O decizie administrativă a unei universităţi catolice din Statele Unite ne folosește în încercarea de a înţelege un motiv important pentru care bisericile creștine își pierd accelerat, cu unele excepţii, relevanţa în societate.

Universitatea catolică Marquette, din statul american Wisconsin, a decis să interzică actele de prozelitism în campus, printr-un document care încurajează în schimb actele de evanghelizare. Gestul a provocat discuţii, fiindcă distincţia pe care instituţia o face între cei doi termeni („prozelitism” și „evanghelizare”) nu este fidelă nici dicţionarului, care așază cele două cuvinte într-o relaţie de sinonimie, dar nici accepţiunii populare (sau limbii dinamice), potrivit căreia „a face prozeliţi” înseamnă a manipula pentru a impune o anumită convingere/conduită religioasă.

Restricţia introdusă de Universitatea Marquette în Politica Privind Acţiunile Religioase, un regulament menit să normeze activitatea organizaţiilor religioase din campus, prevede ca „niciun individ sau organizaţie, atât din interiorul, cât și din exteriorul universităţii nu are permisiunea de a face prozelitism printre membrii acesteia, folosind săli, programe sau activităţi controlate de universitate”. În schimb, universitatea își arogă, tot prin regulament, „dreptul de a limita sau restricţiona activităţile în campus ale oricărei organizaţii sau oricărui individ ale cărui scopuri sunt în directă contradicţie cu valorile și scopurile religioase ale universităţii”.

Cu alte cuvinte, „prozelitism”, în viziunea universităţii, nu înseamnă doar folosirea unor „tehnici exploatatoare sau a unor apeluri manipulatoare care ocolesc facultăţile critice ale unei persoane”, sau folosirea „coerciţiei fizice”, a „presiunii psihologice” ori a „obligaţiei morale” pentru a converti pe cineva, așa cum prevede explicit regulamentul, ci poate fi și evanghelizarea condusă de grupuri cu valori diferite de cele catolice, așa cum prevede implicit înscrisulDocumentul de politică internă detaliază și descrie drept prozelitism, de exemplu, „efectuarea de comparaţii între tradiţii religioase și sublinierea realizărilor și idealurilor uneia dintre acestea, în timp ce se subliniază slăbiciunile și problemele practice ale celorlalte” ori „ignorarea realităţilor și identităţilor religioase ale altor tradiţii de credinţă”. În ciuda acestei normări atât de stricte, reprezentanţii universităţii susţin că măsura nu intenţionează să „descurajeze sau să inhibe împărtășirea și discutarea valorilor sau credinţelor religioase între membrii comunităţii universitare”.

Contradicţia regulamentului, remarcată de publicaţia Campus Reform, oglindește în mare măsură acea nuanţă paradoxală a culturii occidentale, numită și „dictatura toleranţei”, adică impunerea cu agresivitate a unei egalizări artificiale și superficiale între valori care, faptic, se oprește chiar înainte de a considera propriile valori egale cu ale celuilalt. Adică „suntem egali, deci nu ai voie să ne critici, însă nu suntem atât de egali cât să nu ne putem impune viziunea, fiindcă e totuși universitatea noastră”.

Idealizarea toleranţei este, în realitate, un paradox, fiindcă susţinând egalitatea tuturor convingerilor și tradiţiilor religioase, toleranţa împinsă la absolut nivelează valoarea acestora, iar nivelarea produce, de fapt, o depreciere a tuturor convingerilor. Dacă orice pietricică de pe pământ ar fi un diamant, diamantele nu ar mai fi considerate pietre preţioase, ci simple banalităţi. (E doar un exemplu ușor de înţeles, dincolo de faptul că industria diamantelor este una ridicată artificial și bazată pe constructe sociale superficiale.) În termeni economici, diamantele și-ar pierde utilitatea. În economie (dar și în psihologie și sociologie), utilitatea se bazează pe proprietăţile unui bun. Însă, fiind un concept abstract, utilitatea nu poate fi măsurată cu precizie. Totuși, economiștii măsoară utilitatea bazându-se pe disponibilitatea oamenilor de a plăti diferite sume pentru diferite bunuri. Dacă, deci, diamantele ar fi peste tot, oamenii nu ar mai fi dispuși să plătească mult pentru ele, indicând astfel faptul că diamantele nu mai au aceeași utilitate pe piaţă. Sigur, dispoziţia oamenilor de a plăti sau nu pentru un diamant nu îi va influenţa acestuia proprietăţile. Însă nu aceasta este esenţial acum, ci modul în care același mecanism se petrece și în spaţiul religios: dacă toate religiile sunt la fel de valoroase, dacă toate valorile religioase sunt la fel de adevărate/utile, la cât de multe religii există astăzi… înseamnă că trăim într-o mare de credinţe bune și valori autentice, vizibile oriunde întoarcem capul, prin urmare, ce nevoie mai avem de ele?

Evanghelia marginalizării

Sigur, când vine vorba de convingeri religioase, alegerile nu sunt neapărat atât de raţionale precum mecanismul utilităţii economice, pe care l-am descris mai sus. Însă efectul este similar: de pe piaţa religioasă, ca să îi spunem așa, tot mai mulţi oameni aleg opţiunea „ateismului funcţional”, vorba teologului James Emery White. Adică nu resping ideea că ar putea exista un Dumnezeu, doar că nu cred că Acesta le-ar satisface nevoile reale sau prezente. Altfel spus, religia nu le mai este utilă.

Studiile sociologice abundă în informaţii reci despre schimbările de religiozitate vizibile la nivel generaţional. Tinerii sunt mult mai puţin religioși decât vârstnicii, dar nu doar atât. Milenialii ar putea fi prima generaţie care nu va deveni mai religioasă odată cu înaintarea în vârstă. Și numeroase ţări din Europa Occidentală, aceea care „s-a născut creștină”, găzduiesc majorităţi nu doar necreștine, ci chiar nereligioase. O întreagă generaţie de oameni se naște pe acest fond cultural, iar Eliza Vlădescu a făcut o analiză exhaustivă a scenariilor care conturează viitorul lor în „Reforma 2.0”.

Mulţi observatori religioși constată superficialitatea concluziilor privind religia și sunt tentaţi să previzioneze că lumea devine un loc neprietenos faţă de credinţă (mai ales cea creștină), fiindcă se secularizează. Mai ales adepţii religiilor minoritare se văd adesea nevoiţi să trăiască secularizarea societăţii la pachet cu discriminarea la adresa lor și cu numeroase îngrădiri ale libertăţilor lor religioase. În acest cadru, numeroși creștini văd în secularizare un sinonim al dezumanizării, prin negarea înclinaţiilor spirituale ale omului. Este sensul în care psihologul Jordan Peterson, un gânditor canadian contemporan ale cărui idei au căpătat tracţiune internaţională în ultimii doi ani, spunea într-una dintre numeroasele sale prezentări publice că eliminarea religiei din viaţa individului este un factor care destabilizează emoţional.

O nuanţă importantă în acest tablou o aduce un studiu Barna Group, potrivit căruia relativismul valorilor noii generaţii nu este totuși fundamentat pe o poziţie filosofică asumată, ci mai degrabă pe un deficit de informaţii despre ce este adevărul și cum poate fi găsit”. Aceasta este simultan și o veste rea, și o veste bună. Cum poate lipsa informării să fie, vreodată, o veste bună? Doar când ea este văzută nu ca un destin implacabil, ci, invers, ca un prilej de a răspunde unei nevoi: nevoia de a ști, de a primi lămuriri, soluţii și răspunsuri.

Remarca sociologilor de la Barna Group întărește și mai mult impactul unei afirmaţii pe care Rice Broocks, autorul cărţii ecranizate God’s Not Dead, o face în cel mai recent volum al său, Man, Myth, Messiah. Chiar în introducerea cărţii, Broocks mărturisește că a scris sub imperiul sentimentului că generaţia noastră trăiește o revoluţie culturală greșit înţeleasă. Și că, din cauza acestei confuzii, milioane de oameni își pierd credinţa. Mai exact, Broocks e de părere că secularizarea ar trebui privită altfel decât o „înrăutăţire” a caracterului omului în general. El spune că secularizarea ar trebui văzută mai degrabă ca o etapă culturală, în care milioane de occidentali își reevaluează onest credinţele, dar, fiind limitaţi de lipsa de informaţie de calitate și de argumente sănătos alcătuite, le este tot mai greu să mai păstreze credinţa generaţiilor anterioare. O parte sensibilă de vină (asumând tot arsenalul emoţional al acestui cuvânt) o au bisericile, care de prea multe ori nu reușesc să facă faţă onorabil atacului ateismului militant, nu din lipsă de argumente, ci din prezentarea inadecvată a acestora.

Biserica help-center

În faţa șuvoiului de literatură ateistă de toate speţele, promovată pe canale de toate facturile, bisericile răspund deseori ștergându-și de praf băncuţele, certându-i pe puţinii enoriași pe care îi mai au pentru lipsa celorlalţi sau luându-se aprig de guler cu opozanţii lor ideologici și practic întorcând nu obrazul, ci moneda. De prea multe ori, apelurile la reconstrucţia bisericii creștine se traduc în măsuri de reacţie la curentele existente sau de conservare sterilă a doctrinei, în forme perimate, care nu mai vorbesc pe limba generaţiei de astăzi. Această „limbă diferită” a generaţiei tinere nu presupune tinerii ar avea neapărat alte nevoi existenţiale decât generaţiile anterioare când erau de vârsta lor, citinerii de azi formulează altfel vechile nevoi, cu alte nuanţe, cu o complexitate potenţată de accesul lor la o cantitate vastă de informaţie. Iar lucrul acesta solicită răspunsuri pe măsura întrebărilor. Inadecvarea răspunsurilor, uneori prin dogmatismul lor simplu, îi face pe tineri să își piardă încrederea în autoritatea care le oferă.

Tinerii L-ar lua cu ei pe Dumnezeu oriunde, chiar și „în pustiu”, ca să parafrazez alt articol al Elizei Vlădescu, dacă la întrebările lor ar primi răspunsuri reale și vii, venite de la lideri care le înţeleg frământările, chiar dacă nu le împărtășesc neapărat. Nu pot însă să ia cu ei un Dumnezeu reprezentat de „ambasadorii” Săi așa cum e reprezentată o multinaţională de operatorii help-center, care au răspunsuri prestabilite, pe care sunt obligaţi să le transmită în conversaţiile cu clienţii. Dezamăgirea faţă de instituţiile bisericii (mai exact faţă de oamenii care le alcătuiesc și politicile acestora) vulnerabilizează iremediabil credinţa indivizilor influenţaţi deja înspre necredinţă prin educaţia strict seculară, evoluţionist-atee.

Sub presiunea acestor elemente, unele biserici adoptă noi medii și tehnologii de a-și transmite mesajul, fără însă a-l adapta în esenţă la vremurile noastre. Același limbaj jargotic, opac pentru cei nereligioși, șocant sau desuet atunci când apelează la arhaisme nu capătă o forţă sporită de convingere doar pentru că este transpus pe alt suport. La frământări noi, sau formulate nou, este nevoie de răspunsuri noi, sau formulate nou. E nevoie de efort de exegeză și interpretare, de analiză la graniţa dintre teologie, religie, sociologie, psihologie, de răspunsuri logice, raţionale, comprehensive, formulate cu onestitate și competenţă.

Și calitatea argumentării și completitudinea ei sunt așadar necesare pentru un răspuns adecvat. Calibrarea limbajului nu este suficientă, mai ales dacă ea este aplicată tot într-un tradiţional discurs de tribună. Fiindcă generaţia ridiculizată ca „snowflake” s-ar putea să nu fie chiar atât de hipersensibilă precum indică apelativul acesta peiorativ, însă cu certitudine nu va acorda respect unei autorităţi care doar pretinde ascultare, fără să ofere ceva consistent în schimb. Generaţie care nu respectă, pe linie de consecinţă, nici nu urăște, ci mai degrabă cultivă o indiferenţă rece faţă de obiectul de autoritate. Iar aceasta este exact ceea ce vedem astăzi în raportarea tinerilor la biserică. Tinerii nu au dispreţul virulent al ateilor militanţi, ci merg cu valul, ignorând ori de câte ori pot ceea ce consideră că nu le aduce niciun beneficiu.

Entropia religioasă

Nuanţele specifice timpului în care trăim (cu globalizarea comunicării, cu înlesnirea maximă a accesului la informaţie) nu obligă bisericile la nimic. Ele pot încerca să funcţioneze la parametrii cunoscuţi și comozi, servind în continuare acele generaţii care au răspuns iniţial la acești parametri. Însă dacă biserica poate opri timpul în loc în interiorul său, în afara ei nu poate stopa transformarea. Iar entropia va face ca lipsa ei de acţiune, sau acţiunile venite prea târziu, defazat în raport cu nevoile reale ale exteriorului, să o divizeze până ajunge la un nivel zero de relevanţă, sub orice aspect (numeric, ideologic, social).

Unii privesc la lipsa de relevanţă a bisericii și o confundă cu contracultura. Ceea ce ne aduce înapoi la Universitatea Marquette și politica ei „pro-evanghelizare, dar anti-prozelitism”. E straniu, ca să nu spunem abuziv, ca o universitate creștină să îngrădească libertatea de exprimare pretinzând că astfel o protejează. Dar nu asta fac și acele biserici care îi îndepărtează pe oameni în timp ce pretind că îi atrag? Recent, un predicator bucureștean își relata pe Facebook dezamăgirea că, în timp ce predica la microfon, pe o stradă din centrul capitalei, despre „înfrânare”, câţiva tineri din apropiere i-au aruncat priviri dispreţuitoare. „Vedeţi cum înfrânarea nu mai înseamnă nimic pentru tineri?” a concluzionat omul, fără să își pună problema dacă tinerii aceia nu cumva au respins modul în care a ales el să se facă auzit. Incidentul este emblematic pentru atitudinea bisericilor care constată respingerea, dar confundă dispreţul faţă de modul în care ele își etalează valorile cu respingerea acelor valori. Este comod și chiar tentant ca, după un gest evanghelistic ratat,concluzionezi doar că „lumea e rea” și nu mai preţuiește valorile. O astfel de atitudine te duce în zona în care ajungi să cauţi, inconștient, respingerea celorlalţi pentru că asta îţi confirmă că tu ești total diferit de lumea lipsită de valori. Că tu ești bine spiritual și trebuie să faci tot ce îţi stă în putinţă ca să rămâi așa. La o adică, chiar și să te izolezi. Însă opoziţia faţă de valorile timpului nostru, sau contracultura în felul în care o promovează creștinismul, nu înseamnă nici opoziţie cu orice preţ, nici idolatrizarea diferenţelor (sau a diferendelor).

Contracultura nu este un obiectiv în sine, ci un efect secundar al efortului perseverent și respectuos de dezvăluire de sine și de Dumnezeu în cadrul unei relaţii cu celălalt. Iar aceasta presupune că nu voi închide ochii, autoprotector, la ce este celălalt și nu îi voi întoarce spatele pentru că „nu pot fi de acord cu ce face/crede/spune”, ci tocmai inversul. Acesta este, de fapt, modelul lui Hristos, care spunea că nu pentru cei sfinţi a venit printre noi, ci pentru a ne învăţa pe noi, cei păcătoși, să ne iubim vrăjmașii. Și sigur îi includea aici și pe dușmanii ideologici.