Singura întâlnire consemnată între Iisus și greci a fost cu puţin înainte de răstignirea Sa.

După cum se spune în Ioan 12:20,21, câţiva greci i-au cerut lui Filip să-L vadă pe Iisus. Nu ni se spune de ce sau ce L-au întrebat, dar versetele 23-24 afirmă: „Isus le-a răspuns: «A venit ceasul ca Fiul Omului să fie proslăvit. Adevărat, adevărat vă spun că, dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce mult rod. »” și versetele 31, 32 adaugă: „Acum are loc judecata acestei lumi; acum va fi aruncat afară conducătorul acestei lumi. Şi când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi..” Comentând în versetul 33, Ioan precizează: „Vorbind astfel, arăta cu ce fel de moarte avea să moară”, adică moartea pe cruce.

„Dominion: How the Christian Revolution Remade the World” („Dominaţie: Cum a reconfigurat lumea revoluţia creștină”) de Tom Holland, Basic Books, 2019, 624 de pagini.
Volum care s-a situat pe prima poziţie în categoria cărţilor de istorie a creștinismului, pe Amazon.com.

Cu siguranţă, grecii nu au înţeles răspunsul lui Iisus, pentru că nici audienţa Sa evreiască, nici ucenicii Săi nu au reușit s-o facă atunci, ucenicii înţelegându-l numai după Înviere și numai prin iluminarea Duhului Sfânt. După cum a descoperit apostolul Pavel, moartea lui Iisus pe cruce, „emblema suferinţei și a rușinii” din inima Evangheliei, era „pentru iudei este o pricină de poticnire și pentru neamuri o nebunie” (1 Corinteni 1:23).

Și totuși, în mod paradoxal, această Evanghelie, evanghelia „Dumnezeului răstignit”, atât de nepătrunsă de raţiunea grecească și de repugnabilă pentru monoteismul evreiesc – a cărei absurditate părea, într-adevăr, concepută să provoace respingerea sa universală – a luat în stăpânire Imperiul Roman și a realizat, în celebra exprimare a lui Nietzsche, cea mai mare transmutare a tuturor valorilor din istoria lumii. Povestea acestei transmutări a fost spusă de multe ori; dar Tom Holland o narează din nou în cartea sa și, așa cum au spus mulţi critici, o face într-un mod foarte interesant, arătând cum toate mișcările de reformă din istoria occidentală, până la mișcarea Me Too, sunt o înflorire a revoluţiei morale instaurate de răstignirea lui Iisus Hristos.

Ceea ce face ca repovestirea lui Holland să fie atât de interesantă este faptul că acesta se concentrează pe figuri-cheie, din antichitate până în prezent, care au imprimat valorile creștine în lume. Și figura cheie în acest proces este Pavel. „Prin predicarea întâietăţii iubirii” în relaţiile sociale și a părtinirii lui Dumnezeu pentru „cei mici și dispreţuiţi de lume” și a egalităţii tuturor în Hristos, el a răsturnat ierarhia romană și a pus creștinismul pe traiectoria sa de transformare a lumii. Holland descrie plastic imoralităţile crase și opresiunea plină de cruzime a Imperiului Roman, pentru a arăta ce practici culturale și forţe împământenite a învins creștinismul. Astfel, Augustin va putea spune în secolul al IV-lea că „toţi sunt uimiţi să vadă întreaga rasă umană gravitând către Cel Răstignit, de la împăraţi până la cerșetori”.

Citește și:Tom Holland

© Mike Rogal | Dreamstime.com

Creştinii şi instinctul persecuţiei (I)

Dar în partea a II-a a cărţii, Christendom (Creștinătatea), Holland notează că „radicalismul original, neliniștitor al mesajului lui Pavel fusese diluat” de realităţile sociale și politice, permiţând construirea fundamentului civilizaţiei moderne. Astfel, când Imperiul Roman s-a prăbușit în Occident, episcopii din multe orașe (de exemplu, Grigorie cel Mare la Roma) și clericii din mănăstiri au umplut vidul politic. Autorul parcurge repede această perioadă fundamentală și acoperă trei secole, din 754 până în 1076 (Evul Mediu Întunecat), în cuprinsul a 20 de pagini. Cu toate acestea, corupţia și tensiunile specifice creștinătăţii medievale, care s-au amplificat ca întindere și intensitate până când au declanșat Reforma Protestantă, dând naștere lumii noastre moderne, au proliferat în cursul Evului Mediu Întunecat.

În timpul Evului Mediu Întunecat, clericii au luat locul elitelor păgâne din vârful ierarhiei romane, biserica a moștenit pe deplin aparatul juridico-administrativ coercitiv roman și l-a legitimat cu faimoasele falsuri – Donaţia lui Constantin și Decretele false; biserica a preluat ritualuri, folclor și superstiţii magice păgâne, modificând radical credinţa și viaţa creștină. Holland trece cu vederea toate aceste schimbări radicale; totuși, adresează întrebarea dacă societatea medievală era creștină. Așa cum au susţinut unii medievaliști, textele medievale arată că, în afara elitei clericale minoritare, marea masă a poporului medieval „în cel mai bun caz a fost doar superficial creștinată; credinţa și practica creștină s-au impus cu adevărat în rândul populaţiilor europene în timpul Reformei și al Contrareformei.”[1]

Cu siguranţă, concluzia că societatea medievală era „superficial creștină” a fost formulată mai întâi de unii creștini medievali, de așa-numiţii eretici. Într-adevăr, așa cum remarcă Holland însuși, „acuzaţia ereticilor” era în mod obișnuit aceeași: acei preoţi nedemni erau pătaţi, corupţi; nu erau cu adevărat creștini”. Cu toate acestea, indiferent de această acuzaţie corectă din punct de vedere teologic, Holland scrie că, din punctul de vedere al clericilor medievali, „erezia trebuia eliminată”. El chiar adoptă limbajul lor acuzator: „Marele șarpe al ereziei… începuse să dea iarăși din coadă.” Dar, din punct de vedere teologic, acest lucru este greșit și, „din punct de vedere istoric, este evident fals”, așa cum a subliniat R. I. Moore în The Origins of European Dissent (Originile disensiunilor europene)[2].

Citește și:

Creştinii şi instinctul persecuţiei (III): Dragoste complicată

Ortodoxia nu a domnit niciodată necontestată. Reproșurile, protestele, disidenţa, critica sunt înscrise în ADN-ul credinţei biblice. Chiar acuzaţiile de a fi reprezentanţi divini nevrednici, de depravare și ipocrizie pe care ereticii le-au adus clericilor medievali, profeţii și Iisus le-au exprimat la adresa liderilor religioși din zilele lor. În Marcu 7: 6-8 NTR, Iisus a spus: „Ipocriţilor! Bine a profeţit Isaia despre voi, aşa cum este scris: «Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine! Degeaba însă Mi se închină ei, dând ca învăţături nişte porunci de-ale oamenilor!» Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu şi ţineţi tradiţia oamenilor!”

Această acuzaţie de renunţare la poruncile lui Dumnezeu și de propagare a tradiţiilor omenești trebuie să fie îndreptată și către papalitatea medievală. Pentru că, așa cum a remarcat Moore în mod corect în The Formation of a Persecuting Society (Formarea unei societăţi persecutoare), „cei care au negat necesitatea botezului copiilor, sacralitatea căsătoriei, necesitatea de mijlocire pentru sufletele din Purgatoriu, participarea regulată la slujbă și mărturisirea păcatelor la preot nu s-au răzvrătit împotriva tiparelor ancestrale de credinţă și practică. Oricare ar fi teologia în discuţie, aceste aspecte au fost inovaţii în viaţa de zi cu zi a credincioșilor care, de-a lungul perioadei respective [secolul al XI-lea], au fost treptat impuse preoţimii și turmei de credincioși de către… papalitate.”[3]

Neînţelegând inovaţiile religioase, Holland a ratat semnificaţia reală a inovaţiilor papale: faptul că „au renunţat la poruncile lui Dumnezeu” și la Evanghelie.

Holland nu menţionează în mod specific aceste inovaţii religioase, dar observă că „ambiţiile lui Grigore al VII-lea pentru poziţia de papă aveau, la momentul respectiv, un caracter original. [În loc să se ţină de canoanele conciliilor bisericești]… era mai mult decât pregătit să introducă inovaţii proprii.” Neînţelegând inovaţiile religioase, Holland a ratat semnificaţia reală a inovaţiilor papale: faptul că „au renunţat la poruncile lui Dumnezeu” și la Evanghelie. Ca atare, acuzaţiile de erezie se aplică de fapt papalităţii. La urma urmei, doctrinele celor condamnaţi la erezie, așa cum a remarcat Moore, „au echivalat cu o simplă aderenţă literală la preceptele Noului Testament, în special la Evanghelii și la Faptele apostolilor, care i-au făcut sceptici cu privire la unele dintre învăţăturile și ideile bisericii.”[4]

Iar afirmaţiile făcute de Grigore al VII-lea în Dictatus Papae sunt radicale și eretice. Pentru a cita doar patru: „toţi prinţii vor săruta doar picioarele Papei” – îngerii au refuzat închinarea umană (Apocalipsa 19:10). „Doar numele lui [al papei] va fi rostit în biserici” – Iisus a fost înlocuit. Poate „numi împăraţi” – numai Dumnezeu poate numi sau desemna regi (Daniel 2:21) și, respectiv, „Biserica romană nu a greșit niciodată. Nici nu va greși, până în eternitate” – epistolele apostolice ale lui Pavel și scrisorile către cele șapte biserici din cartea Apocalipsei arată că biserica poate greși. A spune contrariul înseamnă arogarea unui atribut – infailibilitatea – care este rezervat exclusiv lui Dumnezeu. Într-adevăr, niciun rege, preot, profet sau apostol nu a pretins vreodată în Biblie supremaţia universală în religie și în politică revendicată de Dictatus Papae. Aceasta Îi aparţine numai lui Dumnezeu.

Holland îl numește pe Grigore al VII-lea reformator, în sensul că ar fi pus Occidentul „pe o traiectorie distinctă”, eliberând biserica de sub controlul Imperiului, ceea ce a dus la „distincţia dintre religio și saeculum, între sacru și profan”. Evident, acest lucru este fals. Istoria arată clar că scopul papalităţii medievale era supremaţia atât în ceea ce privește religio, cât și în saeculum. Așa cum a observat Miri Rubin, reformele papale din secolul al XI-lea, cu Euharistia în centru, au fost impuse agresiv „într-o perioadă în care papii încercau să își exercite pretenţiile de primat și universalitate, împotriva puterilor politice regionale și a formelor liturgice locale”.[5] Iar rezultatul a fost un sistem sacramental atotcuprinzător, care amesteca religio și saeculum, sacrul și profanul, naturalul și supranaturalul, cu alte cuvinte, un univers fascinant.

Citește și:

Creştinii şi instinctul persecuţiei (V): Reformă, toleranţă şi persecuţie

Holland aclamă în mod necritic „miracolele” și ritualurile care au susţinut supremaţia papală și au generat acest univers fascinant. Dar, din punct de vedere biblic, un asemenea univers este o deformare. „Hristos nu i-a fermecat pe oameni”, observă W. H. Auden, „El le-a cerut să creadă în El”.[6] „Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut”, a spus Iisus în Ioan 20:29. Într-adevăr, ca religie a cărţii, creștinismul este conceput intrinsec pentru a declanșa o despărţire de tărâmul aparenţelor. Cititul este o activitate solitară. Îl înstrăinează, îl detașează de lumea exterioară, îl transportă pe om din lume în cadrul cărţii. În cazul Bibliei, care, citită, crezută și trăită, ne transportă interior sau spiritual în „trupul lui Hristos”; schimbă radical viaţa cuiva în raport cu lumea, astfel încât cineva să fie în lume, dar „nu din lume” (Ioan 17:16).

În termeni pur structurali, „a nu fi din lume” sau a fi „în Hristos” (Romani 8:1) implică distincţii între sacru și profan, natural și supranatural, religios și politic, întrucât „toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19), „șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume” (Apocalipsa 12:9). Iar esenţa diferenţelor care se impun constă în protejarea împotriva înșelăciunii de a-l confunda pe Satana, „prinţul acestei lumi” (Ioan 16:11), cu adevăratul Dumnezeu. „Căci Satana se preface într-un înger de lumină” (2 Corinteni 11:14).

Și împotriva înșelăciunilor și a tertipurilor diavolului, așa cum a arătat Iisus în cadrul celor trei ispitiri, protecţia vine din Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar într-o altă optică deformată semnificativ, creștinătatea medievală a mutat protecţia dinspre Cuvântul lui Dumnezeu către acţiunea rituală a preotului: se spune că diavolul este alergic la apa sfinţită, că se teme de semnul crucii. Înfrumuseţată prin artă, dramă și liturghie, această ritualizare a produs o reprezentare a diavolului în același timp comică și monstruoasă. Printr-o ironie care a scăpat neobservată, această ritualizare a mers mână în mână cu demonizarea evreilor și ereticilor, acuzaţi că s-ar afla în relaţie cu diavolul pentru a distruge societatea creștină prin toate mijloacele diabolice posibile și, prin urmare, trebuiau exterminaţi.

Și exterminatorii, sau „pelerinii războinici”, așa cum îi numește cu nonșalanţă Holland, erau „bine adaptaţi la ambiţiile papalităţii”, a adăugat el într-o secţiune subintitulată „Un război mare și sfânt”. Dar, în mod ciudat, acesta nu a observat că în Noul Testament războiul dintre bine și rău, Hristos și Satana este spiritual, un război purtat în inimă. „Căci noi nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva stăpânirilor, a autorităţilor şi a puterilor acestui veac întunecat, împotriva duhurilor rele din locurile cereşti.” (Efeseni 6:12, NTR). De aceea, „Noi, deşi trăim în fire, nu ne luptăm potrivit cu firea.” (2 Corinteni 10:3, NTR). Cu alte cuvinte, a lupta cu „armele lumii” împotriva „cărnii și sângelui” este o deformare diabolică a Evangheliei. Un astfel de război nu este nici sfânt, nici creștin. „Strict vorbind, acest lucru intră sub incidenţa… păgânismului, pentru că, din moment ce Evanghelia nu instituie niciodată o religie naţională, războiul sfânt este imposibil de purtat în rândul creștinilor”, după cum a remarcat Rousseau, pe bună dreptate.[7]

Într-adevăr, militantismul papalităţii medievale este o moștenire romană. Faimoasa remarcă a lui Thomas Hobbes că „papalitatea nu este alta decât fantoma decedatului Imperiu roman, tronând încoronată pe mormântul acestuia”[8] nu a fost o simplă glumă. La urma urmei, papa și-a asumat titlul de mare preot roman: Pontifex Maximus. Și Holland însuși notează cum „curtea papală, ca un ecou al clădirii unde se întrunea altădată Senatul roman, era cunoscută sub numele de Curia. Cu toate acestea, papa nu era Cezarul”, spune el. Adevărat. Dar, printr-o negare evidentă a Cuvântului lui Hristos (Matei 22:21), episcopul Romei a integrat papalităţii aspectele caracteristice și Cezarului, și lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el s-a numit în continuare „episcopul lui Hristos”, chiar în timp ce deforma Biserica, „trupul lui Hristos”, corupând-o prin militantism și fanatism politic.

Într-adevăr, așa cum a remarcat Holland însuși, „biserica ce tocmai ieșise din reformarea gregoriană era o instituţie de un tip care nu mai fusese până atunci.” A fost, a spus el, „un paradox suprem: faptul că biserica, făcându-se liberă de secularism, devenise ea însăși stat. Și încă un stat foarte nou.” Dar, în ciuda acestei noutăţi, Holland urmărește situaţia în mod ironic, revenind „înapoi la… Pavel… cea mai sigură bază pentru pretenţia papalităţii la autoritate universală”, și chiar afirmă: „Ordinea definită de biserica romană era una care se declara în mod conștient împotriva obiceiurilor primordiale înrădăcinate în inima păgânismului”. Dar, din nou, din punct de vedere istoric, acest lucru este evident fals. Holland ar fi trebuit să consulte lucrările lui Peter Brown și Ramsay MacMullen, distinși istorici ai Antichităţii târzii.

Despre păgânism aceștia au arătat în mod concludent că „triumful bisericii nu a fost unul de ștergere, ci de îmbrăţișare și asimilare lărgită a sa”[9].

Această îmbrăţișare și asimilare a elementelor păgâne – grecești, romane și germanice – este de o importanţă vitală, deoarece, așa cum a arătat Jean Seznec, a asigurat „supravieţuirea zeilor păgâni”[10], o supravieţuire pe care Nietzsche a remarcat-o și celebrat-o cu bucurie, ca fiind „atât de diabolic divină”, fiindcă „creștinismul ar fi fost astfel abolit!”, numai pentru ca apoi, să adauge cu tristeţe: „Luther s-a dus la Roma”.[11] Dar el trece cu vederea „teologia crucii” a lui Luther, ceea ce este, într-adevăr, o neglijenţă ciudată, având în vedere că pe coperta cărţii lui Holland apare o imagine impunătoare a lui Hristos pe cruce și volumul începe cu o descriere plastică a răstignirii ca metodă de execuţie.

Dar după aceea crucea dispare din Dominion. Holland nu explică niciodată cu exactitate cum a transformat lumea. Și asta pentru că explică totul materialist, în termeni de evenimente concrete, idei sau indivizi unici. Acţiunea Duhului Sfânt, atât de importantă în creștinismul Noului Testament, este neobservată. Dacă ar fi fost observată, Dominion ar fi fost o carte foarte diferită. Căci prin Duhul Sfânt, primii creștini l-au experimentat pe Hristos înviat și i-au imitat smerenia și dragostea jertfitoare de sine, întruchipată de moartea Sa pe cruce. Din nou, prin puterea de susţinere a Duhului Sfânt, martirii au suportat persecuţia și moartea în Imperiul Roman. „De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).

Prin puterea de susţinere a Duhului Sfânt, martirii au suportat persecuţia și moartea în Imperiul Roman.

Dacă Holland ar fi surprins revoluţia creștină din perspectiva experienţei crucii, ar fi urmărit traiectoria descrisă de la martiri, trecând prin eretici, până la „teologia crucii” a lui Luther, în loc să o ia de la Constantin, episcop al Romei, până la papalitatea medievală. Cu siguranţă, Iisus Însuși a trasat o linie stacojie, „de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia” (Luca 11:51) și a prezis, în Ioan 16:2, că „va veni vremea când oricine vă va ucide să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu ”și a avertizat: „Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori. Îi veţi cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?”(Matei 7:15,16). Iar rodul papilor medievali – avariţie, venalitate, sete de putere, imoralitate, arderea pe rug a ereticilor, antisemitism, cruciade, Inchiziţie, religie magică – se potrivește cu imaginea „lupilor răpitori” invocată de Iisus.

„Exerciţiul forţei este contrar principiilor guvernării lui Dumnezeu; El dorește doar slujba iubirii; iar iubirea nu poate fi comandată; nu poate fi câștigat prin forţă sau autoritate.”[12] Un „adevăr” care trebuie să folosească violenţa pentru a-și asigura existenţa nu poate fi adevăr. Mai degrabă adevărul care mișcă soarele și stelele este acela atât de sigur de puterea sa încât refuză să o impună… cu forţa. Se bazează, mai degrabă, pe activitatea susţinută, lentă și aparent nerecunoscută a unui martor, un martor prin care se va impune chiar și într-o lume fragmentată și violentă.”[13]

Acest martor, încadrabil în „teologia crucii” și exprimat prin mărturisirea autoacuzatoare: „sunt un păcătos” și prin angajamentul de a lupta împotriva răului din viaţa cuiva, reprezintă esenţa revoluţiei morale creștine. Tocmai întorcând spre sine degetul acuzator care fusese iniţial îndreptat spre altul, mărturisirea a generat ceea ce teologul Krister Stendahl a numit „conștiinţa introspectivă a Occidentului” și astfel a spulberat „mecanismul ţapului ispășitor”, practica umană primordială, universală de a se pune pe sine într-o lumină favorabilă acuzându-i în mod fals pe alţii. A constituit o abatere radicală de la „calea străveche, pe care au urmat-o cei nelegiuiţi” (Iov 22:15), atât de radicală încât Pavel a spus că nu poate însemna decât moarte și o viaţă nouă. Căci „știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Romani 6: 6), pentru că „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2:20).

„Exerciţiul forţei este contrar principiilor guvernării lui Dumnezeu; El dorește doar slujba iubirii; iar iubirea nu poate fi comandată.”

Oamenii se sinucid în multe feluri, dar niciodată prin răstignire. Acest lucru trebuie să fie făcut de altcineva. „Ce este născut din carne este carne și ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6). Din punct de vedere spiritual, imposibilitatea de a se răstigni pe sine și de a se naște la o viaţă nouă sau, altfel spus, abilitatea exclusiv a lui Dumnezeu de a o face este ceea ce surprinde crezul protestant sola gratia, „numai prin har”. Tocmai acest „numai harul” a suscitat mânia papalităţii medievale, deoarece exclude toate adăugirile sacramental-liturgice și platonic-aristotelice la Evanghelie, pe care s-au bazat puterea și autoritatea omenească. Pe scurt, mânia a fost motivată politic.

Într-adevăr, politica este semnul Contrareformei și al papalităţii moderne. „Oricare ar fi diferenţele doctrinare, cea structurală rămâne implacabilă. La fel ca înainte de Luther, Roma încă face politică și pretinde o dominaţie laică și spirituală… o biserică stat și un stat biserică”, așa cum am remarcat deseori.[14] Să nu uităm, acest amalgam necreștin a fost ţinta specifică a strigătului de revoltă al lui Voltaire Ecrasez l’infame („Zdrobiţi infamia!”) și, de asemenea, al anticlericalismului, ateismului radical și al Revoluţiei Franceze anticreștine, care a ridicat lumea modernă împotriva creștinismului, chiar dacă acesta este încă, în cuvintele lui Holland, „complet saturat de concepte și supoziţii creștine”.

Acest paradox al lumii noastre moderne – cu rădăcini creștine, dar fiind totuși o cultură laică și necreștină – ocupă ultima parte a cărţii. Egalitatea, libertatea, iubirea, justiţia socială, demnitatea umană, preocuparea faţă de victime și de cei defavorizaţi – toate aceste valori care au animat revoluţiile moderne și mișcările de reformă sunt roade ale Evangheliei, așa cum a arătat pe bună dreptate Holland. Dar se bazează pe puterea și raţiunea umană de a aduce schimbări și de a institui perfecţiunea, la fel cum creștinătatea medievală a avut încredere în sacramente. De aceea, toţi au eșuat catastrofal. După cum a spus Isus: „Despărţiţi  de mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5).

Acest „nimic”, care necesită numai credinţă, deoarece pe cruce Iisus a făcut totul, este foarte jignitor pentru mândria umană. Într-adevăr, chiar și cei care au acceptat de la bun început Evanghelia au fost deranjaţi de „pricina de poticnire a crucii” (Galateni 5:11). S-au retras din faţa acesteia, au căutat să tempereze insuportabila tăgăduire de sine și umilinţa pe care le cerea. Într-un fel, istoria creștinismului este o istorie a temperării, diluării sau eliminării directe a „pricinii de poticnire a crucii”. Aici, protestantismul este la fel de vinovat precum catolicismul. Înlăturarea „pricinii de poticnire a crucii” este ceea ce a făcut ca valorile și ideile creștine să devină artefacte culturale în construirea civilizaţiei occidentale.

Dar un creștinism fără „pricina de poticnire a crucii” nu este creștinism. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm cum ar reacţiona creștinismul modern la o altă recuperare a „teologiei crucii”.

Elijah Mvundura trăiește în Calgary, Alberta, Canada. Are studii superioare în istorie economică, istorie europeană și educaţie.

Footnotes
[1]„John Van Engen, «The Christian Middle Ages as an Historiographical Problem», American Historical Review 91, nr. 3, iun. 1986, p. 521.”
[2]„R. I. Moore, The Origins of European Dissent, Blackwell Publishers, Basel, Elveţia, 1985, p. 3.”
[3]„R. I. Moore, The Formation of Persecuting Society, Blackwell Publishers, Basel, Elveţia, 1987, p. 71.”
[4]„Ibidem, p. 17.”
[5]„Miri Rubin, Corpus Christi: The Eucharist in Late Medieval Culture, Cambridge University Press, 1991, p. 12.”
[6]„W. H. Auden, A Certain World: A Commonplace Book, Viking Press, New York, 1970, p. 150.”
[7]„Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract, Maurice Cranston, editor,  Penguin Books, New York, 1968, p. 185.”
[8]„Thomas Hobbes, Leviathan, Michael Oakeshott, editor, Simon & Schuster, New York, 1962, p. 543.”
[9]„Ramsay MacMullen, Christianity and Paganism in the Fourth and Eighth Centuries, Yale University Press, New Haven, Conn., 1997, p. 159.”
[10]„Jean Seznec, The Survival of the Pagan Gods: The Mythological Tradition and Its Place in Renaissance Humanism and Art, Princeton University Press, 1981.”
[11]„Friedrich Nietzsche, Twilight of the Idols/Antichrist, trad. R. J. Hollingdale, Penguin Books, New York, 1968, p. 194, 197.”
[12]„Ellen G. White, The Desire of Ages, Pacific Press Publishing Association, Mountain View, California, 1898, 1940, p. 22.”
[13]„Stanley Hauerwas, The Peaceable Kingdom: A Primer in Christian Ethics, University of Notre Dame, 1983, p. 15.”
[14]„Lincoln E. Steed, «Future Shock», Liberty, nov./dec. 2017, p. 2. ”.

„John Van Engen, «The Christian Middle Ages as an Historiographical Problem», American Historical Review 91, nr. 3, iun. 1986, p. 521.”
„R. I. Moore, The Origins of European Dissent, Blackwell Publishers, Basel, Elveţia, 1985, p. 3.”
„R. I. Moore, The Formation of Persecuting Society, Blackwell Publishers, Basel, Elveţia, 1987, p. 71.”
„Ibidem, p. 17.”
„Miri Rubin, Corpus Christi: The Eucharist in Late Medieval Culture, Cambridge University Press, 1991, p. 12.”
„W. H. Auden, A Certain World: A Commonplace Book, Viking Press, New York, 1970, p. 150.”
„Jean-Jacques Rousseau, The Social Contract, Maurice Cranston, editor,  Penguin Books, New York, 1968, p. 185.”
„Thomas Hobbes, Leviathan, Michael Oakeshott, editor, Simon & Schuster, New York, 1962, p. 543.”
„Ramsay MacMullen, Christianity and Paganism in the Fourth and Eighth Centuries, Yale University Press, New Haven, Conn., 1997, p. 159.”
„Jean Seznec, The Survival of the Pagan Gods: The Mythological Tradition and Its Place in Renaissance Humanism and Art, Princeton University Press, 1981.”
„Friedrich Nietzsche, Twilight of the Idols/Antichrist, trad. R. J. Hollingdale, Penguin Books, New York, 1968, p. 194, 197.”
„Ellen G. White, The Desire of Ages, Pacific Press Publishing Association, Mountain View, California, 1898, 1940, p. 22.”
„Stanley Hauerwas, The Peaceable Kingdom: A Primer in Christian Ethics, University of Notre Dame, 1983, p. 15.”
„Lincoln E. Steed, «Future Shock», Liberty, nov./dec. 2017, p. 2. ”.