Crezul anabaptist | Preţul Reformei duse până la capăt

Crezul anabaptist a accentuat premisa că adevărul Bibliei era accesibil cititorilor și ascultătorilor laici, care aveau o educaţie rudimentară.

Anabaptiștii sunt uneori numiţi a treia aripă a Reformei. În secolul al XVI-lea, când a avut loc Reforma, cele două grupuri principale care au rezultat au fost luteranii și reformaţii.

Dar anumiţi adepţi ai acestor două grupuri au simţit că ruptura de Roma nu a fost totală. La Zürich, Elveţia, în 1525, a debutat mișcarea anabaptistă timpurie. Trei bărbaţi, pe nume Conrad Grebel, Felix Manz și George Blaurock, împreună cu alţi câţiva au început propria lor mișcare.

Cel mai important punct de dispută dintre acești lideri și alţi reformatori a fost poziţia lor împotriva botezului copiilor. Noua mișcare a rebotezat cu îndrăzneală credincioși adulţi care fuseseră botezaţi ca prunci. Din acest motiv au fost numiţi de către dușmanii lor „anabaptiști“ sau „rebotezaţi“.

Grupul însă se identifica în interior prin termenul „fraţi“, un nume păstrat de bisericile anabaptiste din Elveţia până în prezent.

Printre membri erau Heinli Aberli (brutar), Hans Offenfuss (croitor), Wolf Ininger (dulgher) și Lorenz Hochrütiner (ţesător).[1] Deși în etapa de început, Zwingli i-a încurajat să își exercite entuziasmul, din dorinţa de a pune presiune pe autorităţile din Zürich cu privire la schimbarea legislaţiei în ceea ce privește liturghia catolică, ulterior anabaptiștii au devenit un motiv de jenă pentru reformator[2], din cauza gândirii lor radicale.

Guvernul/biserica elveţiană i-a văzut pe fraţi ca pe o ameninţare, deoarece predicau împotriva botezului copiilor. Prin urmare au încercat să distrugă mișcarea. Anabaptiștii erau torturaţi, închiși și exilaţi, acestea fiind pedepse obișnuite și pentru cei care se asociau cu anabaptiștii. În 1527, unora dintre fraţi le-a fost aplicată pedeapsa cu moartea.

Anabaptiștii au căutat refugiu în alte ţări, dar, oriunde mergeau, guvernele controlate de biserică au încercat să îi distrugă. Timp de 300 de ani, guvernul elveţian și-a desfășurat campania împotriva fraţilor fără rezultat. Până în prezent există încă în Elveţia biserici de fraţi.

În alte ţări, anabaptiștii nu au reușit să reziste atât de bine. În Germania de Sud și Austria, fraţii au fost forţaţi să fugă. O singură ramură a bisericii fraţilor, huteriţii, au rezistat până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au fost forţaţi să emigreze în Rusia.

Persecutarea anabaptiștilor a fost larg răspândită și a fost condusă atât de guvernele din ţările romano-catolice, cât și de guvernele din ţările luterane și reformate. Henric al VII-lea a executat un număr mare de anabaptiști în Anglia și se estimează că sub Maria I aproape 80% dintre execuţii erau ale anabaptiștilor.

Cel mai important motiv pentru această persecuţie a fost poziţia luată de anabaptiști împotriva botezului copiilor.

Când au insistat asupra invalidităţii botezării pruncilor, anabaptiștii au început să fie priviţi ca un pericol pentru unitatea și armonia societăţii. „Ei se botezau unul pe celălalt și în același timp se însărcinau să construiască Biserica lui Hristos de pe pământ.“[3]

În 1536, un preot catolic numit Menno Simons s-a convertit la credinţa anabaptistă. Menno Simons a început să aibă îndoieli cu privire la credinţa catolică în primul său an de preoţie, în 1525. Ca să își rezolve aceste îndoieli, pentru prima dată în viaţă a început să citească Noul Testament. Simons nu mai citise niciodată Scripturile până atunci. De vreme ce credea că Biserica Catolică este infailibilă, urmase ceea ce îl învăţase Biserica Romană.

La citirea Sfintelor Scripturi, Simons a început să descopere că doctrinele pe care le credea adevărate nu erau prezente în Scripturi. Convertirea sa nu a fost bruscă, ci s-a întâmplat după ani de studiu și rugăciune. Influenţa lui Menno Simons a fost atât de mare încât fraţii au început să fie cunoscuţi ca meniști, iar mai târziu ca menoniţi. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, menoniţii s-au împărţit în două grupuri principale, amișii și menoniţii. Amișii, sub conducerea lui Iacob Amman, i-au părăsit pe menoniţi din cauza a ceea ce au perceput a fi o lipsă de disciplină în Biserica Menonită.

La începutul secolului al XVIII-lea, mulţi anabaptiști, menoniţi și amiși au emigrat în Lumea Nouă. Pennsylvania a fost prima oprire a coloniștilor anabaptiști, dar aceștia s-au dispersat curând în Delaware, New York, Ohio și în multe alte state americane.

Astăzi, există peste un milion de membri ai bisericilor menonite în întreaga lume. Se estimează, de asemenea, că există în jur de 134.000 de membri adulţi ai comunităţilor de amiși.

Crezul anabaptist

Din perspectivă hermeneutică, anabaptiștii accentuau nu numai principiul Sola Scriptura, ci și premisa că adevărul Bibliei era accesibil cititorilor și ascultătorilor laici, care aveau o educaţie rudimentară.

Anabaptiștii au aderat fără rezerve la Crezul Apostolic și la Crezul Nicean. Ei erau în acord cu reformatorii în ceea ce privește doctrina despre Dumnezeu, divinitatea lui Iisus Hristos, personalitatea Duhului Sfânt, depravarea umană, nașterea din nou și întoarcerea literală a Domnului Iisus. Totuși, hermeneutica lor biblică i-a diferenţiat de reformatori în ceea ce privește botezul pruncilor și natura. Aceste două învăţături i-au determinat pe catolici și pe protestanţi să-i condamne ca eretici și să-i persecute aspru.

Din perspectivă etică, anabaptiștii susţineau că orice creștin trebuie să trăiască în conformitate cu Predica de pe Munte. În literatura teologică a vremii, pasajul acesta reprezenta mai degrabă o utopie, principiile din el putând fi urmate numai în atmosfera cerului. Diferenţa până la opoziţie era evidentă.

Anabaptiștii nu accentuau atât de mult dimensiunea intelectuală a teologiei biblice, pentru ei ucenicia fiind esenţa creștinismului.

Nicio persoană nu poate afirma că este creștină dacă nu este un ucenic al lui Hristos. Perspectiva uceniciei presupunea existenţa disciplinei în cadrul eclezial, aspect inexistent în bisericile protestante din acea vreme. În viziunea anabaptistă, disciplina se face în primul rând în contextul predicării Cuvântului lui Dumnezeu prin mustrare, corecţie, încurajare și, ca o ultimă măsură, prin disciplinarea propriu-zisă. Învăţătura lui Iisus din Matei 18:15-20 și cea a lui Pavel din 1 Corinteni 5:1-13 reprezentau fundamentul pentru practica anabaptistă a disciplinei bisericești.

În ceea ce privea relaţia cu societatea, ei își propuneau reconstruirea creștinismului apostolic. Iubirea vrăjmașilor, facerea de bine și rugăciunea pentru ei însemnau suferirea răului, chiar moartea, mai degrabă decât căutarea dreptăţii sau răzbunarea. Ei erau convinși că aceste învăţături se aplicau în toate relaţiile umane, nu numai în timpul războiului.

Anabaptiștii acceptau natura căzută a omului și necesitatea îndreptăţirii prin credinţă.[4] Convingerea că natura omului este căzută i-a determinat să fie reticenţi în privinţa implicării în viaţa publică.

1. Refuzul de a participa la formele de guvernare: Anabaptiștii credeau că există două împărăţii: Împărăţia lui Dumnezeu și împărăţia lumii. Împărăţia lumii era caracterizată de lupte și război, aspecte în care era implicată și guvernarea (magistratura). A aparţine Împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă promovarea păcii.
2. Refuzul de a depune jurământ: În acea vreme, jurământul era legat de loialitatea faţă de autoritatea politică, în special în vreme de război. Refuzul de a depune jurământ a atras persecuţia asupra anabaptiștilor, suspectaţi de răzvrătire.
3. Refuzul de a participa la război: Anabaptiștii susţineau că oamenii nu pot veni la adevăr prin violenţă și crimă. În Împărăţia lui Dumnezeu se poate lucra numai cu răbdare, dragoste și amabilitate.
4. Insistenţa cu privire la libertatea religioasă: Anabaptiștii insistau asupra libertăţii de credinţă, care este calea lui Iisus în misiune.

Citește și: Reforma și Contrareforma | Originile diversităţii și ale libertăţii religioase (III)

Moșteniri

Atașamentul anabaptiștilor faţă de Biblie, dorinţa de a transpune în viaţa reală principiile acesteia și hotărârea de a păstra credinţa chiar cu preţul martiriului fac din această mișcare un pas major în procesul de recuperare a Scripturii în biserică și societate. Deși în cea mai mare parte învăţăturile lor erau interpretări legitime ale Scripturii, percepţia cu privire la radicalismul lor se datorează încercării de a grăbi reforma în creștinism.

Biblia prezintă procesul îndelungat prin care Dumnezeu a intenţionat să formeze și să reformeze poporul Israel. Reforma protestantă avea încă multe probleme de rezolvat. Poate că iniţiatorii anabaptismului ar fi avut parte de mai mult succes dacă ar fi oferit timp societăţii să asimileze și să înţeleagă mai profund reformele teologice și sociale propuse de ei.

Marius Mitrache consideră că mișcarea anabaptistă a continuat reforma teologică, recuperând alte câteva dintre învăţăturile biblice fundamentale.