O mișcare atât de vie și de deosebită de cultele imperiale, cum era creștinismul, nu putea să nu atragă atenţia slujitorilor de la temple, a intelectualilor și a oficialităţilor.
Aceştia au provocat spiritul superstiţios al mulţimilor, iar cezarii şi reprezentanţii lor interpretau subiectul în sens politic. Din mila lui Dumnezeu, persecuţiile au avut şi suficiente pauze. În mod obişnuit, aceste persecuţii nu au fost generale, ci locale şi zonale. În această perioadă, Biserica din anumite locuri a avut destul timp să se altereze în unele privinţe. Persecuţiile au avut şi un rol purificator (Daniel 11:35; 12:10) şi, în mod paradoxal, un rol misionar. „Sângele creştinilor este o sămânţă“, spuneau episcopii din acele vremuri. Mai jos sunt enumerate doar cele mai cunoscute dintre persecuţii, în ordinea cezarilor care le-au provocat.
Nero (54-68)
În urma incendiului din anul 64, Nero, a cărui soţie, Popeea, era prozelită iudeică, i-a găsit ţapi ispăşitori pe creştini. Ca urmare, i-a condamnat la moarte pe apostolii Petru (64) şi Pavel (67) şi a umplut Colosseumul cu creştini aruncaţi la lei sau îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi sfâşiaţi de câini. I-a transformat în torţe vii, care să-i lumineze grădinile, i-a ţintuit pe cruci, i-a torturat şi i-a ucis în multe feluri, ca să dea satisfacţie mulţimii. Nero a murit într-un suicid josnic în anul 68.
Domiţian (81-96)
Un alt cezar cu pretenţie oficială de „Domn şi Dumnezeu“ a instituit obligaţia de plată a vechii taxe a Templului iudaic în favoarea Templului lui Jupiter. Astfel, evreii, iudaizanţii şi iudeo-creştinii au intrat în conflict cu legea. Monstrul aştepta ca senatul să-i confirme decretul pentru ca, în 30 de zile, toţi evreii şi creştinii din imperiu să fi e ucişi. În acest timp, apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos (95), unde a scris Apocalipsa. Mulţi alţi creștini au fost exilaţi, jefuiţi de averi etc. Domiţian a fost asasinat în anul următor printr-un complot.
Traian Decius (249-251)
Decius a lansat în anul 250 prima mare persecuţie împotriva conducătorilor Bisericii. Persecuţia a fost scurtă, dar feroce. Preoţii păgâni erau îngrijoraţi de prozelitismul creştin şi susţineau că dacă religia aceasta nu este reprimată din timp, ea va cauza căderea statului. Apariţia unei ciumi devastatoare a fost pusă pe seama creştinilor. Împăratul a hotărât ca liderii să fie omorâţi, iar laicii să fie graţiaţi numai dacă satisfac cerinţele cultului imperial, tămâind sau jertfind în faţa statuii cezarului. A fost cea mai crâncenă şi cea mai generală persecuţie de până atunci. Mulţi episcopi au fugit, ceea ce a atras criticile facţiunilor creştine radicale.
În Cartagina şi Alexandria, păgânii au lansat adevărate pogromuri împotriva creştinilor. Dintre cei care n-au reuşit să scape prin fugă, mulţi au apostat, satisfăcând cerinţele autorităţilor, în urma torturilor sau de teama lor. Unii le-au jertfit zeilor, alţii au tămâiat. Cei care-şi permiteau, şi-au „cumpărat“ libellus („cărtică“ = adeverinţă), care dovedea că au satisfăcut ordinul, deşi nu tămâiaseră. Alţii au declarat în scris că nu sunt creştini. Creştinii care evitau persecuţia pe căi necinstite sau prin apostazie se numeau lapsi („căzuţi“). Între timp, ciuma făcea ravagii în Cartagina, iar la Roma, atingând apogeul (251-266), a făcut până la 5.000 de victime pe zi.
Valerian (253-260)
A fost iniţial tolerant, dar a fost determinat de magul sofist Macrian din Egipt să reia măsurile de exterminare a creştinismului. Ciuma şi persecuţia au continuat în paralel. Prin edictul din 257, creştinii erau pedepsiţi cu amenzi grele şi exil, dar în anul 258 s-a revenit la pedeapsa cu moartea (prin biciuire, foc sau sabie). S-a ordonat uciderea clericilor; laicii, de asemenea, să fie executaţi dacă nu părăsesc „superstiţia“ creştină. Creştinilor li se interzicea chiar să-şi viziteze cimitirele. Dar Providenţa i-a rezervat şi lui Valerian o pregustare a dreptăţii viitoare; a fost luat ostatic de perşi şi umilit sistematic, o grea lovitură dată mândriei romane.
După moartea lui Valerian, timp de cincizeci de ani, creştinii au avut linişte ca niciodată. Era însă liniştea dinaintea celei mai mari furtuni.
Marea persecuţie
Cea mai grea persecuţie însă, un adevărat război de exterminare a creştinismului, a avut loc pe o durată de zece ani (303-313), timp în care s-au succedat nouă împăraţi.
În răgazul dintre persecuţii, Biserica se întărise mult. Chiar şi la palatul imperial erau creştini care îşi practicau liber credinţa. Mult timp, Diocleţian (284-305) a fost blând cu creştinii, dar în anul 296, după exemplul persan, a lansat o persecuţie cruntă împotriva maniheilor, o sectă superficial înrudită cu creştinismul. Decretul lui Diocleţian îi condamna pe conducătorii manihei la moarte prin ardere, împreună cu Scripturile lor. Decretul a făcut mulţi martiri în Egipt şi în Africa romană.
Scânteia noii persecuţii anticreştine a fost aprinsă de suspiciunile lui Galeriu (devenit ulterior cezar, între 305 şi 311). Armata romană era împânzită de soldaţi şi chiar ofiţeri creştini; ca atare, Galeriu i-a înlăturat din armată pe toţi creştinii în anul 298. A căutat să-l convingă pe Diocleţian că aceştia complotează împotriva imperiului şi a început să-i persecute pe creştinii din Răsărit. Un incendiu la palatul lui Diocleţian din Nicomedia, provocat de Galeriu, se zice, a fost pus pe seama creştinilor, ceea ce l-a convins pe Diocleţian să ia măsuri urgente.
Au fost date patru edicte succesive împotriva creştinilor, începând cu anul 303. Astfel, a început cea mai vastă operaţie de exterminare a creştinismului în imperiu, un măcel groaznic care a durat zece ani. Cele două împărătese care simpatizau cu creştinii au fost exilate, iar creştinii de la palat, care nu şi-au renegau credinţa, au fost executaţi cu cruzime. Au fost martirizaţi medici, meseriaşi, fecioare, precum şi soldaţi. Creştinii au fost răstigniţi, arşi, tăiaţi, sfâşiaţi şi torturaţi în cele mai „rafinate“ moduri. Sute de mii de creştini au pierit în acest timp. Unii dintre ei sunt cunoscuţi pe nume şi canonizaţi ca sfinţi în calendarele răsăritene şi apusene. De teamă, mulţi şi-au renegat public credinţa, în aceste împrejurări. Pe patul de moarte, lovit de o boală grea, Galeriu a acceptat să revoce edictele de persecuţie, cu condiţia ca toţi creştinii să fie buni cetăţeni şi să se roage Dumnezeului lor pentru stat şi pentru împărat.
Constantin şi Licinius, împăraţi şi cumnaţi, au subscris în 312 la revocarea semnată de Galeriu, dând amândoi un edict de toleranţă. Dar abia în anul 313, în urma Edictului de la Milan, creştinii au primit o deplină libertate a cultului, deplină egalitate. De atunci înainte, creştinismul avea o bază legală pentru libera desfăşurare a existenţei şi vieţii religioase.
Ultimele persecuţii romane
Iulian Apostatul (361-363) a fost ultimul împărat roman necreştin, ultimul supravieţuitor din dinastia constantiniană, care a urcat pe tron cu gândul de a pune capăt „mascaradei“ creştine a lui Constantin cel Mare. A luat măsuri care să reînvie practicile vechi romane, să-i discrimineze pozitiv pe necreştini (politeişti, evrei etc.). Restabilirea păgânismului a fost aplaudată de mulţi care îmbrăţişaseră mai înainte creştinismul de formă sau de nevoie.
Înţelegând că sângele martirilor este o sămânţă, Iulian n-a persecutat sângeros creştinismul, dar a încercat să-i slăbească puterea politică şi nu numai. I-a îndepărtat pe creştini din funcţiile publice şi le-a interzis să se îndeletnicească cu literatura şi filosofia greco-romană, amintindu-le că „înţelepciunea omenească este nebunie“ (1Corinteni 3:19). A desfiinţat toate privilegiile acordate de Constantin Bisericii, a despuiat bisericile de podoabele lor nenaturale, dându-le templelor păgâne, justificându-se cu versetul biblic: „… bogaţii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu.“ Pe creştinii nedreptăţiţi de autorităţile sau gloatele păgâne îi întâmpina cu textul: „Ferice de voi când veţi fi prigoniţi.“
A murit în război împotriva perşilor, străpuns de o săgeată, despre care păgânii au suspectat că fusese lansată de un creştin. Sfârşitul său a pus capăt oricărei încercări de restaurare oficială a păgânismului şi a iudaismului.
Consideraţii finale
Persecuţiile din primele secole pun în evidenţă o problematică filosofică, religioasă, politică şi psihologică deosebit de interesantă. Puterea corupe. Politeişti, creştini şi evrei au fost, pe rând sau alternativ, persecutaţi şi persecutori, după ocazie. Toţi şi-au îmbogăţit patrimoniul spiritual cu eroi şi martiri. Providenţa a permis un loc creştinismului în imperiu şi în lume, începând cu Constantin cel Mare, pentru a se vedea că, dacă este făcut religie de stat, creştinismul nu aduce raiul pe pământ, ci dimpotrivă. Un mileniu şi jumătate de dominaţie creştină, care a urmat, a fost martorul unor grozăvii mai mari şi, spre deosebire de nebuniile lui Nero, cele ale Bisericii au fost făcute în numele lui Christos. Morala care se impune este evidentă, atât în sensul filosofiei politice, cât şi în dreptul bisericesc. În mijlocul acestor abominaţii însă, statornicia şi jertfa martirilor, care învăţaseră să privească la lucrurile de sus, mai mult decât la cele de jos, aşa cum făcuse Iisus, este singurul indicator moral.
Te-ar putea interesa și: Creştinii şi instinctul persecuţiei (I)
