Am auzit povestea profesorului Titu Ghejan abia după ce am aflat-o pe aceea a necombatantului Desmond Doss, însă ambele m-au impresionat la fel de mult. Deși Ghejan nu a fost efectiv în război, ce aflasem despre el, documentându-mă pentru alt articol, m-a făcut să intuiesc că, în spatele acţiunilor lui vizibile, trebuie să fi dus un veritabil război psihologic. La fel ca Doss, și adventistul român a învins în acest război. Însă, pentru asta, a trebuit să piardă niște bătălii semnificative.

Cu telefonul la ureche, pe strada Ermil Pangrati din capitală, mă apropii de intrarea în Televiziunea Română. Îl caut pe documentaristul arhivist Constantin Vulpe, cu care am ţinut legătura electronic, vrând să urmăresc cu ochii mei episodul „Catedra nu e amvon” din emisiunea Reflector, difuzată pe 22 martie 1973 și în urma căreia profesorul Titu Ghejan a fost exclus din învăţământ.

Las datele de buletin la intrare – fiindcă mă aflu într-o clădire-obiectiv de securitate – și mă îndrept, împreună cu gazda, spre biroul său din Departamentul Arhiva TVR. Holul clădirii televiziunii este decorat cu panouri care prezintă momente-cheie din istoria instituţiei, ordonate pe decade. Recunosc nume și figuri despre care știu că le-au colorat atâtor oameni copilăria și tinereţea, într-o perioadă în care televiziunea era cam ca viaţa: alb-negru. Expoziţia pare inspirată dintr-o cultură organizaţională care își respectă trecutul, iar explicaţiile documentaristului, atent să îmi indice detalii pe care le-aș fi omis fără aportul său, îmi confirmă impresia.

„–Bună ziua!” Tocmai ne-a salutat Virgil Ianţu, ieșind în grabă dintr-un studio.

Intrăm în birou pentru câteva scurte formalităţi și ne îndreptăm apoi spre camera de vizionare. Cei 4-5 metri pătraţi de cămăruţă mă împing fără avertizare într-o atmosferă comunistă. Masa de montaj de film este aproape de o vârstă cu mama și reușesc să aflu că, în toate clădirile Televiziunii, mai sunt probabil doar 6 astfel de mese. Nu cred că putea exista un cadru mai potrivit pentru ce urma să văd!

Sosește Andreea Ciocan, monteur film, care își ia locul de drept, la masa de montaj. Se stinge lumina și, peste troncănitul aparatului care derulează sincron pelicula și banda de magnetofon, începe să se audă vocea Ancăi Arion: „Știu elevii cine este profesorul lor? Știu care îi sunt gândurile? Știu oamenii din sat cine este noul educator pe care l-aţi primit în mijlocul dumneavoastră?” Întrebările din debutul „investigaţiei” nu vizează vreun criminal în serie, adăpostit cu naivitate de o școală din mediul rural, ci pe un tânăr profesor care, din convingere religioasă, nu predă sâmbăta.

Vedetă fără voia lui

Reportajul prezintă de fapt interviuri cu doi profesori adventiști: unul de muzică, Ioan Gabriel, și unul de matematică, Titu Ghejan, ambii evitând să ţină cursuri sâmbăta. Pe parcursul emisiunii însă, cel mai mult spaţiu îl ocupă dialogul cu Titu Ghejan. Iar lucrul acesta este surprinzător, fiindcă profesorul are răspunsuri atât de demne încât te face nu doar să îi admiri curajul la cei 24 de ani pe care îi avea atunci, ci te face și să te minunezi cum de realizatoarea nu și-a dat seama că răspunsurile acestea îi fac întrebările de râs. Peste toate însă, rămâne uimirea în faţa impactului pe care l-a putut avea emisiunea în viaţa lui Titu Ghejan.

Prin întrebări tendenţioase și, pe alocuri, la limita relevanţei, Anca Arion urmărește să demaște modul „retrograd” de gândire al dascălilor adventiști și apoi confruntă o micuţă cancelarie de profesori cu înregistrarea audio a declaraţiilor celor doi, ca să îi determine pe ceilalţi educatori să ia o poziţie faţă de cele auzite.

Așa-numita „investigaţie” pornește de la vestea – inedită, ce-i drept – că refuzul profesorilor de a preda sâmbăta se datorează dorinţei lor de a respecta modul în care înţeleg ei cele Zece Porunci. În final însă, emisiunea se reduce la un interogatoriu, culminând cu desfiinţarea libertăţii de conștiinţă a celor doi, care îndrăznesc să nutrească principii opuse materialismului și, prin urmare, știinţei, progresului, comunismului și civilizaţiei. Succesiunea de valori pare să meargă în paralel cu planul de emisiune.

Pornind de la premisa că știinţa și religia se resping, în mod necesar, reporterul îl întreabă pe profesor, direct:

Anca Arion: Cum se împacă aceste convingeri religioase pe care le aveţi cu aceste cunoștinţe știinţifice pe care le posedaţi, pe care le-aţi căpătat în școală, în facultate?

Titu Ghejan: Pentru mine, cunoștinţele acestea se împacă de minune cu rezultatele știinţei de astăzi. Se împacă întru totul. Deși se spune că între știinţă și Biblie există lucruri contradictorii, eu unul nu am găsit. Când se vorbește despre religie… Biblie… și se compară aceste lucruri cu știinţa, de obicei se au în vedere acele religii care, așa cum spunea Marx, sunt „opium pentru popor”. Au fost, sunt și vor fi astfel de religii. Însă credinţa pe care o am eu, credinţa noastră adventă, bazată pe Scriptură nu este nicidecum, cred eu, „opium” pentru nimeni. Și nici pentru mine, pentru că, dacă ar fi fost, eu cred că mi-aș fi dat seama până acum.

A.A.: Asta ar fi, să zicem, din punctul dumneavoastră de vedere și pentru propria dumneavoastră persoană. Dar când sunteţi la catedră… Când sunteţi la catedră vă aflaţi în faţa unei clase de elevi și trebuie să expuneţi o teorie știinţifică. Cum faceţi? Cum vă descurcaţi? Este imposibil ca atunci să nu intrăm în contradicţie. Să nu vă contraziceţi chiar dumneavoastră. Atunci la ce faceţi rabat: la cunoștinţele știinţifice sau la convingerile religioase?

T. G.: Practic, eu nu am găsit că ar fi necesar să fac rabat la cunoștinţele mele din Scriptură, din Biblie, sau la cunoștinţele știinţifice din manualele respective pe care trebuie să le predau elevilor.

A. A.: Deci, spuneţi-mi, vă rog, dacă un copil vă întreabă: „Cine a făcut lumea? A făcut-o Dumnezeu?”, dumneavoastră ce răspundeţi?

T. G.: Până acum nu mi s-a pus o asemenea întrebare și nu cred că mi s-ar pune…

A. A.: Dar vă întreb eu.

Prezentatoarea îl invită astfel pe profesor chiar la amvonul la care titlul emisiunii îi interzicea să fie. Deși acesta îi mărturisește că nu discută subiecte religioase cu elevii lui, jurnalista insistă să îi creeze, imaginar, acest context.

T. G.: Dacă cineva m-ar întreba acest lucru, desigur, eu ori nu i-aș spune nimic – l-aș trimite la manuale, la cărţi –, ori, dacă cineva cum sunteţi dumneavoastră în cazul de faţă mă întreabă…

A. A.: Cine a creat lumea sau cine a făcut lumea? – îl întrerupe reportera.

T. G.: …eu aș răspunde așa: După cum spune Biblia, Dumnezeu a creat lumea, Dumnezeu o susţine, Dumnezeu o conduce. Lumea și tot ce este pe ea, întregul univers chiar.

E interesant că, după acest răspuns, jurnalista nu vede important și nu îi dă ocazia profesorului să explice mai în detaliu de ce nu consideră că religia și știinţa sunt contradictorii. Se purcede la condamnarea profesorului, fără nicio dovadă că credinţa lui în Dumnezeu îi subminează cunoștinţele știinţifice.

Profesor, în cancelarie: Mă gândesc că în școala noastră de astăzi, principalul factor de cultură și civilizaţie, după cum o definesc documentele de partid, astfel de concepţii, astfel de convingeri sunt cu totul incompatibile cu calitatea de cadru didactic. Mă gândesc că aceste oscilaţii, acest tribut plătit unor concepţii depășite demult sunt dăunătoare unui cadru didactic, sunt dăunătoare activităţii unui educator la catedră sau în activitatea extrașcolară.

A.A.: Cum de au ieșit de pe băncile facultăţii niște oameni care au asemenea gânduri? Ar trebui să ne referim la răspunderea factorilor educaţionali din învăţământul superior ai căror absolvenţi sunt cei doi profesori.

Aici viziunea moderatoarei denotă aderarea la o utopie a controlului. Universităţile sunt mașini de înregimentare într-un unic mod de gândire. Și orice deviere de la acesta echivalează cu un eșec academic.

P.: Eu aș vrea să încep cu cele relatate de tovarășul Ceaușescu, secretarul general al partidului nostru, la deschiderea anului universitar din toamna trecută, la Cluj. Printre altele, dânsul spunea că trebuie să acorzi o atenţie cât mai mare combaterii ideilor învechite, ideilor retrograde, ideilor mistice. La noi în ţară, credinţa este liberă. Deci fiecare om are voie să creadă ce vrea. Dar noi suntem comuniști, și este de neconceput ca un intelectual, un om de știinţă, un om cu un larg orizont să creadă că fenomenele din natură se petrec datorită unor forţe supranaturale.

Și iată cum, într-o ţară care susţine declarativ libertatea religioasă, aceasta este de fapt demnă de a fi acordată doar celor care nu au nevoie de ea.

A. A.: Este deci firească întrebarea: Cum pot sădi în mintea copiilor pasiunea pentru nou, pentru cercetare, încrederea în progres, niște oameni care, în fond, neagă știinţa?

Revine argumentul negării știinţei, deși între timp nu a fost prezentat niciun argument potrivit căruia vreunul dintre profesori chiar ar nega știinţa. Posibil că reporterul pleacă de la premisa că știinţa, prin definiţie, exclude supranaturalul, omiţând totuși posibilitatea de a pleca de la premisa că știinţa nu are ca obiect de studiu supranaturalul. Acesta este primul semn că reporterul însuși are o premisă îmbrăţișată prin „credinţă”.

Și în cancelarie, profesorii își mărturisesc nestingherit credinţa în materialism:

P.: Vă mărturisesc că tema [conflictului dintre religie și știinţă] mă pasionează. Eu cred că noi, dascălii, lucrăm nu numai pentru prezent, ci și pentru viitor. Noi pregătim, pentru România anilor ce vor veni, oameni cu un larg orizont de cunoaștere, cu o concepţie știinţifică materialistă despre lume, pentru că, după părerea mea, dacă știinţa îl pregătește pe om pentru viaţă, religia îl pregătește pentru moarte.

Profesorul mizează pe sonoritatea macabră a afirmaţiei sale pentru a sublinia încă o dată distanţarea religiei de idealurile luminoase propovăduite prin progres știinţific de materialism.

***

A. A.: Dumneavoastră predaţi știinţe exacte la această școală. Dumneavoastră ar trebui să folosiţi aceste cunoștinţe pe care le predaţi elevilor pentru a le fundamneta, pentru a le forma o concepţie știinţifică despre lume. Ce faceţi cu acele cunoștinţe care nu vă convin?

T. G.: Dacă aș preda alte discipline, poate s-ar întâmpla să ajung la astfel de contradicţii, cum spuneţi dumneavoastră. Însă, la matematică, lucrăm cu cifre, cu numere, practic nu am de-a face cu astfel de contradicţii.

A. A.: Dar la fizică?

T. G.: Păi, până acuma, nu am întâlnit nici la fizică.

Ca să poţi condamna un asemenea răspuns e nevoie să contești onestitatea celui care îl oferă. Întrebarea în sine are legitimitate. Ceea ce o strică însă este contextul. Mai exact, dacă omul, într-adevăr, nu găsește că ar fi vreo contradicţie între cele două, cum mai stă în picioare verdictul de condamnare? E nevoie de un as din mânecă! Iar Anca Arion îl scoate: proiectează o credinţă din popor pe care o generalizează, imputând-o tuturor credincioșilor:

A. A.: Dacă vă întreabă un elev de ce a trăznit vara trecută nu știu ce copac din sat, mai ales dacă vă mai spune că de la bunica lui a auzit că l-a trăznit Dumnezeu, dumneavoastră ce faceţi? Intraţi în polemică cu bunica respectivă? Sau îi confirmaţi?

T. G.: Eu i-aș spune așa: trăznetul se produce datorită încărcării norilor cu o anumită electricitate și electricitatea aceea se poate descărca în anumite corpuri înalte. Și i-aș adăuga un lucru pe care îl cred și care e redat în Biblie așa: Dumnezeu Își face soli din flăcări de foc și, din vânturi, slujitori ai Lui.

O emisiune trăznet

Difuzarea emisiunii Ancăi Arion a fost urmată de un scandal cum probabil doar într-un mediu comunist s-ar fi putut genera. În teza lui de doctorat, deputatul Emanuel Ungureanu, care l-a intervievat pe Ghejan, dă de înţeles că profesorul era plăcut de elevi, apreciat de colegi și simpatizat de sătenii în mijlocul cărora își desfășura activitatea. Însă odată ce reflectorul pus pe Ghejan l-a acuzat de opoziţie faţă de principiile morale ale socialismului, colegii lui profesori s-au disociat de el, aruncând „cartoful fierbinte” al co-responsabilizării de la un nivel de conducere la altul, în final dând vina pe inspectoratul care „nu a răspuns”. Ce se vede în emisiune este cum toţi își neagă implicarea și responsabilitatea, iar prin asta validează practic vina profesorului, care, iată, făcuse crima infamă de a avea o convingere religioasă.

Apariţia la Reflector a însemnat sfârșitul carierei de profesor pentru Ghejan. Acesta a fost nu doar concediat, ci și împiedicat, pe toată perioada comunistă, să urmeze o altă carieră spre care se simţea chemat: aceea de pastor.

Mai mult, la doar 1 an de la difuzarea emisiunii, Ghejan a fost înrolat în armată și a ajuns în faţa Tribunalului Militar după ce a refuzat să mănânce mâncarea pregătită de cantină dacă aceasta conţinea carne de porc, să lucreze sâmbăta și să urmeze un eventual ordin de a ucide. Într-o declaraţie semnată de fostul profesor în timpul procesului său, acesta scria că „aș putea depune jurământul militar în condiţiile în care aș fi încadrat pe o funcţie care să nu mă pună în contradicţie cu cerinţele de a nu lucra sâmbăta și de a nu ucide, continuând în felul acesta să iau parte la apărarea și dezvoltarea ţării noastre”.

A ajuns la închisoare, unde a îndurat trei ani de tortură fizică și psihică, pe care îi descrie detaliat într-un interviu citat de cartea biografică Trăiri Advente. Însă această etapă pivotală a vieţii lui Titu Ghejan are totuși un final compensator. Imediat după căderea comunismului, Titu Ghejan a fost primit în corpul pastoral fără să îi fie solicitată absolvirea facultăţii de teologie a Bisericii Adventiste.

Verdict: proces de conștiinţă

Milenialul din mine a fost surprins să recunoască în modul în care profesorii apărători ai comunismului se raportau la convingerile profesorului Ghejan un tipar încă actual. Și astăzi, unii activiști care militează pentru ceea ce ei consideră progres moral și social sunt profund intoleranţi cu opiniile opuse crezului lor, indiferent care ar fi acesta. Și azi constatăm prezenţa în spaţiul public a aceleiași incapacităţi de a-l auzi pe celălalt, de a-i înţelege poziţia chiar dacă nu o împărtășești, prezenţa aceluiași blocaj de comunicare soldat cu condamnări publice, mai nou cu linșaje în social media. Diferenţa ar putea fi dată totuși de faptul că această intoleranţă, manifestată centralizat în comunism, este astăzi fragmentată în zeci, poate sute de „micro-comunisme”.

Dintr-un alt punct de vedere însă, similitudinile dintre zilele noastre și „epoca de aur” au o putere profund exploatabilă de emancipare. De ce? Pentru că deja știm la ce duce intoleranţa pe care o deplângeam mai sus. Știm deja care poate fi finalul poveștii în care libertăţile fundamentale sunt negate, iar asta ne poate consolida reperele de care avem nevoie astăzi când navigăm într-o lume aparent foarte diferită de cea a generaţiei părinţilor noștri.

De aceea am părăsit totuși Televiziunea cu un sentiment pozitiv. Și a mai fost ceva. Vizionând odată cu mine emisiunea, doamna monteur mi-a mărturisit că nu înţelege de ce faimoasa reporteră, ca și alte colege din Departamentul Social, erau atât de tendenţioase în mod gratuit. Asta mi-a întărit încrederea că, în final, răul orchestrat nu poate fi decât falimentar, și încă până în cei mai mici atomi ai săi. Mai mult chiar, la ani distanţă, adevărata lui faţă se vede nesperat de clar.

Una peste alta, m-am bucurat că emisiunea aceasta nu a fost printre numeroasele ediţii Reflector casate la Baia Mare pentru a extrage argintul din pelicule. Și că relatarea pe care o face Titu Ghejan în emisiunea televizată la care a fost invitat chiar vara aceasta este atât de fidelă realităţii înregistrate acum zeci de ani, cum numai raportul unui om cinstit poate fi.