Atacul din Paris a readus în dezbatere publică esenţa islamului. Este acesta predispus la violenţă? Deşi clericii musulmani insistă asupra faptului că islamul este o religie a păcii, compatibilitatea cu tiparul democraţiei occidentale pare să fie pus sub semnul întrebării. Prin urmare, ar putea fi viabilă o reformare a islamului după exemplul protestant?

Evenimentele ultimelor zile au reliefat și mai concludent faptul că există viziuni diferite chiar și în interiorul islamului cu privire la conceptul de violenţă. În timp ce unii imami îl contestă, pretinzând că nu este specific islamului, alţii îl idolatrizează, făcând din jihad raţiunea existenţei lor.

Ceea ce nu se poate, totuși, contesta este existenţa în Coran a unor texte care incită la violenţă. Este însă o realitate care nu este specifică doar islamului. Nici Biblia nu este lipsită de referinţe violente. Cele două milenii creștine au fost marcate de nenumărate derapaje comise în numele lui Dumnezeu. Asemenea islamiștilor integriști, și radicalii creștini au supralicitat importanţa unor texte, pe care le-au desprins de contextul lor temporal, atribuindu-le valoare absolută. De aici și până la exprimarea violentă faţă de adversarii credinţei nu a mai fost decât un pas.

Mult timp în istorie, creștinii și musulmanii s-au întrecut în războaie sfinte. Diferenţele și decalajul dintre cele două religii monoteiste s-au accentuat însă în prezent: creștinismul și-a rezolvat problema cu care islamul încă se luptă. Aceasta îi determină pe observatorii fenomenului să susţină că religia lui Mahomed a rămas blocată în Evul Mediu. Ar putea însă evada de acolo și merge pe drumul libertăţii parcurs de „sora” ei monoteistă?

Reformă de tip protestant în islam?

Evenimentele din Franţa fac și mai presantă această întrebare. Nu puţini sunt cei care s-au grăbit să concluzioneze că atentatele sunt încă o dovadă că islamul este incorigibil, că are o structură violentă, intolerantă și incapabilă de a accepta idealul de liberă exprimare. Această chestiune i-a preocupat pe jurnaliștii de la Foreign Policy.

Într-un articol recent, revista americană se întreabă dacă islamul ar putea avea un Martin Luther care să poată genera o reformă asemănătoare celei din Occidentul creștin. Cu mulţi ani înainte, au fost și alţi jurnaliști care au concluzionat că doar o reformă de tip protestant ar putea scoate islamul din situaţia complicată în care se găsește. Din perspectivă istorică, evenimenele declanșate de protestul lui Luther au generat în timp secularizarea societăţii, separarea statului de biserică și, nu în ultimul rând, un accent mai mare pus pe raţiune. Practic, susţine autorul articolului, protestantismul a tras după sine și catolicismul, nevoit și el să își declanșeze propria sa reformă.

Concluzia articolului este că fiecare religie are o traiectorie proprie și un mod propriu de a-și negocia graniţa dintre adevăr și realitate. De aceea nu ar fi util să ne imaginăm că, deoarece creștinii au fost mai rapizi în atingerea destinaţiei, este neapărat necesar ca islamul să meargă pe același traseu. Cu alte cuvinte, este inadecvată așteptarea unui Martin Luther pentru islam. Acesta nu va veni pentru că „nu există două religii care să aibă același parcurs istoric”.

Totuși, este nevoie de reformă în lumea musulmană?

Pe aceeași temă este introdusă o nuanţă de către The Economist, și anume că Martin Luther a avut un obiectiv diferit faţă de așteptările actuale în privinţa islamului. Reformatorul german a criticat abuzurile clerului și anumite elemente de ordin dogmatic ce contribuiau la perpetuarea acelor abuzuri. Însă cele semnalate de el nu sunt specifice și mediului musulman. Aici nu există ideea de taine, de sacramente, intermediari în procesul mântuirii și nici facilitarea acesteia cu ajutorul banilor.

Chiar dacă aceste diferenţe sunt insurmontabile (ceea ce face ca fondul reformei în creștinism și în islam să fie diferit), nu înseamnă că nevoia unor schimbări nu se resimte în mediul islamic. Însă vocea celor care vorbesc în direcţia aceasta este mai puţin mediatizată, fiind acoperită de zgomotul violent al integriștilor.

Voci protestante în islam

Scriitorul britanic Salman Rushdie considera că a venit vremea unei reformări a islamului. O reformă în lumea islamică i-ar elimina nu doar pe ideologii jihadului, ci şi pe tradiţionaliştii care ţin religia pe loc, indivizi pe care el îi percepea ca sechestrând religia în certitudini şi constante absolute. Au trecut de atunci aprope 10 ani fără ca nimic semnificativ să se întâmple, semn că reforma pe care o solicita se lovește de o rezistenţă acerbă.

Mult mai recent a fost apelul președintelui egiptean Abd Al-Fattah Al-Sisi, care a solicitat reformarea învăţăturilor religioase ale islamului. El le-a cerut teologilor musulmani să intervină în această direcţie. În viziunea liderului egiptean, numai o modificare structurală a ideologiei ar mai putea salva comunitatea musulmană. „Avem nevoie să revoluţionăm religia noastră”, a fost apelul hotărât al acestuia.

Drumul sinuos de la supunere la libertate

Islamul mizează totul pe ideea de supunere. Este fibra existenţei acestuia și una dintre diferenţele semnificative faţă de teologia creștină, în care explorarea teologică și libertatea responsabilă au găsit spaţiu de exprimare. O recunoaște și Anjem Choudary, un cleric musulman radical britanic, al cărui editorial a fost publicat de USA Today. Conform acestuia, „musulmanii nu cred în conceptul libertăţii de expresie, discursul și acţiunile lor fiind determinate de revelaţia divină și nefiind bazate pe dorinţele oamenilor”.

Percepţiile diferite asupra acestui aspect fac imposibilă reforma în islam potrivit cu varianta creștină, mai ales cea protestantă. Lucrurile ar putea fi altfel doar în condiţiile unei schimbări de ideologie, așa cum semnala președintele egiptean. „În concluzie, islamul nu va putea fi reformat din afară; este profund imun la presiunea externă. Dar se poate schimba din interior. Însă pentru aceasta nu există doar o singură cale de succes”, a concluzionat editorialistul de la The Economist.

Este ceea ce mediul creștin înţelege cu dificultate. Multiculturalismul, atât de aclamat în anii trecuţi și ratat în prezent, pare să fi servit doar ca paravan pentru încercarea de integrare a musulmanilor în spaţiul gândirii creștine. Acest multiculturalism are la bază transferul de democraţie în spaţiul islamic, potrivit cu maniera de construcţie a unei Europe creștine, însă este posibil să nu fie cea mai bună soluţie.

Foto: Wikimedia Commons