Martin Luther figurează printre marile personalităţi ale lumii noastre. Dintre personalităţile născute în Germania, doar Einstein, Bach și Beethoven îl depășesc pe Martin Luther ca notorietate, acesta fiind mai apreciat și mai cunoscut decât părintele comunismului, Karl Marx, decât geniul literar Johann Wolfgang von Goethe, decât artistul Albrecht Dürer și decât inventatorul presei tipografice, Johannes Gutenberg.[1]
Dincolo de tot ce a realizat, Luther a fost o persoană capabilă să intrige pe oricine. Și-a dezvoltat teologia într-un mediu al dezbaterilor feroce, fiind un teolog înzestrat cu un remarcabil dar retoric[2] – „un luptător al Cuvântului Domnului“[3]. „M-am născut să lupt cu demonii și să-i înfrâng“[4], spunea despre sine.
Viziunea augustiniană asupra istoriei și așteptările apocaliptice au amprentat polemica lui Luther.[5] În viziunea sa, disputa dintre Satana și Dumnezeu, dintre biserica falsă și cea adevărată s-a perpetuat din zilele apostolilor până în zilele lui, lupta dintre bine și rău constituind însăși istoria sacră.
În această paradigmă, papalitatea era antihristul, turcii erau Gog, evreii zilelor lui reprezentau rămășiţa unui popor care gusta mânia lui Dumnezeu, în timp ce adversarii săi protestanţi erau exponenţii profeţilor falși. Luther a fost influenţat de timpul său, o epocă întunecată, în care demonizarea și arderea pe rug erau realităţi aproape normale.
În apărarea conștiinţei
În prima parte a activităţii de reformator, noţiunea de libertate a ocupat un loc central în gândirea lui Luther. Emblematicele cuvintele rostite în faţa Dietei din Worms, în 1521 („Nu vreau să retractez, deoarece un creștin nu este în siguranţă dacă vorbește împotriva conștiinţei lui. Aici stau, și nu pot face altfel. Așa să-mi ajute Dumnezeu! Amin!“[6]), reprezintă o sursă de inspiraţie și un adevărat strigăt de luptă al conștiinţei împotriva tiraniei medievale, un strigăt de eliberare din chingile monolitului religios catolic. Reformatorul german și-a câștigat imaginea de apărător al conștiinţei, indiferent de costuri.
Luther a tradus Biblia în limba germană și, prin accesul liber la Scriptură, nemediat de vreo autoritate ecleziastică, a oferit germanilor libertatea hristică, despovărându-i corsetul indulgenţelor și al faptelor mântuitoare. Lucrul acesta a fost posibil doar prin „divorţul“ neintenţionat de Biserica Catolică.
În eseul Despre libertatea creștinului (1520), Luther afirma că „un creștin este un stăpân perfect liber peste toate lucrurile, că nu se supune nimănui în această lume, ci numai voinţei lui Dumnezeu“.
Cu aceste cuvinte, Luther a intrat în galeria eroilor libertăţii de conștiinţă, contribuind de asemenea semnificativ la formarea ideii de personalitate și la dezvoltarea individualităţii. Până astăzi, esenţa protestantismului constă în „asumarea dreptului individului de a gândi și a ajunge la anumite concluzii de unul singur, fără amestecul vreunei autorităţi“[7].
Limitele vizionarului
Cu toate că a fost un pionier al libertăţii în ce privește conștiinţa și credinţa, Luther nu s-a arătat tolerant faţă de toate religiile. Iniţial a avut cuvinte apreciative pentru evrei, deoarece aceștia se opuneau Bisericii Catolice.[8] În 1523, Luther scria Iisus Hristos S-a născut evreu, un tratat ale cărui idei erau primit cu entuziasm de către toţi evreii din Europa.
Într-un stil satiric, Luther lua apărarea evreilor, îndemnându-i pe creștini să trăiască adevărul pentru ca evreii, rude de sânge și de credinţă cu Iisus, să se întoarcă la credinţa lui Avraam, Isaac și Iacov. În aceeași scrisoare, el îi îndemna pe confraţii creștini să nu-i mai trateze pe evrei ca pe niște câini, interzicându-le orice muncă sau afacere, împingându-i astfel spre cămătărie.
În loc să-i tratăm după legea papală, mai bine i-am iubi cu dragostea lui Hristos, susţinea Luther. Iar, dacă unii dintre ei se vor dovedi încăpăţânaţi, va trebui să-i îngăduim, pentru că o parte dintre creștini sunt la fel. În timp însă, discursul lui Luther a căpătat accente radicale. În Despre evrei și minciunile lor (1543), este dispreţuitor și arogant. Evreii erau blamaţi pentru avariţie și șiretenie.
Există mai multe încercări de a explica această schimbare în axiologia luterană. Comunicarea în acel veac antisemit, înrăutăţirea stării de sănătate din anii senectuţii, frustrarea cauzată de obstacolele pe care Reforma le-a întâmpinat, divizarea acesteia în mai multe curente sau anumite experienţe nefaste pe care reformatorul le-a avut cu evreii au fost invocate pentru a explica afirmaţiile antagonice ale lui Luther.
Factorul decisiv, probabil, este identificat de Luther însuși, și anume obstinaţia evreilor de a nu se converti. Încă din 1520, anul scrierii tratatului Iisus Hristos S-a născut evreu, reformatorul german se aștepta ca evreii să-L accepte pe Iisus – „poate o să-i convertim pe unii dintre ei“. Luther a fost informat despre eforturile misionare ale evreilor care făceau cateheză cu creștinii, zvonuri care l-au convins să scrie Împotriva sabaterienilor, în 1538.
Evreii din vremea lui Luther nu erau toleraţi în niciunul din orașele unde acesta a locuit. În mentalitatea superstiţioasă a vremii, evreii erau cauza tuturor relelor: vrăjitoria, otrăvirea apelor, distrugerea grânelor, profanarea celor sfinte și ritualurile de ucidere a copiilor creștini. Tributar imagologiei etnice și stereotipurilor vremii, predicatorul german a propus măsuri abuzive împotriva evreilor: arderea sinagogilor, distrugerea caselor, confiscarea cărţilor, reducerea lor la statutul umil al slujbei agrare și „soluţia finală“ – expulzarea evreilor din ţară. Din fericire, planul lui Luther a influenţat doar moderat autorităţile timpului.
Triumful naţionalismului socialist din timpul celui de-al Treilea Reich a adus la viaţă aceste scrieri luterane. Episcopul de Turingia celebra Noaptea Pogromurilor, în noiembrie 1938, ca pe o împlinire a speranţelor luterane. La 10 noiembrie, ziua de naștere a lui Luther, au fost arse sinagogi, vocea „profetului german“ fiind transformată în cea mai puternică voce antisemită. Nu este de mirare că la procesul de la Nürnberg maestrul propagandist antisemit Julius Streicher clama că în locul lui ar trebui condamnat Martin Luther.
Potrivit lui Mark Edwards[9], Luther i-a luat în colimatorul retoricii vulgare și pe catolici, turci sau protestanţi. Astfel, deși a apărat libertatea de conștiinţă a credinciosului care pune Scriptura deasupra tradiţiei, Luther a eșuat în a vedea nevoia de a le recunoaște aceeași libertate și celor care, după părerea lui, erau într-o eroare teologică.
Deși gândirea lui Luther asupra „chestiunii evreiești“ trebuie analizată în contextul mentalităţii epocii sale, aceasta nu este o observaţie menită să îl disculpe. Contemporani ai lui Luther au reușit, în ciuda mentalităţii epocii, să înţeleagă principiile divine care susţin libertatea religioasă și de conștiinţă.
