăturile sociale și doctrinele distinctive ale adventiștilor au dus la „crearea unei biserici care supravieţuiește și prosperă astăzi ca una dintre denominaţiile cu cea mai rapidă creștere din lumea creștină“.

După cum afirmă Daniel Burke, „o mică ceată de credincioși s-a înmulţit rapid până la peste 17 milioane de membri botezaţi, având numai în Statele Unite 1,2 milioane“.

Misunea adventistă crește cel mai spectaculos în America Latină, în Africa, în unele ţări sărace din Asia și în insule. „Aproape 8 000 de școli adventiste sunt împrăștiate prin zeci de ţări. Sute de clinici și spitale adventiste se îngrijesc de mintea și de trupul oamenilor din toată lumea…“ Studii statistice serioase au dovedit că adventiștii trăiesc cu 10 ani mai mult decât restul populaţiei și aceștia susţin că și calitatea vieţii lor este diferită. „Există însă o problemă: potrivit așteptărilor standard ale celei de-a doua veniri a lui Christos, longevitatea Bisericii ar putea fi considerată un dezastruos semnal de eșec.“

Adventiștii înșiși nu par să fie entuziasmaţi de această aniversare. După Lisa Beardsly-Hardy, Director al Departamentului de Educaţie al Conferinţei Generale, „a sărbători 150 de ani de adventism este aproape jenant… Dar este și o ocazie de reafirmare a credinţei în revenirea lui Christos.“ Sâmbăta care va preceda data de 18 mai va fi zi de rugăciune, comemorare și reconsacrare pentru misiune, iar pe 21 mai va avea loc o mică ceremonie la sediul Conferinţei Generale – desigur, fără baloane și tort, fără „happy birthday to you“.

George Knight, universitar expert în

istoria adventismului, acum pensionar, afirmă, la rândul său, că dacă mișcarea adventistă și-ar pierde accentul apocaliptic, ar deveni o biserică respectabilă, dar știrbă, „inofensivă“, ca atâtea altele. Și Michael Ryan, unul dintre vicepreședinţii Conferinţei Generale, declară: „Într-un anumit sens, acesta este un eveniment cu adevărat trist. Suntem o Biserică ce, prin însuși numele ei, mizează total pe a doua venire a lui Christos și am sperat de mult că Iisus va veni curând, pentru a lua la cer pe cei drepţi și a aduce sfârșitul lumii acesteia.“

O ultimă invitaţie a lumii la pocăinţă

Totuși, mulţi adventiști privesc acești 150 de ani ca fiind ceva mai mult decât eșecul mișcării de a „grăbi venirea lui Iisus“ (2 Petru 3:12). În parabola celor zece fecioare, Christos arăta că este prevăzută o „zăbovire“ a întoarcerii Sale. Iar în parabola talanţilor și în alte parabole (Matei 25), Iisus Își sfătuia urmașii să investească în folosul Domnului lor darurile cu care au fost înzestraţi. Venirea lui Iisus chiar acum ar fi, cu siguranţă, o binecuvântare. Dar zăbava Lui este o și mai mare binecuvântare, pentru că răbdarea lui Dumnezeu este spre mântuirea celor care ascultă de Evanghelie (2 Petru 3:15). Astfel, timpul de întârziere devine un semn al graţiei lui Dumnezeu, al milei părintești și al așteptării păcătoșilor la pocăinţă.

Dacă mișcarea adventistă și-ar pierde accentul apocaliptic, ar deveni o biserică respectabilă, dar știrbă, „inofensivă“, ca atâtea altele.

Organizaţia adventistă stabilită acum 150 de ani consideră că nu are alt sens decât să slujească un mesaj specific, o misiune mondială. Adventiștii nu cred că ei sunt singurii credincioși ai lui Dumnezeu, dar cred că au un rol special, asemenea lui Ilie Prorocul și lui Ioan Botezătorul, de a întoarce inimile oamenilor la Dumnezeu și spre semenii lor, înainte de a veni ziua cea mare și înfricoșată a lui Dumnezeu (Maleahi 4), la încheierea judecăţii, când nu se va mai putea schimba soarta nimănui.

În acest context, adventiștii cred în Iisus Christos ca fiind singurul avocat care poate rezolva chiar și cele mai grele cazuri. Astfel, judecata divină, prelungindu-se, este o ultimă invitaţie a oamenilor la împăcare cu Dumnezeu, înainte de a se turna pe pământ potirele Apocalipsei. În concluzie, adevărata problemă nu este „întârzierea“ Parusíei atât de mult timp, ci reacţia Bisericii și a lumii faţă de ultima invitaţie a lui Dumnezeu la pocăinţă.

Doctrina specific adventistă a judecăţii de cercetare

Adventiștii cred că, de aproape 170 de ani, a început în cer „ceasul Judecăţii lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 14:6-7; Daniel 7:9-10; 8:13-14). Aceasta este o veste bună, pentru că judecata lui Dumnezeu le va face tuturor dreptate desăvârșită. Nu este doar o serie de verdicte, ci sunt judecate pe rând „dosarele“ tuturor celor care sunt din „casa lui Dumnezeu“. Nu pentru Sine judecă Dumnezeu, ci pentru justificarea Sa înaintea tuturor fiinţelor din univers. Judecata a început cu cei morţi (Apocalipsa 6:9-11) și în curând va cuprinde numele celor care sunt în viaţă, care vor fi testaţi prin încercarea universală a credinţei, așa cum este aceasta descrisă în Apocalipsa 13-14.

Footnotes
[1]„Florin Lăiu, «Cheile Mileniului si Parusia», Semnele timpului, decembrie 2011, p. 106-109”.
[2]„Faptele Apostolilor 17:30-31; 24:25; Romani 14:10; Evrei 9:27; 10:30; 1 Ioan 4:17”.
[3]„Daniel 7:10; Apocalipsa 20:12”.
[4]„Eclesiastul 12:13-14; Iacov 2:12-13”.
[5]„Apocalipsa 20:4:11-15; 1 Corinteni 6:2-3”.
[6]„1 Petru 4:4-7, 17-18; Apocalipsa 6:10-11; 11:19”.
[7]„Apocalipsa 14:6-12; Romani 2:16; Evrei 4:15-16”.
[8]„Daniel 7:9-10, 13-14, 21-22, 26-27; 8:13-14, 17, 19; 12:1”.

„Florin Lăiu, «Cheile Mileniului si Parusia», Semnele timpului, decembrie 2011, p. 106-109”.
„Faptele Apostolilor 17:30-31; 24:25; Romani 14:10; Evrei 9:27; 10:30; 1 Ioan 4:17”.
„Daniel 7:10; Apocalipsa 20:12”.
„Eclesiastul 12:13-14; Iacov 2:12-13”.
„Apocalipsa 20:4:11-15; 1 Corinteni 6:2-3”.
„1 Petru 4:4-7, 17-18; Apocalipsa 6:10-11; 11:19”.
„Apocalipsa 14:6-12; Romani 2:16; Evrei 4:15-16”.
„Daniel 7:9-10, 13-14, 21-22, 26-27; 8:13-14, 17, 19; 12:1”.