O teocraţie este o formă de guvernare în care toate preocupările oamenilor, indiferent dacă sunt mundane sau spirituale, civile sau religioase, se reunesc sub controlul lui Dumnezeu. Guvernul Israelului era o adevărată teocraţie. A fost într-adevăr o formă de guvernare de la Dumnezeu.

Când își îndeplineau datoria, regii Israelului au condus poporul în conformitate cu indicaţiile lui Dumnezeu. Dar regii nu și-au făcut întotdeauna datoria. Mulţi dintre ei au respins sfatul Domnului. Acest lucru s-a întâmplat într-o asemenea măsură în timpul lui Zedechia, încât Dumnezeu i-a spus:

„Cât despre tine, păgân şi ticălos prinţ al lui Israel, căruia ţi-a venit ziua, vremea pedepsei finale, 26 aşa vorbeşte Stăpânul Domn: «Să i se îndepărteze turbanul! Să i se dea jos coroana! Nimic nu va mai fi la fel. Cel smerit va fi înălţat, iar cel înălţat va fi smerit. Ruină! Da, ruină! O ruină voi face din el! O ruină cum n-a mai fost vreodată. Şi aceasta până va veni cel care are dreptul asupra lui; lui îl voi da!»” (Ezechiel 21:25-27)

Ca împlinire a acestei judecăţi, împărăţia lui Israel a fost ulterior răsturnată de trei ori – o dată de Imperiul Medo-Persan, a doua oară de Grecia și a treia oară de Imperiul Roman. La scurt timp după a treia răsturnare, teocraţia lui Israel a fost îndepărtată de pe pământ și, conform sentinţei rostite de Dumnezeu: „Da, ruină! O ruină voi face din el! O ruină cum n-a mai fost vreodată.”

Cel „care are dreptul asupra lui” și prin care se va restabili această împărăţie este Domnul Iisus Hristos. Despre El citim:

„El va fi mare şi va fi numit „Fiul Celui Preaînalt“, iar Domnul Dumnezeu Îi va da tronul strămoşului Său, David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit!” (Luca 1:32-33).

Cât timp Hristos a fost pe pământ, El i-a spus lui Pilat că împărăţia sa nu este din această lume (Ioan 18:36). El a mai declarat că va sta pe tronul regatului său la venirea sa (Matei 25:31,32).

„Prin urmare, cât va mai exista această lume, o adevărată teocraţie nu va mai fi niciodată instituită aici. De la moartea lui Hristos până acum, fiecare teorie a teocraţiei pământești s-a dovedit a fi una falsă. Și de acum înainte până la sfârșitul lumii, fiecare astfel de teorie va fi tot o teorie falsă. Totuși, la fel a fost și teoria episcopilor din secolul al IV-lea.”

Și acea teorie a dus la instituirea papalităţii.

Îţi va plăcea să citești și:
teocraţie

Teoria riscantă a lui Augustin

Augustin, unul dintre părinţii Bisericii Catolice, a argumentat în felul următor:

„Este într-adevăr mai bine ca omul să fie adus să Îi slujească lui Dumnezeu prin învăţătură decât prin teama de pedeapsă sau prin suferinţă. Dar dacă primele mijloace sunt mai bune, nu înseamnă că acestea din urmă trebuie deci neglijate… Mulţi trebuie deseori să fie aduși înapoi la Domnul ca niște slujitori răi, cu toiagul suferinţei administrate periodic, înainte ca aceștia să ajungă la cel mai înalt grad de dezvoltare religioasă.” (Church History, Schaff, vol. II, cap. 27)

Pe principiul teoriei augustiniene, Neander afirmă:

„Prin intermediul Augustin, așadar, a fost propusă și întemeiată o teorie, care… conţinea germenul întregului sistem de despotism spiritual, de intoleranţă și persecuţie care a culminat în tribunalele Inchiziţiei.” (Ibid., p. 217)

Da, teoria care pledează pentru lege, constrângere, pedeapsă, în materie de religie, conţine germenul despotismului spiritual, al intoleranţei religioase și al persecuţiei crude. Papalitatea a fost imaginea acelei teorii dezvoltate până la ultimele consecinţe. Omul care susţine această teorie va încălca drepturile semenilor. Biserica care susţine această teorie va uzurpa autoritatea statului și va folosi puterea civilă ca instrument de persecuţie.

Acest lucru a fost făcut și de cei care au pretins că erau reformatori protestanţi și de bisericile protestante instituite. Faptele pline de cruzime ale lui Calvin și Cranmer și capitolele întunecate din istoria pactanţilor scoţieni, a puritanilor și a Bisericii Anglicane sunt consecinţele naturale și înspăimântătoare ale acestei teorii.

Teoria lui Augustin, adoptată de Calvin

Teoria contracarării răului și a încreștinării prin aplicarea legilor și a pedepselor, propusă de Augustin și susţinută acum de Alianţa Evanghelică și de alte organizaţii religioase și politice din America, a avut un ecou deosebit în sufletul lui John Calvin. Unul dintre apologeţii săi afirmă:

„El a atribuit bisericii o autoritate mai mare decât orice alt reformator. Aici, din nou, se resimte influenţa lui Augustin. El afirmă: „Biserica este mama noastră.” În afara bisericii nu există mântuire… În acest sens, el îi avea în vedere pe israeliţi. Viza o teocraţie.” (Enciclopedia, Schaff-Herzog, articolul „Calvin”)

Calvin „a vizat o teocraţie” și a reușit să înfiinţeze una, iar relatarea despre modul ei de funcţionareși influenţa acesteia în diferite ţări formează unul dintre cele mai întunecate capitole din istoria timpurilor moderne. Geneva era casa lui și sediul operaţiunilor sale. La sosirea în acel oraș, în 1536, Calvin a găsit acolo oameni care ieșeau dintr-un conflict violent între papiști și protestanţi. Religia reformată tocmai fusese adoptată de stat. Calvin a decis să rămână la Geneva și să se dedice cauzei Reformei.

„S-a pomenit curând ajuns în fruntea întregii mișcări politice și religioase; iar prin mâna sa de fier s-a instituit o teocraţie de un tip foarte sever. Doctrina reformată a devenit o datorie civilă, iar abaterile dogmatice au fost tratate ca trădare. Disciplina ecleziastică a fost translată chiar în rutina vieţii de zi cu zi, iar încălcarea dictatelor sale era pedepsită ca infracţiune.” (Ibid., articolul „Geneva”)

Îţi va plăcea să citești  și:teocraţie

Teocraţia lui Calvin

Calvin a format o „curte bisericească”, căreia îi revenea „autoritatea deplină de a menţine disciplina”.

„Pe 20 noiembrie 1541, la o reuniune populară, schema pe care a elaborat-o a fost ratificată. Aceasta prevedea un consistoriu compus din șase reprezentanţi oficiali ai orașului și doisprezece bătrâni – unul dintre aceștia din urmă fiind un membru de sindicat și președintele acestuia – care se întrunea în fiecare joi și punea sub disciplina bisericii, fără respectarea drepturilor persoanelor, fiecare specie de răufăcători.” (Ibid., art. „Calvin”)

Nu este surprinzător faptul că istoricii au numit Geneva „Roma protestantismului”, iar pe Calvin, „regele profet”.

Acesta a fost un sistem de guvernare după voia lui Calvin. El a urmărit să instituie teocraţia. Biserica controla statul, iar Calvin controla biserica. Nu este surprinzător faptul că istoricii au numit Geneva „Roma protestantismului”, iar pe Calvin, „regele profet”.

„Sistemul său de politici bisericești era, în esenţă, unul teocratic; presupunea că fiecare membru al statului se afla și sub disciplina bisericii; și a afirmat că dreptul de a exercita această disciplină revine exclusiv consistoriului sau corpului de predicatori și prezbiteri… Nici Calvin nu s-a ocupat doar de chestiuni religioase; nimic nu i-a fost indiferent cu privire la bunăstarea și buna orânduială a statului sau referitor la binele cetăţenilor săi. Activitatea sa, așa cum s-a spus pe bună dreptate, «a îmbrăţișat totul», el era consultat cu privire la orice problemă, mare sau mică, care era adusă în faţa consiliului – cu privire la chestiuni de drept, poliţie, economie, comerţ și meșteșugărit, nu mai puţin în probleme de doctrină și politici bisericești.” (Encyclopedia Britannica, articolul „Calvin”)

Guvernul instituit de Calvin și asupra căruia a exercitat un control aproape absolut semăna în mod atât de izbitor ca formă cu teocraţia evreiască, încât Wylie, vorbind despre Geneva, spune:

„Calvin a luat ca model sistemul teocraţiei evreiești atunci când s-a apucat să acţioneze pentru a iniţia sau, mai bine zis, pentru a institui republica genoveză. Ceea ce vedem pe malurile Lemanului este o teocraţie… Guvernul exercita o tutelă de autoritate și guvernare asupra tuturor intereselor și cauzelor, civile și spirituale, ale cetăţii. În acest sens, Geneva a fost o reproducere a modelului societăţii din Vechiul Testament.” (History of Protestantism, cartea a 10-a, p. 284)

Da, guvernul lui Calvin a exercitat o „tutelă paternă asupra tuturor intereselor și cauzelor, civile și spirituale”. A interferat cu chestiunile private ale cetăţenilor într-o asemenea măsură încât a devenit intolerabil. Așa se explică de ce genovezii s-au revoltat și l-au alungat pe Calvin din Geneva. La sfârșitul a doi ani acesta s-a întors cu hotărârea fermă de a persevera în demersul său teocratic până la capăt. Cei care se exprimau împotriva religiei sau doctrinelor lui Calvin au fost aspru pedepsiţi. Ameaux, care a declarat că religia lui Calvin însemna „înșelăciune și tiranie”, a fost obligat „să meargă pe străzi cu capul gol, purtând o lumânare aprinsă, și să își mărturisească vina în genunchi.” (Ibid., cartea a 17-a, p. 310)

Gruet, acuzat de infidelitate, a fost condamnat și decapitat. Jerome Hermes Bolsec a fost închis și, în cele din urmă, alungat, din aceleași motive. Miguel Serveto a fost persecutat de teocraţia lui Calvin și, în cele din urmă, ars pe rug, pentru că s-a opus doctrinei Trinităţii.

Acestea sunt doar câteva exemple de roade ale teocraţiei create de om. Teocraţia genoveză în sine a fost un echivalent perfect al papalităţii, care a luat naștere din teoria teocratică a guvernării, propusă de Augustin. Și, la fel ca papalitatea, a subminat drepturile oamenilor, le-a răpit libertăţile.

Teoria propusă de Augustin și adaptată de Calvin ocupă în prezent un loc proeminent în demersurile multor organizaţii religioase din această ţară și din alte ţări protestante. Și, deoarece germenul fiecărui asemenea demers este același, roadele sale nu sunt probabil diferite. Singurul mod corect și sigur de urmat este să păstrăm separată biserica de stat și să le permitem oamenilor să-și exercite libertatea deplină în materie de religie. Acest lucru este în armonie cu cuvintele lui Hristos: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Luca 20:25).

Din Liberty Magazine, volumul XII, trimestrul al patrulea, 1917: o perioadă de mare criză naţională și internaţională și pe măsură ce „gripa spaniolă” a început să tulbure și mai mult lumea deja tulburată de război.