Conceptele de libertate și diversitate religioasă din Statele Unite își au rădăcinile în mișcarea de reformă din Anglia, fiind transmise în cadrul procesului de colonizare britanică a Americii.
Cu toate acestea, numeroase voci susţin că reforma din Anglia a avut prea puţin de-a face cu religia, fiind mai degrabă asociată cu libidoul crescut al regelui Henric al VIII-lea (1509-1547). În consecinţă, susţin aceste voci, dacă fundamentele reformei pot fi dovedite ca având o origine rușinoasă, lipsită de importanţă teologică, atunci și consecinţele ei vor putea fi demontate cu ușurinţă.
În prima parte a acestei serii de articole am putut vedea că, atunci când Henric al VIII-lea şi-a impus supremaţia asupra Bisericii Angliei (prin respingerea autorităţii papale), pofta carnală a constituit un factor minor. Scopul său era, de fapt, perpetuarea dinastiei Tudorilor şi intensificarea influenţei sale în Anglia. Și totuși, ce rol a jucat religia? Ce legătură a existat între separarea de Roma şi Reforma Protestantă din Anglia? A fost Henric al VIII-lea arhitectul Angliei Protestante?
Cum a luat naştere diversitatea religioasă
Manualele de istorie afirmă, de obicei, că mișcarea de reformă a luat naștere la dorinţa expresă a regelui Henric al VIII-lea, putând fi considerată „un decret regal”.[1] Și totuși, e important de remarcat că simpla emitere a unor decrete nu a putut înfrânge rezistenţa religioasă întâmpinată în state vecine, precum Franţa, Olanda sau Irlanda.
În plus, potrivit cercetărilor istorice recente, o mare parte din cetăţenii Angliei secolului al XVI-lea se opuneau politicilor regale, unii fiind mai radicali, iar alţii mai conservatori decât guvernanţii lor. Dovezile istorice arată că reforma religioasă din Anglia nu a fost inevitabilă și nici nu poate fi considerată consecinţa unei singure decizii luate de Henric al VIII-lea.
E esenţial de remarcat și un alt aspect: chiar dacă Henric a respins autoritatea papei, el a continuat să accepte toate doctrinele de bază ale Bisericii Catolice. Spre deosebire de unii istorici de mai târziu, primii protestanţi englezi nu-i atribuiau reforma lui Henric al VIII-lea.
La 30 de ani după despărţirea de Roma, la care fusese martor, teologul protestant John Foxe scria în lucrarea sa Istoria martirilor că reforma bisericii nu fusese intenţia reală a lui Henric al VIII-lea, ci venise ca urmare a caracterelor evlavioase a doi dintre copiii și, totodată, moștenitorii săi: Eduard al VI-lea și Elisabeta I.
În realitate, Henric al VIII-lea a respins protestantismul până la moarte. Chiar dacă a instituit anumite reforme în Biserica Angliei, acestea au fost moderate. În plus, el a respins cu înverșunare orice formă de libertate religioasă. Deși ar putea părea uimitor, disidenţa religioasă și erezia au fost pentru prima dată considerate acte de înaltă trădare sub conducerea lui Henric. Astfel, regimul religios din timpul său a fost mai represiv chiar și decât cel al bisericii medievale.
În ciuda acestui fapt, un mare număr de mișcări de rezistenţă religioasă a luat naștere în ultima parte a domniei sale. Una dintre „sectele” persecutate a fost cea formată din englezii care încă își păstrau atașamentul faţă de biserica Romei. Pe lângă aceștia, numeroși englezi și-au manifestat interesul faţă de ideile lui Martin Luther, Ulrich Zwingli, Martin Bucer, John Calvin sau ale anabaptiștilor. Chiar și unii din cei care acceptaseră reforma lui Henric cochetau cu anumite idei heterodoxe, abătându-se astfel de la doctrina acceptată oficial.
În timpul domniei tatălui său, vizitatorii străini calificaseră Anglia drept una din cele mai pioase ţări din lumea creştină. La mijlocul anilor 1520 încă era considerată o fortăreaţă a Bisericii Romano-catolice. Anglia nu a devenit o ţară cu adevărat protestantă până la sfârșitul domniei lui Henric al VIII-lea. Cu toate acestea, o schimbare crucială și ireversibilă avusese loc: acolo unde înainte domnise o uniformitate religioasă de neclintit, înfloriseră acum numeroase convingeri heterodoxe, ce aveau să constituie, de fapt, adevăratul punct de plecare al mișcării de reformă din Anglia.
Henric al VIII-lea şi mişcarea de reformă
Apariţia mișcării de reformă nu a fost în intenţia lui Henric al VIII-lea. Atunci, cum a luat naștere? Privind retrospectiv, putem observa că principalii factori care au generat această mișcare au fost reformele moderate ale lui Henric și ale unora dintre miniștrii săi, corelate cu propagarea ideilor „eretice” ale grupările heterodoxe ce au luat naștere în acea perioadă, în ciuda persecuţiilor.
Deşi proiectul iniţial al lui Henric pentru biserica „sa” pare să fi fost acela al unui catolicism fără papă, e posibil ca o serie de idei heterodoxe să-l fi influenţat și pe rege, transformându-l într-un pretins reformator. Cu toate acestea, interesul său faţă de reforma religioasă a fost mult mai lipsit de intensitate decât cel manifestat de Luther, pe care regele chiar l-a atacat în mod deschis în anul 1521.[2]
Henric al VIII-lea, asemenea umanistului Erasmus din Rotterdam şi asemenea lordului cancelar Thomas More, dorea mai degrabă să pună capăt abuzurilor şi corupţiei morale și teologice din biserica deja existentă, decât să facă schimbări majore de doctrină.
Când însă anularea căsătoriei sale i-a adus titlul de conducător al Bisericii Angliei, Henric a început să o restructureze conform propriei sale viziuni.
Astfel, la sfârşitul anilor 1530, reforma din Biserica Angliei a luat o amploare neașteptată, care a presupus mai mult decât simpla înlăturare a rugăciunilor pentru papă. Henric şi miniştrii săi au cerut traducerea Bibliei în limba engleză şi au pus câte un exemplar în fiecare biserică locală. Au desfiinţat mânăstirile (care erau percepute ca nişte fortăreţe ale superstiţiei, precum şi un sprijin la adresa papei), cultul sfinţilor (care includea pelerinajele, altarele şi închinarea la moaşte) şi închinarea la icoane sau obiecte sacre, dând naștere unei mișcări iconoclaste considerabile.
Cu timpul, regele a devenit tot mai deschis faţă de ideea de reformare moderată a bisericii, acceptând propuneri atât din partea propriilor miniștri, care favorizau protestantismul, cât și din partea celor care doreau reformarea practicilor din Biserica Catolică, nu și a doctrinei ei.
Nu a trecut mult, însă, și Henric a început să se implice şi în reformele de doctrină. Regele era o persoană extrem de evlavioasă, încrezându-se în abilităţile sale de teolog, iar rolul pe care şi l-a asumat ca „reformator al bisericii” pare să fi constituit o parte importantă a identităţii sale. Acest lucru a însemnat că, pe lângă dorinţa sa de a pune capăt unor practici pe care le considera înjositoare pentru creştinismul pur, el citea şi dezbătea, de asemenea, texte şi doctrine eretice şi, în primii ani după despărţirea de Roma, le-a permis şi altora de la curte şi din biserică să facă același lucru.
Prin urmare, teologia oficială a Bisericii Angliei a devenit una fluidă şi unică. În jurul anului 1539, Henric ajunsese chiar să cocheteze cu doctrina luterană, însă, în cele din urmă, a rămas ataşat de credinţa copilăriei sale. Îi era foarte greu să accepte ideea de îndreptăţire doar prin credinţă. De asemenea, nu putea renunţa la credinţa în prezenţa reală a trupului lui Isus în ritualul sfintei împărtăşanii şi nici la rugăciunea pentru sufletele celor morţi, deşi argumentele lui Luther împotriva purgatoriului i se păruseră destul de convingătoare. Deoarece nimeni nu îndrăznea să îi spună regelui că aderase la două credinţe complet incompatibile, noile convingeri amestecate ale lui Henric au dat naştere unei teologii oficiale neobişnuite.
Astfel, unul din efectele simpatiei lui Henric faţă de o reformă moderată a fost acela că, pentru o perioadă, după anul 1533, ideile heterodoxe au putut circula în mod legal.
Totuşi, în anul 1539, părând aproape speriat de propriile sale incursiuni doctrinare, regele a revenit la o atitudine teologică mult mai conservatoare şi (după cum vom vedea) a iniţiat persecuţii severe împotriva celor care nu aveau de gând să se conformeze.
Cu toate acestea, prezenţa concomitentă a doctrinelor catolice şi a celor protestante în dezbaterile teologice din timpul lui Henric a însemnat că numărul mare de persoane care erau cu adevărat nedumerite cu privire la voia lui Dumnezeu şi care nu erau încă dispuse să ia acea hotărâre de „viaţă sau de moarte” pentru sau împotriva „reformei”, au avut totuși timpul necesar să experimenteze şi să analizeze poziţiile alternative[3]
Pe scurt, din pricina interesului pe care Henric l-a manifestat faţă de reformă şi din pricina convingerilor sale religioase neomogene, hotarele dintre catolici şi protestanţi au rămas neînchegate chiar şi după ce în restul Europei ele deveniseră stabile. Liniile de demarcaţie dintre catolici şi diferitele feluri de protestanţi nu erau încă bine stabilite în Anglia timpului lui Henric al VIII-lea.
Primii protestanţi englezi
Această nebuloasă teologică a fost în beneficiul celor care îşi doreau cu ardoare o reformă substanţială a bisericii, atât la nivelul doctrinelor, cât şi la nivelul practicilor din sânul acesteia. În plus, deşi mai târziu au fost dezamăgiţi de conservatorismul lui Henric, aceştia au fost încurajaţi şi ambiţionaţi de sfidarea pe care Henric a arătat-o faţă de autoritatea papală.
În anul 1525, în timp ce Henric se gândea la cum să scape de soţia sa şi la cum să se aleagă cu un fiu moştenitor, William Tyndale începea în Germania tipărirea Noului Testament în limba engleză. Prima dovadă formală a pătrunderii luteranismului în Anglia datează chiar din acel ajun de Crăciun, dintr-o slujbă oficiată la Universitatea din Cambridge, un oraș cunoscut deja la acea vreme drept o pepinieră a credinţei protestante şi un centru al distribuirii de carte religioasă protestantă.
Acest lucru a atras oprobriul şi persecuţia lui Sir Thomas More, care era departe de a fi martirul pentru libertate religioasă pe care unii, bazându-se pe lucrarea Un om pentru eternitate (A Man for All Seasons), şi-l imaginează![4] Totuși, persecuţia nu a fost durabilă deoarece, între anii 1520-1530, legile împotriva ereziei nu erau riguros implementate; prioritatea clerului englez era găsirea unei soluţii prin care căsătoria lui Henric cu Katherine de Aragon să fie anulată, nicidecum pedepsirea unui grup nesemnificativ de protestanţi.
Numeroși englezi au profitat de această perioadă de acalmie pentru a cerceta noile idei reformatoare, încurajaţi fiind de denunţarea autorităţii papale de către Henric; dacă pretenţia Romei de a deţine autoritatea universală fusese întotdeauna falsă, atunci ce altceva ar mai fi putut constitui o denaturare a unui adevăr primordial?
Între anii 1530-1540, numeroși reprezentanţi ai guvernului, ai bisericii și ai curţii regale, care aderaseră la „erezia” protestantismului, au reușit să promoveze reforma în mod clandestin.
Printre aceștia s-au numărat: Thomas Cromwell (iniţiatorul mișcării de separare faţă de Roma, executat la ordinul lui Henric în 1540 din cauza îmbrăţișării „cauzei evanghelice”[5]), Thomas Cranmer (arhiepiscopul care a anulat în 1533 prima căsătorie a lui Henric, dar a experimentat apoi o convertire treptată și veritabilă la protestantism), Edward Seymour (fratele lui Jane Seymour, a treia soţie a lui Henric) și Catherine Parr (cea de-a șasea și ultima soţie a regelui). Atât fiul lui Jane Seymour, Edward al VI-lea, cât și viitoarea regină Elizabeth I, fiica lui Anne Boleyn, au beneficiat de o educaţie protestantă graţie influenţei tăcute a lui Thomas Cranmer, Edward Seymour și Catherine Parr.
În același timp, și oamenii de rând începeau să fie tot mai atrași de protestantism. În 1535, Henric autorizase traducerea și publicarea Scripturii în limba engleză, iar oamenii deveniseră tot mai interesaţi să o citească sau să o audă citită de alţii. După slujbele de duminică, englezii obișnuiau să se adune în spatele bisericii pentru a citi Biblia cu voce tare. Mulţi dintre cei care nu ştiau să citească „se îmbulzeau pentru a-i auzi citind” pe alţii, iar unii au învăţat să citească tocmai pentru a putea avea acces la conţinutul Bibliei.[6]
În cele din urmă, controlul strict asupra ortodoxiei doctrinare a fost pierdut. Când autorizase tipărirea Bibliei în limba engleză, în 1535, Henric fusese, probabil, inspirat de viziunea lui Erasmus în care fermierii psalmodiau Scriptura în timp ce arau, iar ţesătoarele băteau ritmul cu suveica în timp ce „fredonau fragmente din Biblie.”[7]
Cu toate acestea, în 1545, Henric ajunsese să fie îngrozit de consecinţele deciziei sale, deoarece cuvântul lui Dumnezeu devenise „dezbătut, pus în versuri, cântat şi trâmbiţat în fiecare cârciumă şi bodegă, contrar adevăratei semnificaţii şi doctrine ale acestuia.”[8]
Bibliile care fuseseră puse în fiecare biserică la ordinul regelui erau acum încuiate din ordinul aceluiaşi rege, iar parlamentul aproba legi prin care se permitea citirea Bibliei în limba engleză doar de către nobili şi aristocraţi. În anii 1530, statul a depus eforturi serioase pentru a-i pedepsi pe cei care doreau să menţină relaţia cu Roma. Mulţi dintre cei care se opuseseră supremaţiei lui Henric al VIII-lea asupra bisericii (cu precădere Sir Thomas More) fuseseră executaţi. În anii 1540, atenţia persecutoare a fost îndreptată către „eretici”, tortura şi moartea devenind acum soarta celor care negau doctrina transsubstanţierii sau care continuau să „murmure Scripturile”.[9]
Totuşi, în timp ce învăţăturile biblice şi doctrinele creştine umpleau cârciumile şi bodegile, dezvoltarea heterodoxiei a luat o amploare covârşitoare. Persecuţiile puteau limita, dar nu puteau stopa circulaţia noilor idei şi învăţături.
O biserică idiosincrasică
Henric a creat o biserică naţională idiosincrasică, diferită de oricare altă confesiune. Crezul şi practicile oficiale s-au modificat pe măsură ce Henric însuşi cocheta într-o oarecare măsură cu unele idei radicale, întorcându-se apoi din nou la cele conservatoare.
La moartea lui Henric, la data de 28 ianuarie 1547, Biserica Angliei se considera încă, în mod formal, ca aparţinând bisericii catolice. Era schismatică, dar nu eretică. Doborâse autoritatea papei şi desfiinţase cultul sfinţilor, dar nu mai operase decât foarte puţine alte modificări teologice. Nu s-a produs o schimbare categorică înspre protestantism, aşa cum avusese loc în anumite zone din Germania şi Elveţia până la începutul anilor 1540.
Liturghia catolică fusese păstrată, iar împreună cu aceasta şi semnificaţia sa teologică; la fel au fost şi majoritatea ritualurilor liturgice, care constituiau o parte importantă din vieţile oamenilor din întreaga ţară; serviciile religioase se oficiau încă în limba latină. De fapt, mulţi oameni nici măcar nu au perceput vreo schimbare semnificativă în ritualul lor zilnic de închinare.
Respingerea autorităţii papale, combinată cu o structură a credinţei în principal ortodox-catolică, a făcut ca, la moartea lui Henric, Biserica Angliei să fie una aparte. Nici catolică, dar nici protestantă.
Biserica din timpul lui Henric şi mişcarea de reformă din Anglia
Până la sfârșitul domniei sale, în 1547, Henric a reușit să-și impună la nivel formal propriile concepţii religioase; oamenii s-au conformat, sau cel puţin așa au lăsat să se întrevadă. Cu toate acestea, uniformitatea religioasă fusese, fără îndoială, spulberată, iar heterodoxia înflorise într-o ţară care cu nici 20 de ani în urmă fusese una dintre cele mai înverşunate apărătoare ale bisericii Romei.
La moartea lui Henric, Anglia s-a aflat într-un punct critic – putea alege să se întoarcă sub tutela Romei, dar putea, pe de altă parte, să adopte o formă de protestantism. Anii decisivi aveau să fie cei în care Anglia s-a aflat sub domnia copiilor lui Henric. Foarte clar este însă faptul că Anglia protestantă (iar mai apoi America) nu a apărut ca urmare a unui plan personal al lui Henric al VIII-lea, și nici din cauza libidoului său crescut.
Apariţia heterodoxiei – a unei diversităţi limitate (şi ilegale) de concepţii religioase – a fost neintenţionată şi întâmpinată cu o rezistenţă viguroasă. Totuşi, aceasta a fost definitorie pentru viitorul succes al reformei din Anglia. Privind în urmă, putem vedea că ultimii ani ai domniei lui Henric au fost, de fapt, un incubator al reformei engleze, ce nu a reușit totuși să-i asigure toate condiţiile optime. La moartea lui Henric, pe 28 ianuarie 1547, reforma protestantă începuse în Anglia, dar mai avea mult până când să poată ajunge la maturitate.
