Pe 15 iunie s-au împlinit 496 de ani de la promulgarea de către papa Leon al X-lea a celebrei sale bule Exurge Domine (Ridică-te, Doamne!).

Documentul – o replică la cele, la fel de celebre, 95 de teze afișate de Luther, în anul 1517, pe ușa bisericii din Wittenberg – le interzicea credincioșilor catolici, sub pedeapsa cu excomunicarea, să „citească, să aprobe, să predice, să laude, să publice, să tipărească sau să apere” orice predică sau carte a fostului călugăr augustinian care conţinea cel puţin una dintre erorile semnalate de documentul papal.

Dintre cele 95 de teze, documentul condamna în special 41, pe care le numea „eretice, scandaloase, insultătoare pentru urechile pioase și seducătoare pentru minţile simple”. Luther și simpatizanţii săi aveau la dispoziţie 60 de zile pentru a renunţa la opiniile contrare Bisericii Catolice și pentru a dovedi pocăinţă.

Profesorul de la Wittenberg a ars însă bula, în decembrie 1520. În ianuarie 1521, papa Leon al X-lea l-a excomunicat. Chiar dacă unii istorici consideră că demersul lui Luther nu a fost iniţial anticatolic, ci mai degrabă împotriva abuzurilor bisericii, declaraţiile sale ulterioare confirmă că, până la urmă, poziţiile celor două părţi deveniseră ireconciliabile. Pentru Luther, papa era „adevăratul antihrist, care s-a ridicat și s-a așezat pe sine împotriva lui Hristos. (…) Așa cum nu îl putem venera pe diavol ca domn și dumnezeu, tot așa nu putem accepta ca acest apostol, papa sau antihrist, să domnească peste noi ca domn și cap.” Și, dacă această declaraţie din 1534 pare cumva insuficientă, în 1545, cu un an înainte de moarte, Luther publica o lucrare cu un titlu foarte direct – Împotriva papalităţii de la Roma – fondată de diavol. Papa este văzut ca fiind „vicarul diavolului, având o misiune diabolică – distrugerea bisericii.

Dincolo de opiniile oficiale ale Bisericii Catolice, deloc prietenoase, teologi şi istorici ai bisericii s-au grăbit să îi întoarcă replicile teologului german. Cel mai vehement a fost fără îndoială Johannes Cochlaeus, care a afirmat în 1549 că Luther a fost născut din „sămânţa lui Satana”. Afirmaţia se va regăsi multă vreme în scrierile teologilor catolici[1], dar va fi abandonată la începutul secolului al XX-lea, în favoarea unor exprimări mai „educate” – plăsmuitor, sifilitic, beţiv, paranoid[2] sau chiar psihopat[3]. Alţii au căutat „picanterii” în viaţa lui privată, acuzându-l de comportament imoral, de necinste sau de violenţă.

Astăzi însă, savanţii catolici „sunt printre cei mai înfocaţi apărători ai lui Luther”, papii îl socotesc un model de pioșenie, iar imnurile lui au început să fie cântate în bisericile catolice. Așa că ne putem întreba, pe drept: S-a împăcat oare Luther cu papa?

Pași spre reconciliere

Primul semn de împăcare a venit în anul 1939, atunci când Joseph Lortz, care preda istoria bisericii la Facultatea de teologie catolică a Universităţii din Münster, a publicat lucrarea Reforma în Germania. Lortz, cunoscut pentru vederile sale ecumenice, a identificat pentru prima dată cauzele Reformei nu doar în ceea ce în priveşte pe Luther, ci în special în anumite comportamente ale Bisericii Catolice. Criticii observau chiar că teologul german l-a exonerat pe Luther de orice vină, pentru că el „a dezvoltat în el însuși un catolicism care nu era catolic”[4], adică acel catolicism pe care Luther l-a criticat nu era adevărata credinţă a bisericii universale, ci o mască nereușită a realităţii. Tocmai de aceea Joseph Lortz a amplificat această idee, afirmând că „o reformă devenise o necesitate istorică”[5]. Concluzia cercetărilor sale pare a fi că „Reforma s-a născut din nevoia primară a poporului german de o spiritualitate autentică”[6], nu din plăsmuirea minţii lui Luther.

dreamstime_xl_31909515_phtAstăzi nu mai este un secret pentru nimeni că vederile ecumenice ale lui Lortz au influenţat deciziile cardinalilor adunaţi pentru Conciliul Vatican II. Vechile obsesii ale reformatorilor au revenit în atenţia multora, mai ales după ce Conciliul le-a adoptat în practica bisericii pe cele mai importante dintre ele – un rol semnificativ acordat laicilor, slujba ţinută în limba poporului și accentul pus pe Biblie. Însuși papa Ioan al XXIII-lea i-a numit pentru prima dată pe credincioșii protestanţi „fraţii separaţi”, ceea ce reprezenta, evident, o schimbare importantă de paradigmă.

După noile abordări prilejuite de conciliul Vatican II, teologii catolici au început să se întreacă în a găsi calificative pentru Martin Luther. Vechile invective au fost uitate, iar preocupările spirituale profunde ale profesorului de la Wittenberg au început să fie date ca exemplu pentru credincioșii catolici. Monseniorul Aloys Klein a afirmat chiar că „acţiunile lui Martin Luther au fost benefice Bisericii Catolice”. Tocmai de aceea considera Klein că, dacă i-ar fi fost contemporan, Luther nu s-ar fi rupt de Biserica Catolică. Părintele Pierre Duprey, colegul lui Klein în cadrul Secretariatului Vaticanului pentru Promovarea Unităţii Creștine, sugera că, prin Conciliul Vatican II, „Luther a obţinut conciliul pe care l-a cerut, dar că 450 de ani mai târziu.

Papa Ioan Paul al II-lea îi mărturisea, la începutul anilor 1980, reverendului James R. Crumley, conducătorul bisericilor luterane din America, faptul că el se roagă zilnic pentru a descoperi pașii ce trebuie urmaţi spre a repara ruptura care îi separă pe catolici și luterani de aproape 500 de ani.

Paradoxal, Luther începe să fie tot mai mult asimilat catolicismului fără ca urmașii săi protestanţi să fie surprinși sau deranjaţi de acest demers. Când Peter Manns, urmașul lui Lortz, la Universitatea din Mainz, a publicat volumul aniversar Martin Lurhero biografie ilustrată, teologul luteran Jaroslav Pelikan, profesor la Universitatea Yale, aprecia în introducere că „acel Luther care iese la lumină din paginile acestei cărţi apare ca un personaj profund catolic în devotamentul său faţă de biserică, faţă de crezul ei și faţă de sacramente”[7]. Cartea lui Manns a fost publicată în 1982, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la nașterea lui Luther. Pentru a celebra evenimentul, The New York Times a publicat un articol amplu despre viaţa și activitatea reformatorului german, pornind de la observaţia lui Pelikan că Martin Luther este cea mai uimitoare și cea mai controversată figură din istoria creștinismului. În finalul articolului, care surprinde foarte bine atmosfera de atunci, aflăm că, „la toate nivelurile, de la Vatican până la cel mai umil preot al Bisericii Romano-Catolice, sunt declaraţii ale unei dorinţe sincere de a vedea în Luther forţa pentru unitatea ecumenică”.

Papii și Martin Luther

Dacă papii secolului al XV-lea l-au excomunicat pe Luther, papii secolului al XX-lea l-au trecut pe lista modelelor de spiritualitate, într-un demers nu doar de recuperare a memoriei, ci și de apropiere evidentă de mulţimea protestanţilor risipiţi odată cu Reforma începută de el. Trebuie să consemnăm aici că niciunul dintre liderii reformei protestate din secolele XV – XVI nu se bucură de un asemenea interes printre teologii catolici. Calvin, Zwingli, reformatorii anabaptiști sau chiar sabatarienii (unii nici nu știu de existenţa lor) sunt trecuţi de multe ori cu vederea în demersul de apropiere faţă de protestanţi.

spread-2-dreamstime_xl_48716858_phtPapa Ioan Paul al II-lea îi mărturisea, la începutul anilor 1980, reverendului James R. Crumley, conducătorul bisericilor luterane din America, faptul că el se roagă zilnic pentru a descoperi pașii ce trebuie urmaţi spre a repara ruptura care îi separă pe catolici și luterani de aproape 500 de ani. Papa a repetat această idee cu prilejul predicii ţinute în biserica luterană din Roma. Mai mult chiar, într-o scrisoare anterioară acestei vizite, trimisă cardinalului Willebrands și datată 31 octombrie 1983, Papa afirma că Luther a fost un om de o „profundă religiozitate” și că a fost condus de „dorinţa de înţelegere a mântuirii veșnice”. Întrebat dacă Luther mai este considerat excomunicat de Biserica Catolică, se spune că papa a răspuns simplu: „Excomunicarea e valabilă doar atâta timp cât persoana este în viaţă.”

Totuși afirmaţii mai radicale legate de Martin Luther aveau să vină de la un papă socotit în multe privinţe mai conservator decât Ioan Paul al II-lea. Papa Benedict al XVI-lea a vorbit – în cadrul unei întâlniri cu liderii bisericilor evanghelice din Germania, adunaţi în capela orașului Erfurt – într-o manieră care a surprins atât audienţa protestantă, cât și pe catolicii din lumea întreagă. Pentru Benedict, cele două mari întrebări care au condus viaţa și experienţa religioasă a lui Martin Luther au fost: „Cum pot primi harul lui Dumnezeu?” și „Cum voi sta în faţa lui Dumnezeu?” Explicând în termenii aceștia căutarea fostului călugăr augustinian, papa a afirmat că „întreaga teologie și spiritualitate a lui Martin Luther a fost întru totul hristocentrică”. Tocmai de aceea „greșeala perioadei Reformei”, afirma suveranul pontif, „a fost aceea că ne-am concentrat prea mult pe ceea ce ne despărţea, uitând ceea ce aveam în comun – Sfânta Scriptură și Crezurile creștinismului primar”.

Oricât de „protestantă” ar părea la prima vedere, o asemenea afirmaţie este circumscrisă exact teologiei catolice, unde, pe lângă autoritatea Scripturii, biserica consideră că Tradiţia are aceeași autoritate dogmatică.

În ceea ce îl privește pe papa Francisc, acesta a anunţat deja că Biserica Romano-Catolică și cea Luterană vor celebra împreună cei 500 de ani de la începutul reformei lui Luther. În documentul oficial pregătit de Vatican pentru a explica poziţia bisericii legată de acest eveniment, se precizează că în urma ultimelor cercetări istorice Martin Luther se evidenţiază ca o persoană „profund spirituală și un neobosit om al rugăciunii”. Cât despre teologii luterani, documentul afirmă că dialogul cu savanţii catolici „i-a ajutat să învingă abordarea confesională unidirecţională și să devină mai critici cu privire la aspectele propriei lor tradiţii”.

Și au trăit fericiţi…?

Poveștile frumoase ale copilăriei se încheiau toate la fel: „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.” Povestea aceasta pare că se va termina la fel. A te îndoi de un astfel de final sau a nu-l dori pare un strigăt anacronic și desuet. Totuși câteva întrebări rămân. Oare reforma lui Luther și-a atins scopul? Dacă Luther nu mai este anatemizat, oare ce a spus el despre sistemul papal mai este valabil?

Până la urmă, ce este Reforma? Și ce și-a dorit să fie? Să se fi încheiat oare odată cu Luther? Cum rămâne cu ceilalţi reformatori? Și poate cea mai importată dintre toate: Așa cum arată astăzi, creștinismul mai seamănă cu ce au predicat Isus și apostolii? Nu cumva această „împăcare” cu reformatorii e doar o formă de capitulare, un mod de a ne ascunde teama de o reformă reală și deplină? (Poate că abia acum înţeleg de ce Isus a rostit acele cuvine extrem de ciudate: „Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” – Luca 18:8)

Footnotes
[1]„«De-a lungul secolelor, generaţie după generaţie de preoţi catolici, care au fost instruiţi prin istorii bisericești, enciclopedii, cronici sau istorii ale ereziilor, prin toate acestea, intenţionat sau fără să știe, au acceptat verdictul lui Cochlaeus asupra lui Luther.» (Gotthelf Widermann, cap. «Cochlaeus as Polemicist», în Seven-headed Luther: essays in commemoration of a Quincentenary 1483-1983, Oxford University Press, 1983, p. 204.)”.
[2]„Vezi aici scrierile teologului catolic dominican Heinrich Seuse Denifle.”
[3]„  Pot fi amintite afirmaţiile teologului iezuit H. Grisar, care a scris bazându-se pe lucrarea lui Denifle, dar, renunţând la multe dintre acuzaţiile acestuia la adresa lui Luther, pune totul pe problemele psihice ale reformatorului.”
[4]„  John P. Dolan, în The Catholic Historical Review, vol. 57, nr. 3 (Oct. 1971), p. 518-520.”
[5]„Joseph Lortz apud Arnold V Wallenkampf, «The Reprieve of Martin Luther», loc. cit.”
[6]„oseph Lortz, The Reformation, A Problem for Today, Westminister Press, 1962, p. 163.”
[7]„ Vezi în Peter Manns, Martin Luther: an illustrated biography, Crossroad, New York, 1982, p. iv.”

„«De-a lungul secolelor, generaţie după generaţie de preoţi catolici, care au fost instruiţi prin istorii bisericești, enciclopedii, cronici sau istorii ale ereziilor, prin toate acestea, intenţionat sau fără să știe, au acceptat verdictul lui Cochlaeus asupra lui Luther.» (Gotthelf Widermann, cap. «Cochlaeus as Polemicist», în Seven-headed Luther: essays in commemoration of a Quincentenary 1483-1983, Oxford University Press, 1983, p. 204.)”.
„Vezi aici scrierile teologului catolic dominican Heinrich Seuse Denifle.”
„  Pot fi amintite afirmaţiile teologului iezuit H. Grisar, care a scris bazându-se pe lucrarea lui Denifle, dar, renunţând la multe dintre acuzaţiile acestuia la adresa lui Luther, pune totul pe problemele psihice ale reformatorului.”
„  John P. Dolan, în The Catholic Historical Review, vol. 57, nr. 3 (Oct. 1971), p. 518-520.”
„Joseph Lortz apud Arnold V Wallenkampf, «The Reprieve of Martin Luther», loc. cit.”
„oseph Lortz, The Reformation, A Problem for Today, Westminister Press, 1962, p. 163.”
„ Vezi în Peter Manns, Martin Luther: an illustrated biography, Crossroad, New York, 1982, p. iv.”