Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine şi zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strîng rodurile.“ „Iată“, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grînarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strînge toate rodurile şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea şi veseleşte-te!»“ Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe cari le-ai pregătit, ale cui vor fi?“ Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu. (Luca 12:16-21)

Modelul jertfei lui Cain, exemplul primar și perfect al năzuinţei omului de a fi el măsura finală și deplină a tuturor lucrurilor, este reprodus în istorie și în societatea de azi cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună. Pe 11 martie 2011 a avut loc catastrofa nucleară de la Fukushima. Centrala nucleară avea șase reactoare care produceau împreună 4,7 GW, situându-se, astfel, între primele 25 de centrale ale lumii. Tocmai de aceea, dezastrul din 2011 a fost considerat cea mai importantă criză nucleară civilă după aceea de la Cernobîl, din 1986. În urma acestei catastrofe, peste 100 000 de oameni au fost nevoiţi să părăsească zona de teama scurgerilor radioactive, iar implicaţiile economice la nivel mondial au fost greu de contabilizat. Concluzia grupului de experţi care a analizat cauzele accidentului este însă una neașteptată.

Dincolo de cutremurul de 9 grade pe scara Richter și de valurile uriașe care au lovit centrala, s-a considerat că principala cauză a fost convingerea companiilor de electricitate și a guvernului japonez că un accident nuclear grav nu s-ar fi putut produce niciodată în Ţara Soarelui Răsare.

Acest mit al securităţii absolute, care l-a făcut pe Belșaţar, împăratul babilonian amintit în Biblie, să bea în noaptea în care persanul Cirus intra în cetate, este același care a dus la scufundarea Titanicului și, odată cu vasul, a peste 1 500 de oameni. În parabola nechibzuitului egoist, acest mit al siguranţei depline, dar cu consecinţe devastatoare, este exprimat prin cuvintele „pentru mulţi ani“, omul fiind sigur că îl așteaptă o viaţă lungă și fericită.

Portret robot

Din textul parabolei este evident că omul nu era la primul succes financiar, de vreme ce era numit bogat și avea deja hambare mari, iar problema lui nu era belșugul, ci decizia definitivă de a opri totul la sine și pentru sine. În loc să fie un râu, el devine o baltă. Atunci când închidem cu hotărâre orice drum dinspre noi spre ceilalţi și când Dumnezeu dispare din orizontul vieţii, scriem de fapt aceeași istorie a bogatului nechibzuit. Ridicarea și decăderea imperiilor antice sau moderne urmează regula ilustrată de parabola nebunului egoist. Dezastrul de la Enron sau Lehman Brothers stă mărturie că bogatul din parabolă e și astăzi printre noi, și, potenţial, în fiecare dintre noi.

Calea lui Iisus

De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, și le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care și-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, și nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care și-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vanturile și au izbit în casa aceea; ea s-a prăbușit, și prăbușirea i-a fost mare. (Matei 7:24-27)

Când Iisus a spus că omul înţelept construiește pe stâncă, el a vorbit despre o decizie personală, despre curajul de a fi altfel, chiar dacă asta înseamnă să alegi în viaţă calea îngustă și dificilă în locul celei largi și ușoare. Constructorul înţelept este descris de Iisus ca unul care aude „Cuvintele“ și le face, ceea ce conectează parabola lui Iisus cu întregul mesaj rostit cu acea ocazie – mesaj care începe cu binecunoscutele „fericiri de pe munte“, continuă cu sfaturi privind îngrijorările, cu rugăciunea „Tatăl nostru“ și se încheie cu descrierea vieţii creștine prin imaginea unui pom care face roade bune.

Aceste roade nu sunt doar gestul sporadic al unui copac plictisit de lângă drum, ci implică permanenţă și consecvenţă, un mod de viaţă care face diferenţa dintre construcţia pe stâncă și cea pe nisip, dintre realitate și iluzie, dintre viaţa adevărată și egoism.

Emma Whittemore și soţul ei, Sidney, aveau, în termenii vremii lor, aproape totul – bani, servitori mulţi, petreceri, prieteni de societate, haine scumpe. Deschisă spre tot ceea ce era nou, a acceptat invitaţia unei prietene de a asculta un evanghelist cunoscut care predica în zonă. Prietena ei, Doamna Kelli, văzând interesul deosebit al Emmei pentru cele auzite a invitat-o împreună cu soţul ei să meargă să îl asculte și pe Jerry McAulley. Au mers convinși că va fi prima și ultima întâlnire cu Jerry, deoarece acesta, un fost beţiv, predica într-un cartier rău-famat al New Yorkului pentru oamenii cei mai de jos ai societăţii. În timp ce ascultau mesajul predicatorului o convingere profundă a pus stăpânire pe cei doi soţi – Dumnezeu îi chema să lucreze pentru oamenii aceștia. Gândul le-a părut la început imposibil și au încercat să se convingă cu toate argumentele pe care le aveau că o astfel de provocare nu este pentru ei. Totuși, ceea ce au văzut și auzit în seara aceea i-a convins că Dumnezeu îi chema să îi iubească pe acești oameni. Pe 25 octombrie 1890, Emma Whittemore deschidea prima Ușă a Speranţei pentru prostituatele din New York. În ciuda degradării pe care o vedea zilnic și a situaţiilor care o împingeau până la limita renunţării, Emma, a continuat să deschidă case în care aceste femei puteau să fie primite și ajutate. Modelul „Door of Hope“ a fost adoptat și în alte orașe. Când Emma Whittemore a murit, în 1931, erau deschise 97 de astfel de Uși ale Speranţei în șapte ţări. Dragostea construiește pe stâncă, cu lacrimi, cu zâmbete, cu jertfă și cu speranţă.

O asemenea imagine îi poate speria însă din start pe mulţi, mai ales pe cei care cred în handicapul insurmontabil al trecutului.

Handicapul trecutului nu e insurmontabil

Aki Ra nu știe când s-a născut, bănuiește că undeva prin 1973. A fost răpit de khmerii roșii, care i-au ucis părinţii și l-au dus într-un campus din junglă pentru a-l antrena ca soldat. La 10 ani a început să pună primele mine în Cambodgia. După aproximativ patru ani a fost capturat de armata vietnameză și i s-a dat să aleagă între a fi ucis și a lupta de partea lor. Firesc, a ales a doua variantă. Din 1990 a luptat de partea armatei cambodgiene, tocmai împotriva khmerilor roșii, pentru ca, în final, să intre sub comanda trupelor ONU de menţinere a păcii, unde a ajuns să dezamorseze minele pe care învăţase să le planteze de la 10 ani. Timp de trei ani a lucrat cu forţele ONU și, după ce acestea au părăsit Cambodgia, a început să lucreze pe cont propriu, cu un cuţit și un baston ascuţit, pentru dezamorsarea minelor. În timp, a colecţionat relicve de război și le-a adunat în casa lui, care a devenit curând un muzeu pentru cei ce voiau să vadă pe viu ce a însemnat războiul din Cambodgia. Numărul mare de vizitatori i-a mai oferit o idee – a pus o taxă de intrare și cu banii strânși a început să-i ajute pe orfanii ai căror părinţii sfârșiseră sub gloanţele sau minele khmerilor roșii. În prezent, ajută 26 de copii orfani, care cresc împreună cu cei patru copii ai săi, orfani de mamă, la rândul lor, din 2009.

Trecutul nu este un hotar de netrecut în încercarea de a schimba prezentul, deși de multe ori o temelie pusă pe nisip pare să te oblige să construiești la fel până la capăt. A zidi pe stâncă începe cu ziua de azi, cu decizia pe care o iei acum, cu o hotărâre de bine.

Predica lui Iisus, care se încheie cu această parabolă, e plină de verbe la imperativ, arătând că ascultătorii săi puteau de îndată să schimbe locul și rostul construcţiei lor.

Uneori, însă, culmea este că trecutul poate aduce iluzia unei temelii de calitate, ca în istoria biblică a tânărului bogat care este „copleșit“ de performanţele obţinute încă din tinereţea sa, deși se simte gol și neîmpăcat sufletește. Explicaţia este că, prin natura noastră, suntem răi chiar și când suntem buni și că zidim pe nisip chiar și dacă părinţii au clădit pe stâncă. Din această perspectivă, toţi ne naștem clădind pe nisip, iar lumea din jur pare de multe ori lagărul în care învăţăm războiul. A ieși din acest cerc al neputinţei este rezultatul alegerii noastre și o minune a puterii lui Dumnezeu de a transforma viaţa. Aki Ra e dovada că se poate schimba tabăra. Că e posibilă nașterea din nou.

Cum treci de la nisip pe stâncă

Domnul Iisus a spus și pilda unui constructor care, înainte de a începe lucrul, își face socoteala cheltuielilor ca să vadă dacă îl poate duce până la capăt.

Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el şi să zică: „Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi.“ (Luca 14:28-30)

Este evident că „socoteala“ din cuvintele lui Iisus nu are în vedere rezultatele imediate, ci trebuie să ţintească pe termen lung. Rezultatele nu se văd imediat. Tocmai de aceea, Iisus avertizează că o construcţie solidă a caracterului presupune chibzuinţă, răbdare, determinare și consecvenţă.

Furtunile nu vin în fiecare zi, ca să demonstreze valoarea casei zidite pe stâncă. Multe citadele săpate în stâncă au rămas multă vreme necunoscute sau uitate. Dumnezeu însă nu le-a uitat niciodată.

Peter Cameron Scott s-a născut în 1867 în Scoţia într-o familie de creștini săraci. Având talent muzical deosebit, Scott a vrut să intre într-un cor profesionist, dar, amintindu-și de o promisiune pe care I-a făcut-o lui Dumnezeu în copilărie, s-a înscris la o școală ce pregătea misionari pentru Africa. Nu a avut însă răbdare să termine școala și, simţind că era mare nevoie de el în câmpul misionar african, a plecat spre Congo în 1890. Fratele lui îl va urma la doar câteva luni, însă, din nefericire, doar pentru a fi înmormântat acolo, răpus de o maladie contractată pe continent. Și Scott va fi afectat de o boală tropicală și va fi silit să se întoarcă în Anglia pentru recuperare. Dar în 1895, împreună cu un grup misionar divers, se întoarce în Africa, la Mombasa, și apoi, pentru o vreme, la Nwazi. În lunile care au urmat Scott a pătruns tot mai adânc în junglă pentru a întâlni triburile izolate. În timpul unei astfel de expediţii, tânărul s-a îmbolnăvit de malarie. A murit în decembrie 1896, la doar 29 de ani. În numai un an, parcursese însă peste 4 000 de km și înfiinţase patru centre misionare. Curajul și dedicarea sa i-au încurajat pe mulţi să îi continue eforturile. Chiar dacă Scott a murit după numai un an de activitate misionară în Kenya și echipa sa a fost decimată de bolile tropicale, visul lor nu s-a stins. Datorită sacrificiului lor și al altora ca ei, astăzi, peste 80% dintre locuitorii din Kenya sunt creștini. Pe stâncă construiești uneori cu lacrimi, dar construiești pentru totdeauna.

Pentru idealul său, Scott a fost dispus să plătească preţul cel mai mare – viaţa lui, și să iubească până la capăt. Iar năzuinţa sa nu a fost o fata-morgana, o răbufnire a unui vis copilăresc, ci a izvorât din cunoașterea Modelului oferit de Cel ce a iubit „întâi“. Noi zidim pe stâncă în măsura în care zidim ca El și cu El. Orice loc de odihnă în afara acestui Model e construcţie pe nisip chiar dacă durează de veacuri. Măsura creștinului este veșnicia. Dobândirea acestei perspective dă claritate vieţii și putere voinţei, ancorând totul în certitudinile fără apus.

Bogatul neînţelept a crezut că poate fi fericit păstrând totul pentru el. Exemplul Emmei, al lui Aki Ra și al altor mulţi eroi necunoscuţi dovedește că păstrezi cu adevărat doar ceea ce oferi și doar în măsura în care te oferi.

„Stânca sau nisipul“ este o alegere pe care o facem în fiecare zi, când ne rânduim viaţa după gustul Creatorului sau după gusturile noastre, când alegem să întoarcem obrazul și să mergem a doua milă sau când ne împlinim credinţa de paradă și ne rugăm doar la colţurile străzii. La un moment dat va veni și furtuna. Ea poate sosi chiar în noaptea asta, ca în cazul bogatului sau ca în cazul împăratului Belșaţar, sau mai târziu, ca în cazul împăratului Irod. Dacă ești însă pe stâncă, nu ai de ce să te temi, Dumnezeu a promis că soarele va răzbate iarăși printre nori.