Martirii de azi

166

Aproape o treime dintre ţările lumii au restricţii referitoare la libertăţile religioase și circa 70% dintre locuitorii planetei nu se bucură de un drept fundamental: libertatea de a crede şi de a-şi manifesta credinţa religioasă. Creştinismul este cea mai oprimată religie la nivel mondial. Între 200 şi 400 de milioane de creştini sunt persecutaţi şi discriminaţi. Anual, peste 150.000 sfârşesc prin a fi ucişi.

„Orice fiinţă umană are dreptul la libertatea gândirii, de conștiinţă şi religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţături, practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor.” Declaraţia Drepturilor Omului, art. 18

Discriminarea se referă la modul în care un individ sau un grup este tratat pe baza unui criteriu distinctiv, în cazul acesta, apartenenţa religioasă. Discriminarea implică excluderea sau restrângerea drepturilor și oportunităţilor cuiva în comparaţie cu ceilalţi, atitudine ce deschide porţile persecuţiei. În schimb, „persecuţia este urmărirea nedreaptă și perseverentă a cuiva, cu intenţia de a-i provoca un rău sau un neajuns”1 sau chiar de a-l ucide.

O problemă globală

La finalul anului 2009, Pew Research Center’s Forum on Religion & Public Life a realizat un studiu2 amplu cu privire la libertatea religioasă, datele fiind cumulate din rapoartele a 16 organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale, printre care ONU, Departamentul de Stat al SUA şi Human Rights Watch. Conform raportului Pew Research, aproape o treime dintre ţările lumii au un grad ridicat sau foarte ridicat de restricţii referitoare la drepturile religioase şi aproape 70% din populaţia lumii încă trăieşte în ţări în care libertatea religioasă este limitată, fie de către autorităţile guvernamentale, fie de către diverse grupuri, organizaţii sau de contextul social nefavorabil.

Nivelul cel mai scăzut al restricţiilor provocate de guvern ori societate se regăsește pe continentul american. În schimb, cel mai ridicat grad de restricţionare apare în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, atât din partea guvernului, cât şi a societăţii. La nivel global, ţări precum Arabia Saudită, Pakistan sau Iran au cel mai înalt grad de restricţionare a libertăţilor religioase. Un statut aparte au ţări ca Vietnam sau China, cu un grad foarte ridicat al restricţiilor guvernamentale, dar unde ostilităţile sociale sunt moderate sau chiar, dimpotrivă, se poate întâlni o atitudine destul de favorabilă. În situaţia opusă se află Nigeria, Bangladeş şi India, unde, în ciuda acţiunilor guvernamentale de promovare a libertăţilor religioase, ostilităţile sociale sunt destul de ridicate.

Din păcate, în ciuda faptului că majoritatea statelor garantează de jure libertatea religioasă (prin constituţie sau legi organice), doar un sfert dintre ele pun în practică pe deplin astfel de prevederi. La nivel mondial, 4 din 10 ţări limitează prozelitismul prin dispoziţii legale3. Surpriza cea mai mare a raportului o constitue SUA ,deoarece, în ciuda restricţiilor guvernamentale reduse, nivelul opoziţiei din partea societăţii este cu mult mai mare decât în Japonia sau Brazilia.

În cartea Christianity on Trial, autorii, Vincent Carroll şi David Shiflett, surprind un aspect paradoxal al societăţii americane. Creştinătatea ocupă un loc straniu în viaţa americană; cu toate că este religia predominantă în cea mai religioasă ţară din lumea industrializată, creştinismul este adesea ţinta ironiei şi a persiflării, situaţie izbitoare când luăm în calcul hipersensibilitatea cu care sunt tratate alte grupuri religioase sau etnice.

Topul restricţiilor guvernamentale: Arabia Saudită, Iran, Uzbekistan, China, Egipt, Burma, Insulele Maldive, Eritrea, Malezia şi Brunei.
Topul ostilităţilor sociale: Irak, India, Pakistan, Afghanistan, Indonesia, Bangladeş, Somalia, Israel, Sri Lanka, Sudan şi Arabia Saudită.

Situaţia în diverse ţări

Arabia Saudită: Libertatea religioasă este practic inexistentă, atât la nivel legislativ, cât şi în practică. O condiţie de bază pentru a putea fi cetăţean saudit este apartenenţa la islam. Aderarea la o altă religie (adică apostazia de la islam) este pedepsită cu moartea. Guvernul saudit oferă dreptul la cult privat pentru ne-musulmani, dar practicile religioase ne-islamice sunt cu desăvârşire interzise în public.

Bangladesh: Extremiştii musulmani interzic creștinilor accesul la fântânile publice, mulţi fiind supuşi acţiunilor violente în propriile case.

China: Se estimează că există aproape 100 de milioane de creştini în China (o creştere uimitoare, ţinând cont că în anii ’60 erau doar 5.000 de credincioşi!). China este însă și ţara cu cei mai mulţi creştini întemniţaţi. Guvernul continuă să confişte Bibliile, chiar dacă oficial ele sunt tipărite tot de către aparatul de stat. Un procent de 90% dintre creştinii chinezi sunt parte a „bisericii subterane”, aflată în ilegalitate. În fiecare an, autorităţile chineze desfiinţează sute de biserici organizate clandestin în case particulare, arestând mulţi dintre credincioşi.

Coreea de Nord: Sistemul comunist de la Phenian reprimă orice manifestare religioasă.

Cuba: Creştinii sunt aruncaţi în închisoare şi multe biserici sunt demolate.

India: Hinduşii care se convertesc la creştinism sunt alungaţi de propriile familii şi sunt nevoiţi să facă faţă ostracizării şi izolării. În diverse regiuni ale Indiei, pastori şi preoţi au fost bătuţi, iar în unele cazuri, călugăriţele au fost agresate.

Indonesia: Sunt orchestrate jihaduri împotriva creştinilor, care se finalizează cu biserici distruse şi convertiri forţate la islam.

Iran: Au loc discriminări în sistemul educaţional, la angajare sau în exercitarea dreptului de proprietate. Sunt cazuri în care slujitori bisericeşti au fost omorîţi.

Pakistan: Creştinilor li se interzice exercitarea anumitor profesii, muncile de jos fiind în general rezervate ne-islamicilor.

Sudan: Actele de persecuţie au mers până la dinamitarea bisericilor, şcolilor sau spitalelor creştine. Mulţi pastori şi lideri bisericeşti au fost ucişi. Bărbaţi, femei şi copii au fost torturaţi până la moarte, din pricina refuzului de a se converti la islam.

Vietnam: Credincioşii sunt adesea agresaţi, bătuţi şi aruncaţi în închisoare, pentru faptul că predică ilegal. Sistemul comunist se teme ca nu cumva creştinii să aibă un rol în distrugerea regimului şi, din acest motiv, se caută fie controlul, fie distrugerea tuturor bisericilor.

În general, persecuţia religioasă este declanşată fie de bigotismul religios, fie de sistemul de represiune al statelor de tip dictatorial, care văd religia ca o ameninţare a stabilităţii şi securităţii.

Încolţiţi de semilună

Datele arată că în ţările musulmane, situaţia creştinilor este adesea deplorabilă. În aceste state, printre cele mai dezbătute drepturi religioase este cel care ţine de schimbarea sau abandonarea religiei şi cel de a le prezenta altora propria credinţă. În islam, apostazia (ridda) este percepută ca o profundă insultă la adresa lui Alah şi a întregii comunităţi. Într-o societate cu o organizare religiocrată (ar fi impropriu spus teocrată), apostazia este sinonimă cu trădarea. În islam, conceptul trădării nu este limitat la domeniul politic sau militar, ci se extinde şi spre domeniile cultural şi religios. Iar trădarea este pedepsită cu moartea.

Pe aceia care întorc spatele, după ce drumul cel drept li s-a arătat cu limpezime, îi ispiteşte Şeitan şi-i înşeală. Aceasta pentru că ei le zic acelora care pizmuiesc ceea ce trimite Allah: „Noi voim să dăm ascultare la o parte a poruncilor voastre!” Însă Allah cunoaşte ceea ce tăinuiesc ei. Şi cum [va fi] când îi vor lua îngerii şi-i vor lovi peste feţele şi peste spatele lor? Aceasta pentru că ei urmează ceea ce Îl mânie pe Allah şi pizmuiesc ceea ce este mulţumire a Lui şi, de aceea, El va face zadarnice faptele lor.” Coran, 47:25-28

Chiar dacă pedeapsa cu moartea nu este prescrisă explicit în Coran, pentru cel ce părăseşte islamul, istoria confirmă că Mahomed a luat viaţa unora dintre cei care au apostaziat. Abdullah ibn Saud, unul dintre scribii lui Mahomed, care a ajuns la concluzia că Mohamed însuşi, și nu Allah, este autorul Coranului, a fost ucis chiar de către profet. Acesta este precedentul pe care se întemeiază prescripţia din şaria (legea islamică).

Conform şaria, un bărbat apostat trebuie să fie ucis, excepţie făcând situaţia în care renunţarea la islam s-a făcut din cauza unor tulburări mentale sau ca urmare a ameninţării cu moartea. În cazul apostaziei unei femei, părerile sunt împărţiţe, o parte dintre suniţi favorizând execuţia, în timp ce şiiţii susţin pedeapsa cu închisoarea până la deplina pocăinţă.

Datele arată că în ţările musulmane, situaţia creştinilor este adesea deplorabilă. În aceste state, printre cele mai dezbătute drepturi religioase este cel care ţine de schimbarea sau abandonarea religiei şi cel de a le prezenta altora propria credinţă. În islam, apostazia (ridda) este percepută ca o profundă insultă la adresa lui Alah şi a întregii comunităţi. Într-o societate cu o organizare religiocrată (ar fi impropriu spus teocrată), apostazia este sinonimă cu trădarea. În islam, conceptul trădării nu este limitat la domeniul politic sau militar, ci se extinde şi spre domeniile cultural şi religios. Iar trădarea este pedepsită cu moartea.

Pe aceia care întorc spatele, după ce drumul cel drept li s-a arătat cu limpezime, îi ispiteşte Şeitan şi-i înşeală. Aceasta pentru că ei le zic acelora care pizmuiesc ceea ce trimite Allah: „Noi voim să dăm ascultare la o parte a poruncilor voastre!” Însă Allah cunoaşte ceea ce tăinuiesc ei. Şi cum [va fi] când îi vor lua îngerii şi-i vor lovi peste feţele şi peste spatele lor? Aceasta pentru că ei urmează ceea ce Îl mânie pe Allah şi pizmuiesc ceea ce este mulţumire a Lui şi, de aceea, El va face zadarnice faptele lor.” Coran, 47:25-28

Chiar dacă pedeapsa cu moartea nu este prescrisă explicit în Coran, pentru cel ce părăseşte islamul, istoria confirmă că Mahomed a luat viaţa unora dintre cei care au apostaziat. Abdullah ibn Saud, unul dintre scribii lui Mahomed, care a ajuns la concluzia că Mohamed însuşi, și nu Allah, este autorul Coranului, a fost ucis chiar de către profet. Acesta este precedentul pe care se întemeiază prescripţia din şaria (legea islamică).

Conform şaria, un bărbat apostat trebuie să fie ucis, excepţie făcând situaţia în care renunţarea la islam s-a făcut din cauza unor tulburări mentale sau ca urmare a ameninţării cu moartea. În cazul apostaziei unei femei, părerile sunt împărţiţe, o parte dintre suniţi favorizând execuţia, în timp ce şiiţii susţin pedeapsa cu închisoarea până la deplina pocăinţă.

Cu crucea în spate şi sabia la gât

Din prisma comparării întemeietorilor celor două religii, există o diferenţă majoră între creştinism şi islam: creştinii sunt urmaşii lui Iisus, care s-a lăsat crucificat, care a făcut apel la iertare şi îndurarea nedreptăţilor favorizând nonviolenţa. În schimb, Mohamed a acţionat ca un războinic – un lider religios şi politic ce și-a condus poporul în lupta contra vrăjmaşilor. Acest aspect este elocvent în înţelegerea modului în care cele două religii se raportează la martiraj. Dacă un creştin este persecutat, se poate ca diverse grupări creştine să mediatizeze cazul ca subiect de rugăciune sau să facă petiţii la diverse organisme internaţionale. În schimb, dacă un musulman este persecutat sau valorile religiei islamice sunt luate în derâdere, întreaga lume musulmană reacţionează în mod activ. Manifestările de stradă sau izbucnirea violenţelor sunt previzibile în asemenea situaţii.

Pe de altă parte, creștinii au opţiuni limitate de reacţie în faţa persecuţiei. Conform Noului Testament, Biserica s-a născut cu sabia la gât. Ba mai mult, în contextul primului secol, persecuţia era percepută ca fiind inevitabilă pentru credinciosul autentic: „de altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). De aici nu mai e decât un pas către ideea că martirajul e o virtute în sine. La două milenii distanţă, schimbările politice, sociale şi religioase oferă o cu totul altă înţelegere a valorii libertăţilor individului, creştinii fiind printre cei mai fervenţi promotori ai libertăţii religioase, militând împotriva abuzurilor şi persecuţiei de orice natură.

Situaţia creştinismului din primele secole ar putea fi cheia pentru elucidarea problematicii persecuţiilor contemporane – perspectiva aceasta este valabilă dacă acceptăm premisa că istoria are ceva să ne spună. Romanii erau prin excelenţă orientaţi către sincretism, adaptând şi preluând practici religioase de la greci, germani, celţi şi popoarele din Asia Mică şi Orientul Apropiat. Sub autoritatea romană, diverse mituri naţionale erau înglobate în laxa, dar unica credinţă imperială. În ciuda unei astfel de toleranţe, mulţi împăraţi romani aveau să rămână în istorie ca mari persecutori ai creştinismului. Cum s-a ajuns aici?

Motivul principal al persecutării creştinilor din primele trei secole am putea spune că este creştinismul însuşi. Preferând redarea din Septuaginta4 a Psalmului 96:5, creştinii echivalau zeii neamurilor cu demonii (vezi şi 1 Corinteni 10:20). Aşa că e uşor de înţeles de ce o astfel de religie nouă, precum creştinismul, nu era privită cu ochi buni. Zeii care fuseseră adoraţi generaţii la rând, care se presupunea că au adus bunăstarea cetăţii eterne şi a întregului Imperiu, erau deodată declaraţi ca fiind demoni spurcaţi. Este de înţeles de ce creştinismul avea să fie privit ca o forţă destabilizatoare la nivel social şi politic. Spre deosebire de alte credinţe contemporane, creştinismul primar, prin pretenţia de a fi unica şi adevărata religie, intra în mod inevitabil în conflict cu întreaga societate și, mai ales, cu statul roman. Nici o altă religie nu sfidase puterea imperială şi nu mai reclamase o asemenea autoritate. Mozaismul pretindea de asemenea deţinerea adevărului, evitând cu stricteţe sincretismul religios, dar, spre deosebire de creştini, iudeii5 nu prezentau același pericol pentru autoritatea imperială, câtă vreme rămânea o religie cu specific etnic.

De la trecut la viitor

Prin definiţie, o utopie este atât de mare, încât nu mai lasă loc alteia. Acest lucru este valabil în dreptul oricărui sistem (utopic), fie el de factură fascistă, comunistă, islamistă sau creştină. Conflictul apare când doi ţapi se întâlnesc pe puntea istoriei şi e suficient ca unul dintre ei să împungă pentru a ţâşni sânge. Stau ca exemple conflictele sângeroase din secolele XVI sau XVII dintre două sisteme „absolutiste”: cel catolic – bazat pe autoritatea supremă a bisericii, manifestată prin papă – şi cel protestant. Persecuţii au fost organizate de ambele părţi, direcţia lor fiind la discreţia vânturilor politice.

Timp de cincisprezece veacuri, sistemele religios şi social respinseseră orice deviere de la standard, diversele curente de opinie fiind înghiţite sau reprimate. Provocarea adusă de Reforma protestantă, prin diversitatea creată, a obligat societatea occidentală să caute noi premise ale bunei înţelegeri. Uniformitatea dispăruse. Aşa s-a născut noţiunea de toleranţă religioasă, adică acceptarea celuilalt, în ciuda credinţei sale percepute ca eronată. Nu era însă vorba despre libertate religioasă, deoarece libertatea implică acceptarea ideii de egalitate, aspect inacceptabil pentru cele două părţi.

În înţelegerea actuală, libertatea religioasă6 nu este legată de caracterul religiei profesate (şi nici nu trebuie), ci de fiinţa umană ca atare – pentru că altfel nu ar mai fi libertate. Asta pentru că, în esenţă, libertatea religioasă este un drept al individului, şi prin extensie al comunităţii, de a crede şi de a-şi manifesta credinţa. Aşadar, în sintagma modernă libertate religioasă, accentul cade pe libertate, ca un drept natural al omului, şi nu pe religie, ca formă de manifestare particulară sau publică.

Într-o situaţie similară Europei occidentale de acum 500 de ani, se află islamul din zilele noastre, care, asumându-şi rolul de religie adevărată, cu o misiune utopică ce cuprinde întreaga planetă, cel mult poate oferi toleranţă religioasă, dar nicidecum libertate. Islamul, spre deosebire de creştinism, nu comportă o diversitate generată de schisme ideologice şi doctrinare7.Constituţia monolită a islamului este improprie manifestării libertăţii de gândire şi, implicit, a celei religioase. Dar și acest context musulman se poate schimba. Bine a observat Victor Hugo că „nicio armată din lume nu poate sta împotriva unei idei căreia i-a venit vremea” . În cazul acesta, persecuţia nu are nicio putere, deoarece, aşa cum spunea Vasile cel Mare, „fides suadenda est, non imponenda” (credinţa e o problemă de convingere, şi nu de contrângere).

Cauzele persecuţiilor creştinilor în anumite state:

1) Numărul în creştere al creştinilor este perceput ca o ameninţare a identităţii naţionale, deoarece, în aceste cazuri, identitatea naţională este legată de apartenenţa religioasă.

2) Creştinii vorbesc adesea despre libertate şi drepturile fundamentale ale omului;

3) susţin cauza celor nenorociţi şi oprimaţi, care ar putea genera tulburări sociale;

4) se presupune că sunt agenţi occidentali;

5) ar putea fi o ameninţare a legăturii strânse între religie şi economie;

6) nu pot fi controlaţi de către stat în privinţa comportamentului, conştiinţa lor având un set diferit de valori decât cel „oficial”;

7) menţin legătura cu cei din afara sistemului.

9) Alte grupări religioase autohtone se simt ameninţate de creşterea bisericilor creştine.

10) O înţelegere greşită a ce înseamnă creştinismul, cuplată cu reticenţa instinctivă la nou.


1. Definiţie potrivit DEX.

2. Vezi „Global Restrictions on Religion (Executive summary)", The Pew Forum on Religion & Public, decembrie 2009, http://pewforum.org

3. Pe continentul european este cunoscut cazul Greciei, care a sancţionat prin lege acţiunea de prozelitism, dar a fost condamnată la rândul ei de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru o astfel de atitudine

4. „Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte nimicuri" e un adevărat joc de cuvinte în ebraică, deoarece „'elilim" (nimicuri) sună asemănător cu „'elohim" (dumnezei). Versiunea greacă (Septuaginta) preferă traducerea „'elilim" cu δαιμονιον (daimonion).

5. Într-adevăr, şi evreii au fost persecutaţi de către sistemul imperial, dar motivaţia nu era religioasă, ci mai degrabă politică şi economică.

6. Douglas Laycock, Religious Libert, Overviews and History, Vol. I, Wm. B. Eerdmans, 2010

7. Diferenţele dintre grupările islamice sunt de natură istorică şi tradiţională, şi mai puţin doctrinară. Separarea dintre şiiţi şi suniţi (cele două ramuri majore ale islamului) a început în anii de după moartea lui Mahomed (632 d. Ch.), când s-a iscat o neînţelegere privind identitatea succesorului lui Mahomed în rolul de conducător politic şi religios al lumii musulmane.