„Fără un astfel de îndemn puternic din afară nu i-ar fi trăsnit prin cap niciunui preot român, simplu, naiv, orbește supus legilor și obiceiurilor bisericii sale strămoșești, cum au trebuit să fie toţi preoţii noștri pe atunci – să facă așa una ne mai făcută: să profaneze Scriptura prin încercarea sa nelegiuită de a o traduce în limba vulgară românească.”[1]

Așa se vorbea în 1911 despre primele traduceri românești ale Scripturii, realizate de husiţi și de reformaţi în secolul al XVI-lea, în Românul, un ziar ardelean înfiinţat de Partidul Naţional Român din Ungaria și Transilvania, a cărui publicare era coordonată, printre alţii, de bine-cunoscuţii Vasile Goldiș sau Iuliu Maniu.

Subiectul relaţiei dintre reforma protestantă și teritoriile românești este unul delicat și complex. Românii s-au dovedit toleranţi faţă de protestanţi, dar intransigenţi ori de câte ori au simţit că cineva vrea să le schimbe obiceiurile de credinţă. Românii au fost mereu în marea lor majoritate ortodocși, s-au mândrit cu asta și, tocmai de aceea, le-a fost greu să recunoască influenţa protestantă prezentă în multe reforme culturale și administrative adoptate de-a lungul vremii. Situaţiile politice, sociale și culturale atât de diferite din Transilvania, Moldova și Ţara Românească au venit și ele cu un plus de complexitate la subiect, oferind ochilor curioși un tablou unic și poate, în același timp, neașteptat de contemporan.

Trebuie spus încă de la început că în teritoriile românești s-au putut întâlni toate elementele care au compus ceea ce noi numim azi „Reforma protestantă” – un spectru extrem de larg de idei și realităţi, consemnate uneori de istoriografia noastră, dar fără a fi puse prea des împreună sau prezentate unitar. În articolul de faţă propun, deci, o creionare generală a unui evantai de elemente ce au compus acest contur, lăsând cititorului plăcerea finalizării lui, dar și provocarea unui nou drum, necunoscut, dincolo de potecile bătătorite ale obișnuinţei.

Reforma protestantă în Transilvania

Ori de câte ori vorbim despre relaţia reformatorilor cu teritoriile românești,,, de cele mai multe ori ne gândim la Transilvania, pentru că acolo au fost husiţi, luterani, calvini, sabatarieni și anabaptiști – toţi combatanţii reformei –, numiţi în limbajul specific al istoriei „prereformatori, reformatori și reformatori radicali”.

Husiţii sunt atestaţi în Transilvania încă de la începutul secolului al XV-lea, fiind după câte se pare o prezenţă destul de activă în zonă, încurajând traducerea textelor sacre în limba poporului. Mai mult chiar, se socotește că „a găsit teren bun învăţătura husită la românii din Ungaria și Ardeal, în deosebi în părţile mărginașe. (…) Ea s-a putut furișa aici ușor între români, căci husiţii se cuminecau ca și românii: cu pâine și vin, ei ţineau sfaturi cu mirenii în trebile bisericești, și dezvăluiau tainele Scripturii traducând-o în limba înţeleasă de toţi, a poporului de rând.”[2] Totuși autoritatea Bisericii Catolice era la acel moment suficient de puternică încât să oprească propaganda husită, iar măsurile dure adoptate de principii transilvăneni împotriva lor avea să îi determine să părăsească zona și să se mute în Moldova, unde domnitorul Alexandru cel Bun era tolerant cu ei. De aici, ei au reușit totuși o performanţă remarcabilă – au tradus pentru prima dată Biblia în limba maghiară. Unii istorici consideră că tot de la ei avem și primele traduceri ale textelor Scripturii în limba română.

Dacă husiţii nu au avut prea mult succes în Transilvania, luteranismul a pătruns ușor și s-a impus destul de repede, în special printre negustorii sași, care se simţeau onoraţi să împărtășească noile convingeri ale fraţilor lor germani. Faptul că între negustorii sași și ierarhia catolică relaţiile erau destul de încordate a sporit se pare și mai multe adeziunea celor dintâi la luteranism.

Maghiarii, în schimb, au preferat să se alăture calvinismului. Nobilii maghiari și sași aveau suprafeţe întinse de pământ, așadar convertirea lor la protestantism a însemnat, conform principiului protestant că religia este a celui ce stăpânește pământul, că și supușii lor trebuiau să împărtășească aceleași convingeri.

Una dintre cele mai importante figuri ale reformei din Transilvania este fără îndoială Johannes Honterus. Acesta s-a născut la Brașov, în 1498, în familia unui tăbăcar destul de înstărit, care și-a dorit mult ca fiul său să știe carte, iar interesul uimitor al copilului l-a încurajat și mai mult. În 1520, Johannes s-a înscris la o universitate din Viena pentru ca zece ani mai târziu să îl întâlnim profesor la Cracovia. De aici a plecat la Basel, unde a prins pasiunea pentru tipar și de unde s-a întors în Brașov, în anul 1533, cu gândul de a avea propria tipografie. Autorităţile locale i-au cerut să se ocupe de soarta învăţământului brașovean, iar Johannes a reușit să transforme orașul într-un important centru cultural. Honterus și-a deschis prima tipografie la Brașov, înainte de anul 1539, iar în 1546 a adăugat la ea și o „moară de hârtie”, prima fabrică de acest tip de la noi. Urmând tradiţia de la Wittenberg, Honterus avea să publice aici două lucrări importante pentru istoria luteranismului transilvănean – Cărticică de reformă pentru Brasov și ţara Bârsei și Regulamentul bisericesc al tuturor germanilor din Transilvania. În 1542, Brașovul era, datorită influenţei lui Honterus, primul oraș din Transilvania unde s-a introdus slujba religioasă în limba germană, în locul celei latine. În 1545, comunităţile săsești au aderat la proiectul său de înnoire religioasă, devenind luterane, iar în 1546 li s-au adăugat și cele ungurești, pentru ca în 1550 Dieta să recunoască oficial cultul luteran printre comunităţile de credinţă tolerate.

Dincolo de aceste aspecte, nu foarte necunoscute, mai sunt două elemente ale istoriei protestante din Transilvania care nu sunt la fel de accentuate. Cel dintâi îl constituie prezenţa printre cei interesaţi de întoarcerea la ortodoxismul Scripturii a unui grup, se pare destul de semnificativ într-o anumită perioadă a istoriei, care păzea sâmbăta ca zi de închinare și care nu avea să fie niciodată acceptat în lista cultelor tolerate –fapt întâmplat în Transilvania și cu ortodocșii români. Acest grup, care a început să se organizeze începând cu anul 1580, este cunoscut în istorie ca „sabatarienii transilvăneni” – un curent teologic cu destul de multe elemente unice și care, se pare, a influenţat semnificativ mișcarea sabatariană europeană și americană. În 1866, cei mai mulţi sabatarieni au trecut la religia mozaică, au fost asimilaţi cu evreii și trimiși împreună cu ei în lagărele de exterminare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Al doilea aspect foarte interesant al istoriei protestante din Transilvania îl reprezintă încercarea protestanţilor sași și maghiari de a converti românii, un subiect foarte accentuat în vremea aceea și, curios poate pentru mulţi, un eșec evident al mișcărilor protestante. De fapt credincioșii răsăriteni, de care Luther se simţea destul de atașat doctrinar, nu au fost câștigaţi de ideile reformei protestante la fel de lesne și de categoric ca Vestul catolic, chiar dacă au existat și momente de simpatie reciprocă evidentă.

Fideli principiilor și metodelor reformatorilor, sașii aveau să încerce să îi convertească pe români slujindu-se de forţa tiparului și a limbii materne. Astfel, în 1544, a apărut Catehismul de la Sibiu, un catehism luteran făcut pentru români. Au fost însă și lucrări care au reprodus parţial sau în întregime cărţi din Scriptură – cele mai importante fiind Tetraevanghelul, Psaltirea din 1570, apoi prima traducere a Vechiului Testament în limba română, din 1581-1582, sau, câţiva ani mai târziu, Noul Testament de la Alba Iulia, în 1648. Toate aceste elemente au fost, fără îndoială, un mijloc de culturalizare și modernizare a românilor din Transilvania, dar numărul celor care au aderat la confesiunile protestante a rămas destul de mic. Cu toate acestea, autorităţile maghiare au numit chiar episcopi româno-calvini, în speranţa că ei vor putea fi un mijloc de a ajunge mai repede la inima românilor.

Reforma în Moldova și Ţara Românească

Urmașii prigoniţi ai lui Huss s-au refugiat pentru o vreme în Moldova, unde domnul Alexandru cel Bun i-a tolerat și chiar simpatizat. Mai mult, se pare că domnul moldovean organiza uneori dezbateri la curte între husiţi și catolici. Cu toate acestea, nu putem vorbi de un fenomen de convertire a românilor.

Istoriografia românească ne consemnează chiar și un domn român protestant pe tronul Moldovei: Despot Vodă. Ioan Iacob Heraclid pe numele său adevărat, Despot Vodă era fiul adoptiv al unui nobil grec, care a reușit, cu ajutorul unor mercenari, să înfrângă armata lui Vasile Lăpușneanu și să devină principe al Moldovei. Moldovenii nu aveau să fie însă prea fericiţi cu convingerile domnului lor, așa că domnia lui a fost una extrem de scurtă – 1561-1563. Chiar dacă nu a reușit să convertească în masă populaţiile românești la Reformă, Desmond Vodă a avut totuși meritul înfiinţării Școlii latine de la Cotnari, socotită până astăzi prima universitate românească.

În Ţara Românească, o astfel de școală s-a înfiinţat la Târgoviște, fiind susţinută de Biserica Catolică, pentru că ea era un mijloc de a mai tempera zelul românilor pentru școlile protestante de peste Carpaţi. Școala a devenit astfel, indirect, un instrument al Contrareformei, chiar dacă nu unul oficial recunoscut.

O altfel de reformă

Înfiinţarea societăţilor biblice și dezvoltarea lor în Europa la începutul secolului al XIX-lea[3] au adus din nou în prim-plan teritoriile românești. De data acesta nu românii erau însă vizaţi, ci, conform curentului vremii, evreii. Interesul pentru convertirea acestora a adus în Principate un mare număr de misionari protestanţi, care au grăbit și mai mult dezvoltarea culturală românească. Dar acești misionari nu au venit cu mâinile goale – dimpotrivă, au adus un mare număr de Biblii, pe care domnitorii români le-au împărţit cu generozitate. Aceasta a contribuit la culturalizarea românilor și a pregătit un alt val de „reformatori”.

Baptiștii și adventiștii de ziua a șaptea au ajuns pentru prima dată pe teritoriul românesc în secolul al XIX-lea și, în ciuda unor începuturi extrem de firave, au reușit ca în nici 100 de ani să atingă un număr impresionant de membri[4] și să devină o prezenţă atât de naturală, încât să fie consemnaţi în opere literare laice.

Reformatori în sânul Bisericii Ortodoxe

Ca o reacţie la cumulul acesta, Biserica Ortodoxă a încercat să se reformeze, dar procesul avea să fie greu și anevoios. Din mijlocul ei s-au ridicat voci hotărâte care au cerut întoarcerea la Scriptură și la practicile apostolice.

Cea mai importantă dintre ele a fost fără îndoială mișcarea lui Tudor Popescu, parohul de la Biserica „Cuibul cu Barză”. Citind filele de Scriptură trimise de Dumitru Cornilescu – colaboratorul și prietenul său care, retras în Moldova, se străduia să traducă întreaga Biblie, la sugestia prinţese Rallu Calimachi, – Popescu a început să își pună tot mai serios problema propriei mântuiri. Ca și în cazul lui Luther, pasajele biblice preferate ale lui Popescu se găseau în majoritatea lor în Epistola către Romani, iar dezbaterile stârnite în jurul acestora au angrenat atât bărbaţi, cât și femei sau copii, oferind o imagine sugestivă despre setea de înnoire spirituală pe care aceștia o simţeau. Totuși, după ruperea de Biserica Ortodoxă, mișcarea lui Tudor Popescu nu a avut soarta Reformei, deși există până astăzi urmași ai săi printre protestanţi.

Chiar dacă efortul de le aduce Biblia românilor a necesitat mai mult timp decât la alţii și chiar dacă abia la începutul secolului al XX-lea observăm pasiunea și zguduirea similară Reformei protestante din Germania, teritoriile românești au fost continuu deschise influenţei protestante și uneori deciziile ministeriale, planurile sau proiectele de lege au fost inspirate de curentul protestant. [5]

Evident, despre relaţia teritoriilor românești cu protestantismul se mai pot spune multe. Fenomenul, așa cum am spus, este unul complex, iar ideea influenţei nu ar trebui să ne sperie și nici să ne facă să ne simţim mai puţin români. Valoarea fundamentală a protestanţilor rămâne Biblia, predicată cât mai clar și trăită cât mai fidel. Raportarea la acest model s-a dovedit un ingredient uimitor pentru creșterea și dezvoltarea unei naţiuni, dar mai ales pentru un plus de fericire în viaţă. Din această perspectivă, reforma e totdeauna la timpul prezent.

Footnotes
[1]„V. Gilu, Începuturile limbei nostre literare în Românul, anul I, nr. 48, marţi 29 februarie/ 14 martie 1911, p. 6.”
[2]„V. Gilu, op. cit., anul I, nr 49, 2/15 martie 1911, p. 6.”
[3]„Mihai Răzvan Ungureanu consemnează în lucrarea sa Convertire și integrarea religioasă în Moldova la începutul Epocii Moderne activitatea susţinută a reprezentanţilor unor societăţi misionare britanice în Principate. Astfel «un membru al Societăţii Biblice din Londra, Robert Pinkerton, se stabilea la București în 1819. The British and Foreign Bible Society îl mandata în 1834 pe reverendul Dr. Benjamin Barker să obţină informaţii asupra traducerilor novotestamentare în bulgară și română.» Impactul eforturilor sale este atât de mare, încât reușește să obţină dreptul de a tipări 5.000 de exemplare ale Noului Testament în limba română. Barker avea să revină în Principate în 1838 pentru a aduce comanda de Biblii și pentru a se îngriji de răspândirea Cărţii Sfinte, apărute cu binecuvântarea mitropolitană și acolada princiară. (Mihai Răzvan Ungureanu, Convertire și integrare religioasă în Moldova la începutul Epocii Moderne, Editura Universităţii «Alexandru Ioan Cuza», Iași, 2004, p. 236)”.
[4]„ Prima biserică baptistă din București s-a organizat în 1856, pe când adventiștii de ziua a șaptea au organizat prima biserică în București în 1904, iar Biserica Penticostală ajunge în România abia în 1922.  Totuși un document de pe situl CNSAS spune că în 1948 numărul membrilor și adepţilor ajunsese la 80.000 pentru Biserica Baptistă, la 60.000 pentru Biserica Adventistă și tot la 60.000 pentru Biserica Penticostală, www.cnsas.ro”.
[5]„Nicolae Iorga afirmă că reforma ministrului Spiru Haret de la începutul secolului al XX-lea i-a fost sugerată ministrului de «sfătuitorii săi mireni care trecuseră prin școala de preoţie» și că «era puternic influenţată și anume direct, nu prin Ardeal, de spiritul protestant». (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești, vol. II, p. 301)”.

„V. Gilu, Începuturile limbei nostre literare în Românul, anul I, nr. 48, marţi 29 februarie/ 14 martie 1911, p. 6.”
„V. Gilu, op. cit., anul I, nr 49, 2/15 martie 1911, p. 6.”
„Mihai Răzvan Ungureanu consemnează în lucrarea sa Convertire și integrarea religioasă în Moldova la începutul Epocii Moderne activitatea susţinută a reprezentanţilor unor societăţi misionare britanice în Principate. Astfel «un membru al Societăţii Biblice din Londra, Robert Pinkerton, se stabilea la București în 1819. The British and Foreign Bible Society îl mandata în 1834 pe reverendul Dr. Benjamin Barker să obţină informaţii asupra traducerilor novotestamentare în bulgară și română.» Impactul eforturilor sale este atât de mare, încât reușește să obţină dreptul de a tipări 5.000 de exemplare ale Noului Testament în limba română. Barker avea să revină în Principate în 1838 pentru a aduce comanda de Biblii și pentru a se îngriji de răspândirea Cărţii Sfinte, apărute cu binecuvântarea mitropolitană și acolada princiară. (Mihai Răzvan Ungureanu, Convertire și integrare religioasă în Moldova la începutul Epocii Moderne, Editura Universităţii «Alexandru Ioan Cuza», Iași, 2004, p. 236)”.
„ Prima biserică baptistă din București s-a organizat în 1856, pe când adventiștii de ziua a șaptea au organizat prima biserică în București în 1904, iar Biserica Penticostală ajunge în România abia în 1922.  Totuși un document de pe situl CNSAS spune că în 1948 numărul membrilor și adepţilor ajunsese la 80.000 pentru Biserica Baptistă, la 60.000 pentru Biserica Adventistă și tot la 60.000 pentru Biserica Penticostală, http://cnsas.ro”.
„Nicolae Iorga afirmă că reforma ministrului Spiru Haret de la începutul secolului al XX-lea i-a fost sugerată ministrului de «sfătuitorii săi mireni care trecuseră prin școala de preoţie» și că «era puternic influenţată și anume direct, nu prin Ardeal, de spiritul protestant». (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii românești, vol. II, p. 301)”.