14 februarie este ziua în care toată lumea spune „Da” iubirii, tandreţurilor și sprijinirii financiare a florăriilor de pe tot globul. Însă este și ziua în care unii au ales să spună „#spunenudevalentine”.

În general, religiile noncreștine, islamul, iudaismul, hinduismul, nu celebrează sărbători creștine sau adoptate de creștini, cel puţin nu în comunităţile lor tradiţionale. În unele dintre ţări, regulile sunt foarte stricte în această privinţă și pedepsele sunt pe măsură pentru cei care vând sau cumpără obiecte destinate sărbătoririi Zilei Îndrăgostiţilor. În special ţările musulmane au adoptat cele mai drastice metode de a lupta împotriva a ce li se pare a fi un fenomen vestic de consumerism, de secularizare, dar mai ales de imoralitate.

Indonezia, deși ţară seculară, este casa celei mai mari populaţii de musulmani. Prin urmare, deși Ziua Îndrăgostiţilor este sărbătorită de mulţi indonezieni, în ultimii ani s-a iscat o mișcare de protest a conservatorilor, care spun că sărbătoarea promovează sexul ocazional și consumul de alcool. În provincia Aceh, unde se respectă sharia, sărbătoarea a fost interzisă, iar în alte provincii poliţia a confiscat prezervativele vândute de magazine, iar oficialii au încercat să le interzică elevilor să sărbătorească la școală, dar și în afara școlii, fiind împotriva normelor culturale. Malaysia funcţionează după o fatwa din 2005, care interzice sărbătoarea, astfel că de-a lungul anilor mai multe zeci de persoane au fost arestate, în vreme ce mulţi malaysieni au continuat să sărbătorească. În India, sărbătoarea este criticată de politicieni pentru că ar încuraja sexul premarital și sarcinile în afara căsătoriei, în vreme ce în Pakistan Ziua Îndrăgostiţilor a fost interzisă de Curtea Supremă, iar în Arabia Saudită, de sharia. Părerile oamenilor sunt împărţite. În timp ce destui încearcă să sărbătoarească și să vândă cât mai mult în această zi, sunt și alţii care să le atragă atenţia că nu e bine ce fac.

De ce să nu?

Ca să înţelegem raţionamentul celor care se opun, mai întâi trebuie să înţelegem originile acestei sărbători. Ziua Îndrăgostiţilor este asociată cu sărbătoarea creștină a Sfântului Valentin, dar rădăcinile istorice par să fie festivalurile romane păgâne, când, pe 15 februarie, se sărbătorea Lupercalia, Festivalul Faunului, zeul fertilităţii. Însă, în realitate, nu se mai poate asocia nici cu o sărbătoare creștină, după ce în 1969 Biserica Catolică l-a scos pe Sfântul Valentin din calendarul religios, neputând corobora prea multe informaţii despre viaţa și faptele sale. Legenda spune că preotul Valentin a încălcat ordinul împăratului Claudius al II-lea care nu le permitea tinerilor soldaţi să se însoare, iar pentru asta a fost întemniţat și condamnat la moarte, pe 14 februarie. Istoric, nu există nicio menţiune a vreunei legături între Sfântul Valentin și dragostea romantică până când papa Gelasius I a stabilit în anul 498 ca sărbătoarea să aibă loc pe 14 februarie. Se spune că a fost o încercare de a contracara Lupercalia, deși acest lucru nu este atestat în izvoarele istorice de la acea vreme. Cu toate acestea, imaginea-simbol a sărbătorii a rămas până în ziua de azi reprezentarea clasică a lui Cupidon, zeul roman al dorinţei, iubirii erotice, atracţiei și afecţiunii.

Fiind la limita dintre o sărbătoare creștină și una păgână, atât evreii, cât și musulmanii tradiţionali o evită, ambele religii având stabilite foarte clar propriile sărbători pe care să le respecte. Mulţi musulmani văd ca pe un păcat să imite sau să preia sărbători ale altor religii, iar pentru evrei (dar și pentru creștini) este un păcat trecut în Decalog închinarea la idoli. După cum musulmanii și evreii nu iau parte nici la alte sărbători creștine, precum Crăciunul, și nici la sărbători cu o clară istorie păgână, precum Halloweenul, nerespectarea Sfântului Valentin face parte din aceeași logică. De menţionat este că evreii au o sărbătoare asociată cu sentimentele dragostei romantice, Tu B’Av, care apare în Talmud și care se ţine anual în a 15-a zi a lunii aviv a calendarului iudaic. Deci, pentru evrei, problema nu ar fi legată atât de mult de fondul sărbătorii, ci de faptul că are o istorie păgână și de sorginte romană. Pentru musulmani însă, problemele privesc atât diferenţele religioase, cât și normele sociale și culturale.

De ce să da?

Există însă în ambele religii voci care îi susţin și pe cei care vor să sărbătorească dragostea pe 14 februarie. Printre musulmani sunt cei care – asemenea specialistului în exegeza Coranului dr. Shabir Ally, președinte al Islamic Information and Dawah Centre International, din Toronto – cred că problema musulmanilor cu sărbătorile altor religii ţine de o nevoie acerbă de protejare a identităţii. „Atunci când o comunitate se maturizează și când individul se maturizează ca parte din comunitatea credincioasă, se dezvoltă un sentiment de satisfacţie faţă de propria identitate. Și atunci, nimeni nu se simte ameninţat de ce e în afară. Și se pot face distincţii între ce e bun și ce e rău, iar ce e bun – luat – și ce e rău – lăsat”, explică imamul. În ce privește Ziua Îndrăgostiţilor, i se pare bun faptul că le oferă oamenilor un timp în care să își aducă aminte de persoanele iubite și faptul că, inspiraţi de festivităţi, soţii arată o afecţiune deosebită, însă este rău atunci când oamenii folosesc această scuză, „sau oricare alta”, pentru a avea relaţii în afara căsătoriei, lucru interzis în religia islamică și nu numai. „O vorbă din Hadith spune că oricine îi imită (n.r. pe creștini sau pe evrei) este unul dintre ei. Asta îi face pe musulmani să se gândească speriaţi că trebuie să respingă în mod absolut orice vine din afara islamului. Dar o altă învăţătură din Hadith spune că credinciosul își ia înţelepciunea de oriunde o găsește. Deci, dacă este ceva bun în afara comunităţii musulmane, nu îl respingem pur și simplu.”

Acest model de gândire și evreii îl regăsesc în ghidurile unor rabini importanţi ai istoriei, când stabilesc dacă un evreu ar trebui să ia parte la o tradiţie afiliată cu o practică idolatră. Rabinul Moise Isserles scria în secolul XVI că, dacă practica este logică și aduce beneficii și nu este respectată prin decret religios, ci este în mare parte independentă de pratica religioasă, atunci îi este permis unui evreu să ia parte la ea, cât timp nu contravine religiei iudaice în alte aspecte. Acest raţionament a fost reluat în 1936 de un alt rabin extrem de cunoscut pentru interpretarea legii iudaice, în răspuns la problematica de a mânca cu capul descoperit. „Este clar că, dacă persoane idolatre ar face o lege idolatră din a mânca ceva bun și plăcut, asta nu ar însemna că mâncarea ar fi interzisă. Și la fel este cu orice alt lucru care aduce plăcere pe pământ, nu ar trebui să fie interzis doar pentru că așa au făcut legea niște idolatri”, explica rabinul Moise Feinstein. În alte pasaje, Feinstein discută mai clar despre Ziua Recunoștinţei și Anul Nou, sărbători religioase la origini (una creștină, alta romană), și despre Crăciun și spune că, dacă un evreu participă la vreuna dintre acestea pentru scopul care a stat la originea sărbătorii, atunci acest lucru este interzis prin lege. Prin urmare, el este de părere că, dată fiind încărcătura religioasă a sărbătorii, Crăciunul este în mod evident interzis, în vreme ce Ziua Recunoștinţei, Anul Nou sau Ziua Îndrăgostiţilor, care nu mai au aproape nimic de-a face cu vreun aspect religios, sunt permise, atâta timp cât nu sunt venerate aspectele lor religioase, rămânând însă problematice din cauza aparenţelor externe și a mesajului pe care îl creează în ochii lumii despre ce înseamnă iudaismul azi.

Acest raţionament, cu toate problemele pe care le rezolvă, dar și cu cele pe care le ridică, li se aplică și creștinilor când se raportează la „lume”, adică acea lume întinată de păcat, în care nu se mai găsește nimic bun și de care trebuie să fugă undeva în sălbăticie. Fiecare ar trebui să judece singur ce e de luat și ce e de lăsat și să își asume imaginea pe care o creează în ochii lumii atunci când ia o decizia sau alta.