Iulia Ionescu și copiii care caută salvarea la mănăstiri

831

Cazul Iuliei Ionescu este cu totul aparte și ne obligă să purtăm o discuţie de care ne-am ferit ca părinţi și ca români, pentru care educaţia religioasă și religiozitatea în sine sunt încă subiecte tabu. Întrebările iscate trebuie însă să primească un răspuns, sau cât mai multe, pentru ca cel puţin alţi părinţi care își fac griji că ar putea ajunge în aceeași postură să poată face ceva în privinţa asta.

Iulia nu e singură

Cazul Iuliei a fost mediatizat în toată ţara, creând poate impresia că este ceva unic, singular. Dar nu este nicidecum așa. Comisarul șef Daniel Popescu, șeful Compartimentului de Urmărire și Identificare din cadrul Poliţiei Judeţene din Vrancea, care a fost implicat în eforturile de găsire a Iuliei, a postat pe Facebook un mesaj, ca urmare a dezbaterilor televizate pe marginea cazului, în care își exprimă aprecierea pentru mama Iuliei, care ar fi creat o poveste din dispariţia fetei, poveste ce a prins foarte bine la mass-media, iar asta a dus la găsirea minorei.

Dar el completează că lunar sunt zeci de astfel de cazuri, care „nu pot fi transformate în poveste. Mulţi părinţi nu au acest talent, nu vor publicitate. Iar pentru copiii aflaţi în ocrotirea statului (din centre de plasament sau familii maternale) dezinteresul opiniei publice este cvasitotal și reprezentanţii legali de la instituţia de ocrotire, în mod cu totul neînţeles pentru un om normal, refuză mediatizarea cazului!”

În aceeași idee, el a povestit despre încă două cazuri de tineri dispăruţi din Vrancea, unul chiar acum două zile, care au ajuns la mănăstiri, fără ca părinţii lor să știe și fără ca preoţii să îi anunţe.

Pe 14 februarie, un minor de 13 ani, cu probleme psihice, a dispărut de acasă cu bicicleta, ziua în amiaza mare. Asistentul maternal l-a căutat singur, timp de aproape 3 ore şi jumătate, după care a alertat poliţia. Poliţiştii locali au stabilit că băiatul a mers pe jos prin zăpadă şi pe înserat, chiar pe întuneric, distanţă de 5 km, pe un teren deluros, accidentat, până la Mănăstirea Vărzăreşti, unde preotul mănăstirii l-a adus înapoi în sat, dar l-a lăsat în centrul comunei, la circa 500 m de casă, în jurul orei 19:30. Deşi afară era noapte, temperatură sub 0 grade, ceaţă, iar copilul era ud la picioare, preotul nu a anunţat pe nimeni, iar copilul a dispărut. În prezent, el este găsit şi va fi preluat de Protecţia Copilului.

Al doilea caz despre care a povestit comisarul este de acum câţiva ani când s-a descoperit că un tânăr licean din Vrancea, dat dispărut de familie, a stat în mănăstire peste patru luni de zile. El a dispărut inexplicabil cu aproximativ o lună înainte de bacalaureat, iar părinţii erau disperaţi. După luni de zile de cercetări, autorităţile erau gata să renunţe la caz, iar părinţii se întorseseră deja la muncă în străinătate. Tot norocul a fost că un poliţist dintr-o comună din judeţul Neamţ l-a recunoscut deși era îmbrăcat în haine de călugăr, când a venit la secţia de poliţie însoţit de un preot de la o mănăstire locală care voia să-l ajute să obţină o viză de flotant în localitate. Ulterior, acesta le-ar fi spus poliţiștilor că a vrut să dea o „lecţie de viaţă” familiei.

Părinţi care se feresc să discute

„În general, cei care pleacă în mod voluntar provin din familii dezorganizate sau cu situaţie materială precară. Au existat multe cazuri de acest fel şi în Vrancea, iar cauzele sunt multiple. Neînţelegerile cu părinţii, lipsa supravegherii din partea părinţilor, în unele cazuri aceştia fiind plecaţi în străinătate, sau lipsa unei colaborări între profesori şi părinţi, pentru că nu pot concepe ca un elev să aibă 150 de absenţe şi părinţii să nu ştie”, declară Comisarul pentru Ziarul de Vrancea.

După părerea lui, „mama fetei ar trebui acum să se întrebe când și de ce Iulia a luat o astfel de decizie. Are tăria de caracter să își recunoască derapajul în educaţia copilului său? Eu sper că da!”

Probabil că mama Iuliei își pune singură aceste întrebări și multe altele și fără să primească sfatul unor necunoscuţi care judecă acum în presă ce și cum a greșit, fără să știe mai nimic, fără să facă parte din familie, fără să fi fost de faţă când s-a făcut „derapajul educaţional”. Și până la urmă ce înseamnă acest „derapaj educaţional”? Înseamnă să nu îl înveţi pe copil că există Dumnezeu? Înseamnă să îl înveţi, dar să nu îl lași la orele de religie? Înseamnă să îl lași în grija unui duhovnic, care să îţi înlocuiască rolul educaţional în această privinţă? Pentru fiecare poate însemna altceva, însă ce concluzii comune se pot lua pentru părinţii care chiar încearcă să găsească niște sfaturi concrete?

Educaţia religioasă în sine nu poate să fie de vină. Cercetările știinţifice confirmă că religia poate constitui o forţă pozitivă în viaţa copiilor, la fel cum poate fi și în viaţa adulţilor. „Religia este corelată cu un sentiment mai mare al stimei de sine, o mai bună adaptare academică și incidenţe scăzute de abuz de substanţe sau comportament delincvent”, spune psihologul Bill Hathaway, decan al Școlii de Psihologie și Consiliere de la Regent University.

Citește și Viaţa la start, cu sau fără religie?

Cu toate astea, practicarea „cu prea mult zel” a credinţei poate fi un semn al unei probleme de sănătate mintală sau un mecanism de adaptare a copilului pentru a face faţă unei traume nevindecate sau stresului. Copiii care sunt marcaţi obsesiv de sentimentul că au păcătuit, că sunt impuri sau că au comis o blasfemie la adresa lui Dumnezeu tind să se concentreze asupra anumitor reguli sau ritualuri care să îi absolve de vină, mai degrabă decât pe aspectele de ansamblu ale credinţei lor.

Părinţii care nu sunt destul de atenţi, care iau religiozitatea copiilor lor (ce pot avea o sensibilitate aparte) drept o fază trecătoare, pot neglija un asemenea comportament nesănătos, în condiţiile în care el se produce sub masca credinţei. Părinţii se mai feresc să discute despre acest subiect și în cazul în care se simt iritaţi de idee, ei nefiind religioși, sau în cazul în care se simt depășiţi de situaţie, când nu știu ce răspunsuri să dea unor întrebări existenţiale sau teologice pe care ei nu și le-au pus, poate pentru că pentru ei religia înseamnă mai mult împlinirea unui ritual, sau poate pentru că o fac din inerţie, de ocazia marilor sărbători, pe când imaginaţia celui mic a fost cu adevărat prinsă de ideea unui Dumnezeu creator. Așa ajung să fie înţelese greșit concepţii precum Iad, moarte, apocalipsă, care pot crea panică și schimbări radicale de viaţă chiar și pentru adulţi. Asta înseamnă că părinţii trebuie cu atât mai mult să investească timp, informaţii și multă precauţie atunci când le vorbesc copiilor despre religie, și nu să ocolească subiectul sau să își abandoneze copiii în grija educaţională a unei persoane a cărei autoritate nu îndrăznesc să o conteste.

Citește și Simptome ale fanatismului la copii