Puritanismul în reforma protestantă a reprezentat o categorie de închinători ai Bisericii Angliei, serios preocupaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, doritori de reformă și spiritualitate practică autentică.

La nici 50 de ani de când în Germania susţinătorii ideilor lui Martin Luther erau numiţi batjocoritor „luterani“, Anglia descoperea la rândul ei un apelativ abuziv – „puritani“ –, pe care a început să-l aplice unei categorii de creștini care tulburau viaţa obișnuită a bisericii și societăţii engleze.[1]

Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător. Mai ascuţit decât orice sabie cu două tăișuri. (Evrei 4:12)

Etichetându-i ca „puritani“, episcopii îi discreditau pe clericii care nu se conformau normelor Bisericii Angliei, pe care aceștia din urmă o considerau doar pe jumătate reformată. Cei care ridicau obiecţii morale la piesele jucate în teatru erau marginalizaţi prin aceeași etichetă peiorativă de către autorii de piese și iubitorii de teatru. Și inclusiv între cei mai obișnuiţi dintre englezi se simţea nemulţumirea atunci când acești creștini insistenţi își concentrau criticile asupra cutumelor și sărbătorilor populare.

Credinţă fierbinte

Puritanii nu au fost la început altceva decât o categorie de închinători ai Bisericii Angliei, serios preocupaţi de Cuvântul lui Dumnezeu și doritori de reformă și spiritualitate practică autentică. În ciuda disconfortului pe care îl creau, disciplina, moralitatea și coeziunea grupurilor puritane aduceau beneficii societăţii engleze. De aceea sentimentele nutrite de englezi faţă de coreligionarii lor puritani erau împărţite.

Probabil că, într-o paralelă contextualizată, eminamente ilustrativă, puritanii erau pentru englezi ceea ce au fost pocăiţii în ultimii 150 de ani pentru români – o categorie de creștini preocupaţi de viaţa spirituală; pe de o parte, foarte apreciaţi pentru onestitatea și seriozitatea lor, dar, pe de altă parte, dezavuaţi în unele cazuri ca legaliști sau exageraţi. Cu deosebirea că puritanii erau, cel puţin pentru început, membri ai Bisericii Angliei, nu membri ai unor biserici distincte.

Influenţa puritană în Anglia a crescut spre sfârșitul secolului al XVI-lea. Oamenii erau încurajaţi să-și dezvolte o viaţă constantă de rugăciune, studiu și post și să caute asigurarea mântuirii prin Iisus Hristos. Practic, puritanii nu creau o biserică diferită, ci un curent plin de râvnă al protestantismului englez. Erau vârful de lance al creștinismului care caută schimbarea vizibilă a vieţii, pe care o doreau guvernată de moralitate și simplitate.

În privinţa ultimului aspect, merită menţionat că puritanii sunt pionieri ai conceptului de biserică simplă, utilitară – un loc de adunare –, zugrăvită în alb și decorată exclusiv cu versete biblice, un lăcaș care nu are nevoie de un ritual de sfinţire.[2] Această imagine a bisericii a rămas emblematică pentru perioada nașterii democraţiei americane și poate fi regăsită astăzi, de asemenea, în toate cultele neoprotestante din România.

Modul în care vedea un puritan relaţia cu Dumnezeu este ilustrat de foarte populara și tradusa carte Călătoria pelerinului[3], scrisă de puritanul John Bunyan.

Sete de reformă

Puritanii îmbrăţișau principiile expuse de Martin Luther și Jean Calvin. Credeau cu tărie în neprihănirea prin credinţă și erau, asemenea lui Martin Luther, critici severi ai papalităţii, pe care o asociau cu Antihristul. Pe filieră calvinistă, puritanii englezi deveniseră însă mai radicali decât luteranii în ideile reformatoare, considerând că Legea lui Dumnezeu poate și trebuie să guverneze cetatea, după modelul Genevei lui Calvin.

O importantă componentă a etosului puritan era convingerea că mântuirea este rezultatul predestinării divine și, ca atare, cine a fost deja ales de Dumnezeu confirmă prin viaţa sa această alegere. Între puritani au existat însă și grupuri radicale, care au respins legalismul, predestinaţia și botezul copiilor.

Treptat, curentul puritan a început să ducă totuși la formarea de grupuri separatiste. Baptiștii englezi s-au născut în acest creuzet. Un alt grup faimos separatist a dat nucleul părinţilor pelerini – cei care, după ce fugiseră în Olanda din pricina persecuţiei conduse de regina Maria I, s-au îmbarcat în 1620 pe corabia Mayflower pentru a ajunge pe noul continent. Această epopee din istoriografia puritană a devenit istoria înfiinţării primei colonii britanice din Noua Anglie – Plymouth Colony[4].

În Anglia, după revoluţia din anii 1640, condusă de lideri puritani în frunte cu Oliver Cromwell, fragmentarea puritanismului s-a intensificat. Cei mai mulţi dintre puritani s-au împărţit în adunări prezbiteriene și congregaţionaliste. Alţii au format grupuri mai radicale, dintre care mai cunoscuţi au devenit quakerii. Când era conducătorilor puritani a apus în Anglia, membrii adunărilor puritane au fost excluși din Biserica Angliei, în ciuda reticenţei lor de a o părăsi. Luau astfel naștere noi biserici protestante.

Urme adânci și durabile

Puritanismul a fost cu siguranţă una dintre cele mai influente mentalităţi protestante. Din Anglia s-a extins în Irlanda și în Ţara Galilor, a influenţat comunităţile reformate din Scoţia, din Olanda, din Ungaria și Transilvania și s-a stabilit, cu cel mai mare impact, în America secolului al XVII-lea.

Puritanismul a influenţat atât gândirea politică americană, cât și viaţa socială. Chiar și persistenta temă a excepţionalismului american s-a născut din convingerea puritană că noile colonii sunt precum o cetate pe un deal[5], asupra căreia toţi ochii sunt îndreptaţi și de aceea trebuie să ofere un model de societate coezivă și morală.

În același spirit al vieţii exemplare, Crăciunul a fost respins de puritani și ca urmare nu a fost sărbătorit în SUA până în 1870. Păzirea strictă a Sabatului (care pentru puritani era duminica) a mers până la formularea unor așa-numite legi albastre[6], care interziceau munca obișnuită, vânzarea, cumpărarea, călătoriile, distracţiile publice, sporturile în ziua de duminică. Regiunea americană Noua Anglie, care cuprinde statele Maine, New Hampshire, Vermont, Massachusetts, Rhode Island și Connecticut, a devenit centrul de influenţă al puritanismului american.

În acest con fertil al religiozităţii puritane și-a găsit originile Biserica Baptistă din America (Rhode Island) și tot de aici au provenit cei mai importanţi pionieri ai Bisericii Adventiste (Ellen G. White, James S. White și John N. Andrews s-au născut în Maine; Joseph Bates s-a născut în Massachusetts, iar Uriah Smith, în New Hampshire[7]).

Istoricii sunt de acord că apusul puritanismului a avut loc înainte de 1730[8], dar impactul puritanismului a rămas puternic până astăzi. Etica protestantă și spiritul capitalismului, a lui Max Weber, susţine că spiritul disciplinat, aproape ascetic al puritanilor a fundamentat etica protestantă și a dat naștere spiritului capitalist. Puritanii sunt, de asemenea, consideraţi fondatorii culturii americane și, nu întâmplător, faimoasele universităţi de top la nivel global Harvard și Yale sunt localizate în Noua Anglie și își au originile în epoca puritană americană.

Multe biserici protestante importante, precum congregaţionalismul, prezbiterianismul și baptismul, provin direct din puritanism. În ceea ce îi privește pe evanghelici în ansamblu, John Coffey merge până acolo încât afirmă că este destul de dificil să descoperi multe diferenţe semnificative între puritani și evanghelicii de astăzi.[9]

Alte biserici, precum metodismul sau adventismul, au suficient de multe elemente în comun cu puritanismul, dar și diferenţe, unele dintre acestea născându-se chiar din reacţii de împotrivire faţă de gândirea puritană. De pildă, adventiștii au adoptat o poziţie contrară în privinţa legilor albastre, dar și a viziunii puritane teocratice – a statului care nu putea fi conceput de puritani fără Dumnezeu. Dacă puritanii americani au manifestat nu de puţine ori intoleranţă faţă de diversitatea religioasă, adventiștii sunt printre cei mai serioși promotori ai libertăţii religioase.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mulţi creștini americani deplângeau secularizarea și visau la o întoarcere a Americii către valorile ei puritane. Dar chiar și în prezent, produse media precum documentarul Puritan: All of Life to the Glory of God (Puritan: Toată viaţa, spre slava lui Dumnezeu) arată că, dincolo de popularizarea unor episoade istorice care alimentează o perspectivă critică faţă de puritanism, specialiștii consimt că există și motive întemeiate pentru a înţelege de ce moștenirea puritană generează și astăzi apreciere și nostalgie.

Norel Iacob crede că puritanismul trebuie explorat nu doar pentru a-i înţelege mai bine impactul uriaș asupra secolelor următoare, dar și pentru a-i descoperi mai bine calităţile uitate, dincolo de erorile notorii.

Te-ar putea interesa și: Reforma – adevărata faţă a creștinismului

Footnotes
[1]„Stabilirea originilor puritanismului nu e un demers lipsit de controverse. Vezi Leonard J. Trinterud, „The Origins of Puritanism“, în Church History, vol. 20, nr. 1, mar. 1951, p. 37-57.”
[2]„Ruth Adalgiza Iacob, Arhitectura de cult neoprotestantă, teză de doctorat, Universitatea „Ion Mincu“, București, 2019, p. 72, 84, 121.”
[3]„John Bunyan, Călătoria pelerinului, Koinonia, Cluj, 2005.”
[4]„Michael P. Winship, Hot Protestants: A History of Puritanism in England and America, Yale University Press, New Haven și Londra, 2018, p. 71-84.”
[5]„Abram C. van Engen, City on a Hill. A History of American Exceptionalism, Yale University Press, New Haven & Londra, 2020.”
[6]„Leon Goodman, „Blue Laws, Old and New“, în The Virginia Law Register, vol. 12, nr. 11, mar. 1927, p. 663-673.”
[7]„Ruth Adalgiza Iacob, op. cit., p. 72.”
[8]„John Coffey și Paul C.H. Lim, editori, The Cambridge Companion to Puritanism, Cambridge University Press, Cambridge, 2008, p. 7.”
[9]„John Coffey, „Puritanism, Evangelicalism and the Evangelical Protestant Tradition“, prezentare la Conferinţa ETS, nov. 2005, www.academia.edu/7881745/Puritanism_Evangelicalism_and_the_Evangelical_Protestant_Tradition.”

„Stabilirea originilor puritanismului nu e un demers lipsit de controverse. Vezi Leonard J. Trinterud, „The Origins of Puritanism“, în Church History, vol. 20, nr. 1, mar. 1951, p. 37-57.”
„Ruth Adalgiza Iacob, Arhitectura de cult neoprotestantă, teză de doctorat, Universitatea „Ion Mincu“, București, 2019, p. 72, 84, 121.”
„John Bunyan, Călătoria pelerinului, Koinonia, Cluj, 2005.”
„Michael P. Winship, Hot Protestants: A History of Puritanism in England and America, Yale University Press, New Haven și Londra, 2018, p. 71-84.”
„Abram C. van Engen, City on a Hill. A History of American Exceptionalism, Yale University Press, New Haven & Londra, 2020.”
„Leon Goodman, „Blue Laws, Old and New“, în The Virginia Law Register, vol. 12, nr. 11, mar. 1927, p. 663-673.”
„Ruth Adalgiza Iacob, op. cit., p. 72.”
„John Coffey și Paul C.H. Lim, editori, The Cambridge Companion to Puritanism, Cambridge University Press, Cambridge, 2008, p. 7.”
„John Coffey, „Puritanism, Evangelicalism and the Evangelical Protestant Tradition“, prezentare la Conferinţa ETS, nov. 2005, http://academia.edu/7881745/Puritanism_Evangelicalism_and_the_Evangelical_Protestant_Tradition.”