Arminienii olandezi

Pe continentul îmbătrânit de o religie irelevantă au apărut – pe lângă protestanţii luterani, calviniști și anglicani – arminienii.

Cei mai mulţi cunosc Olanda ca ţara morilor de vânt sau ca patria lui Vincent van Gogh. Puţini știu că la jumătatea mileniului al doilea după Hristos zona Ţărilor de Jos era refugiul tuturor celor care căutau „paradisul libertăţii religioase“.

Secolele al XVI-lea și al XVII-lea au fost veacurile marilor metamorfoze religioase în aproape toată Europa și regiunea Ţărilor de Jos nu putea rămâne indiferentă. După o dominaţie feroce timp de secole din partea Bisericii Catolice, luteranii, calviniștii, anglicanii își revendicau noi cuceriri teritoriale atât prin sabia Cuvântului, cât, din nefericire, și prin sabia războiului.

Intuiţia libertăţii

Timpul nu mai avea răbdare cu autorităţile ecleziastice înţepenite în straiele trecutului. Nu mai era vreme pentru ezitare și meditaţie. Protestanţii și-au croit drum în nordul Europei și au repurtat victorii semnificative. Părea că stelele se aliniază favorabil pe bolta religioasă a Olandei pentru victoria categorică a calvinismului. Dar acesta s-a confruntat cu o opoziţie neașteptată odată cu apariţia arminianismului. Arminienii n-au fost nici cu papa, nici cu Luther și nici cu Calvin. Ei aveau să declanșeze prin învăţăturile lor o reformă neașteptată, un fel de protest al protestului.

Exponentul mișcării avea să fie Iacob Arminius (1559-1609). Teolog, pastor, profesor universitar, școlit la Universitatea din Leiden, Arminius a devenit declanșatorul și liderul acestei mișcări religioase. Călătorind mult în Italia, studiind la Geneva, fiind ucenicul lui Theodore de Beza, Arminius a încercat să aducă anumite modificări pe care le considera necesare calvinismului. El afirma că Dumnezeu nu este autorul păcatului, iar omul nu este un robot fără liber-arbitru în mâinile unui Creator care predestinează de la început totul.

Într-o lume în care harul irezistibil al lui Dumnezeu devenea „irezistibil“ prin forţa și ameninţarea armată, arminienii (sau remonstranţii) aveau să opteze pentru o credinţă în care omul are valoare per se. Era cumva de înţeles să primeze o astfel de orientare în faţa dogmelor care de multe ori striveau valoarea individului.

Este limpede că în nordul Europei se forma un pol religios nou, care promitea un aer proaspăt de spiritualitate, o confesiune de credinţă care conferea valoare alegerii exercitate de individ în detrimentul predestinării rigide clamate de Luther și, mai accentuat, de Calvin. Poate cea mai scandaloasă afirmaţie a arminienilor era aceea că omul poate să contribuie la salvarea sa prin acceptarea invitaţiei lui Dumnezeu, după ce Dumnezeu i-a dăruit harul prealabil care face ca voinţa lui să fie capabilă să coopereze cu Dumnezeu.

Poate că aceasta era o libertate prea periculoasă pentru autorităţile ecleziastice rigide ale secolului al XVI-lea. Poate că această teologie cu caracter novator încă nu se cizelase suficient pe tărâmul dogmelor rigide. Dar un lucru este cert: demnitatea umană și valoarea alegerilor personale aveau să fie readuse în atenţie într-o perioadă în care marile convertiri la protestantism se făceau în galop colectiv.

Au înţeles că Biblia este sursa întinderilor de ape spirituale, care pot fi explorate cu nesaţ.

Și, nu, arminienii olandezi nu erau rebeli fără cauză, nu erau ateii vremurilor de atunci, n-au cochetat cu scepticismul lui Descartes. Erau religioși și temerari în căutările lor, la fel ca și navele pe care le navigau cu mare ușurinţă de-a lungul și latul oceanelor. Ca unii care aveau să deţină în secolul al XVII-lea una dintre cele mai puternice marine din lume, olandezii au înţeles că și religia e un demers similar: înseamnă să umbli mai degrabă pe ape decât pe uscat și că incertitudinea libertăţii este mai valoroasă decât siguranţa robiei.

Și, dacă erau experţi în explorarea mărilor și oceanelor, au înţeles că Biblia este sursa întinderilor de ape spirituale, care pot fi explorate cu nesaţ. Au căutat să studieze, să analizeze, să interogheze ceea ce li se livra din punct de vedere politic sau religios. Nu le luau pe nedigerate. Reforma religioasă nu s-a produs lin. Au existat sacrificii și presiuni, lupte și încrâncenări, dar nicio libertate nu se câștigă șezând în baldachinuri confortabile.

Sângele care a pecetluit schimbarea

Arminius a cerut guvernului să convoace un sinod naţional pentru tranșarea dezbaterii teologice, dar a murit înainte de convocarea sinodului. Adepţii mișcării, printre care se numără și Hugo Grotius, autorul unor texte din domeniul dreptului internaţional, și-au publicat ideile în lucrarea Protest, în 1610. Sinodul din Dort a fost convocat în cele din urmă de către Biserica Reformată Olandeză. Evenimentul s-a desfășurat în localitatea Dordrecht, în perioada 1618-1619, pe fondul ascensiunii continue a arminianismului.

În spatele dezbaterii teologice, în mod inevitabil, exista și o tensiune politică între prinţul Maurice, un puternic lider militar, și fostul său mentor, Johan van Oldenbarnevelt, Marele Pensionar (principalul funcţionar și consilier juridic) al Olandei și personificarea puterii civile. În cadrul celor peste 150 de ședinţe, Simon Episcopius (1583-1643), teologul principal al mișcării, a fost purtătorul de cuvânt al remonstranţilor care s-au înfăţișat înaintea adunării.

Te-ar putea interesa și: Pe urmele celor mai persecutaţi fraţi ai Lui

Adversarii arminienilor erau calviniștii stricţi, numiţi gomariști, reprezentaţi de Franciscus Gomarus, împreună cu alţi lideri de seamă. Sinodul s-a încheiat cu o respingere a poziţiei și învăţăturilor arminiene. În cele din urmă, Grotius și alţi lideri au fost arestaţi. La cinci zile după încheierea sinodului, Oldenbarnevelt a fost decapitat. Grotius a reușit să scape miraculos din închisoare. Ulterior s-a pretins că rezultatul fusese decis anterior convocării sinodului, dar acest lucru nu s-a dovedit niciodată.

Abia mai târziu, după moartea lui Maurice (1625), remonstranţilor li s-a garantat toleranţă din partea statului și li s-a acordat libertatea de a-și urma religia în pace, de a construi biserici și școli. Seminarul Teologic Remonstrant a fost instituit la Amsterdam, iar Episcopius și Grotius au fost printre primii săi profesori.

Ulterior, Olanda a devenit un refugiu pentru cei persecutaţi în alte ţări europene. În secolele al XVIIlea și al XVIII-lea, cei prigoniţi veneau acolo pentru alinare, ca să pună balsam pe rana produsă de alte săbii religioase. Deși izolat, luptele dintre catolici și protestanţi persistau pe teritoriul Ţărilor de Jos, proporţia imigranţilor din afara Olandei în rândul populaţiei din Amsterdam ajunsese aproape de 50%.

Mulţi evrei, în special din Anvers, au emigrat spre Amsterdam. Olanda a găzduit refugiaţi religioși, inclusiv puritani din Anglia. Hughenoţii protestanţi din Franţa au fugit la Amsterdam după revocarea Edictului de la Nantes și reluarea persecuţiilor și atacurilor din partea catolicilor.

Orașele mai mari aveau să dezvolte această stofă de gazdă bună pentru refugiaţi, pentru că în zonele rurale atmosfera era mult mai rigidă. Acest petic de pământ avea să devină zona liberă de opresiuni religioase și leagănul european al libertăţii de conștiinţă.

Istoria arminienilor probează că ei nu s-au luptat cu morile de vânt, ci au avut o bătălie obiectivă.

La acel ceas istoric, arminienii olandezi au cules firimituri din marea împărţeală religioasă a Europei, dar ei au avut o realizare proprie foarte importantă. Au redat liberului- arbitru o valoare pe care nimeni nu dorea să i-o ofere. N-au cucerit o ţară, dar au recucerit valorile individuale ale fiinţei umane.

Un lucru este cert: libertatea religioasă a umanităţii are în ADN-ul său câteva picături de sânge ale martirilor olandezi. Vorba romancierului Ionel Teodoreanu, „olandezii au făcut dintr-o mlaștină o ţară“. Europa era încă o mlaștină religioasă când ei s-au gândit că ar fi bine să zidească o ţară prietenoasă pentru orice crez. Cel puţin au îndrăznit să viseze. N-a fost deloc o idee rea.