În ianuarie 2014, într-un gest pe care site-ul catholic.org l-a numit istoric, Papa Francisc le-a trimis un mesaj de unitate, înregistrat cu telefonul mobil, liderilor charismatici și penticostali, care participau la o conferinţă organizată de Kenneth Copeland Ministries.

Nu mesajul papei va fi însă în atenţia acestui articol, ci discursul care a prefaţat acest mesaj, ţinut de Anthony Palmer, episcop și lider ecumenic din partea Comuniunii Bisericilor Anglicane Episcopale (una dintre multele grupări separate de Biserica Anglicană), pe care papa îl descrie ca pe un „prieten de multă vreme“. Discursul lui Palmer a fost mai mult decât o introducere protocolară a ineditului salut al suveranului pontif. A fost, de fapt, o chemare deschisă adresată protestanţilor de a se uni cu Roma. O astfel de idee nu a fost, fără îndoială, o revelaţie pentru cei prezenţi, și nici pentru lumea religioasă protestantă, în general, care încă se mai întreabă dacă cei 500 de ani de reformă, care vor fi sărbătoriţi în 2017, ar trebui să îi găsească tot pe metereze sau înapoi în armonie cu catolicismul.

Teza discursului ţinut de Anthony Palmer a fost că „protestul lui Luther s-a încheiat“. Fundamentul istorico-teologic al afirmaţiei sale se regăsește cu ușurinţă în lucrarea istoricului evanghelic Mark Noll, Este Reformaţiunea încheiată?[1], publicată în anul 2005 și realizată împreună cu scriitoarea Carolyn Nystrom.

Cartea, care a devenit rapid un bestseller și care aparent i-a convins pe unii lideri protestanţi[2] să treacă în tabăra catolicilor, arată că, după conciliul Vatican II, relaţiile dintre protestanţi și biserica Romei s-au schimbat, controversele fiind înlocuite de colaborarea atât în plan social, politic, cât și teologic. Punctul de plecare pentru această schimbare este identificat ca fiind semnarea unei înţelegeri istorice, în 1999, între luterani și romano-catolici. În urma acesteia au fost depășite majoritatea barierelor existente, în scopul unităţii depline, singurele chestiuni în dezbatere fiind, în opinia autorilor cărţii, doar autoritatea bisericii, primatul papal și rolul fecioarei Maria, probleme aparent minore, ce pot fi soluţionate în dialogurile viitoare.

Atât cartea lui Mark Noll, cât și discursul lui Palmer nu ţin însă cont că nu toţi luteranii au privit cu ochi buni documentul din 1999[3] și nu toţi protestanţii sunt luterani. Mai mult, chiar, luteranii au fost foarte deranjaţi de propunerea Bisericii Catolice, la sfârșitul anului 2012, de a crea o subdivizune pentru luteranii care se convertesc la catolicism, similară celei făcute pentru anglicani. Nici catolicii nu sunt foarte încântaţi de ideea celor 75 de milioane de luterani de a sărbători cu fast, în 2017, 500 de ani de Reformă.

Acordul catolico-luteran privind neprihănirea prin credinţă

Dialogul dintre luterani și catolici a început imediat după Conciliul Vatican II, până în 2010 având unsprezece runde de discuţii asupra temelor dogmatice sensibile reclamate de cele două comunităţi creștine. Cel mai semnificativ eveniment al acestor discuţii este declaraţia comună privitoare la justificarea sau neprihănirea prin credinţă, semnată la Augsburg, pe 31 octombrie 1999. Declaraţia mult așteptată spunea: „Împreună, noi mărturisim: doar prin har, prin credinţă în lucrarea mântuitoare a lui Christos, și nu datorită vreunui merit din partea noastră, suntem acceptaţi de Dumnezeu și primim Duhul Sfânt, care ne înnoiește inimile în timp ce ne înzestrează și ne cheamă la fapte bune.“

În ciuda uriașei campanii pozitive de care s-a bucurat, documentul nu a fost o revelaţie a credinţei nici pentru luterani, nici pentru catolici. Dimpotrivă, el a fost mai degrabă un compromis de care nici luteranii, și nici catolicii nu au ţinut cont în formulările dogmatice ulterioare. Dogma catolică a justificării prin credinţă a rămas neschimbată în toate declaraţiile oficiale de credinţă. Chiar ultimul Catehism catolic continuă să ofere aceeași formulare a dogmei de la Conciliul din Trent, din 1547.

Într-o privire de ansamblu, totuși, apropierea între protestantism și catolicism nu poate fi negată. Însă o înţelegere mai clară a momentului Reformei și a teologiei reformatorilor ne arată că divergenţele dintre Luther și Papă nu veneau doar din dificultatea formulării corecte a unei dogme, ci dintr-o abordare a religiei creștine din perspective radical diferite.

Argumentul istoric

Pentru cei care vor să înscrie trezirea spirituală a secolului al XVI-lea într-o anexă a istoriei, Reforma se limitează la cele 95 de teze ale lui Luther și la cele cinci dogme fundamentale care încep cu solasola scriptura, sora gratia, sola fide, solus Christi și soli Deo gloria.

Realitatea este, însă, mult mai complexă. Reforma protestantă a fost mai mult decât o dezbinare propusă de o doctrină. Tezele lui Luther nu au fost doar un strigăt singuratic, ci mai degrabă glasul unor frământări profunde ale întregii societăţii din vremea lui. Corupţia din biserică atinsese cote inimaginabile, iar religia devenise o formă de câștig. Vânzarea indulgenţelor, care promiteau izbăvirea instantă din orice loc al purgatoriului, precum și a moaștelor, ca și pelerinajele și slujbele pompoase i-au făcut pe mulţi să se întrebe dacă religia lor creștină seamănă cu cea a lui Christos.

Glasurile care condamnau abuzurile din Biserica Romano-Catolică erau tot mai multe, iar autoritatea absolută a Papei era tot mai frecvent pusă în discuţie. Apoi, între 1378 și 1418, catolicismul a fost zguduit de Schisma Papală. Exista un Papă în Franţa și unul în Cetatea eternă, fiecare pretinzându-se a fi urmașul lui Petru și stăpânul regilor Europei. Această controversă nu a fost doar lupta copilărească a doi prelaţi. Situaţia creată a polarizat întreaga biserică.

Din păcate, lipsa studiului Scripturilor a cufundat Europa în beznă, dar a făcut ca prima rază de lumină să fie și mai vizibilă, și mai de dorit. John Wycliffe în Anglia, Jan Huss în Boemia, valdenzii în văile Alpilor, Savonarola în Italia au contestat abuzurile papale și au chemat oamenii să redescopere Evanghelia în simplitatea christică a primului secol creștin.

Chiar dacă nu au avut curajul reformatorilor, primii umaniști europeni le-au oferit, prin cărţile lor, un ajutor nesperat celor dintâi. Astfel, Erasmus a realizat o ediţie critică a Noului Testament în limba greacă, care a stat la baza traducerilor viitoare ale textului sacru, iar Lorenzo Valla a demonstrat, după o analiză lingvistică riguroasă, că celebrul document numit Donaţia lui Constantin, prin care papa pretindea autoritate în problemele vremelnice, nu era decât un fals din secolul a IX-lea. Tot Vala a tradus pentru prima dată cuvântul metanoia cu „pocăinţă“, nu cu „ispășirea pedepsei“, așa cum se considera în mod tradiţional. Luther a preluat această înţelegere și a exprimat-o chiar în prima dintre cele 95 de teze ale sale.

Argumentul dogmatic

Pe lângă contestarea abuzurilor săvârșite de ierarhii catolici, scrierile și predicile reformatorilor au vizat prezentarea doctrinelor fundamentale ale creștinismului pe baza exclusivă a textului biblic, practică ireconciliabilă cu învăţătura oficială a Bisericii Catolice. Așa s-a născut cel mai cunoscut principiu al reformei, sola scriptura, frază a cărei paternitate îi aparţine, se pare, reformatorului elveţian Ulrich Zwingli. Timothy George rezumă corect că acest principiu „intenţiona să salveze autoritatea Scripturii de dependenţa servilă faţă de biserică, dependenţă care, de fapt, făcea Scriptura inferioară bisericii.“[4] Tocmai din acest motiv, înalţii ierarhi ai bisericii catolice de atunci nu au privit cu ochi buni traducerea Scripturii și răspândirea ei în masă, pentru că astfel întregul edificiu economico-teologic ajungea în pragul colapsului. Aceasta este prima mare diferenţă dogmatică între catolici și protestanţi.

În al doilea rând, după cum spune Timothy George, „protestantismul s-a născut din lupta pentru doctrina neprihănirii numai prin credinţă“[5]. Descoperirea uimitoare a lui Luther, că mântuirea vine numai prin har, a fost un adevărat cutremur pentru teologia bisericii catolice, care se vedea lipsită astfel de fundamentul ei sacramental și penitenţial. Nu este de mirare că teologii catolici de atunci au reacţionat foarte violent faţă de scrierile reformatorului german, considerându-le o blasfemie la adresa Evangheliei, în timp ce Luther afirma: „La nimic din această doctrină nu se poate renunţa sau nimic din ea nu poate fi compromis, chiar dacă s-ar surpa cerurile și pământul și toate lucrurile vremelnice ar fi distruse.“[6] Dar recunoașterea rolului pivotal al neprihănirii numai prin credinţă nu înseamnă că Reforma protestantă poate fi rezumată la această doctrină.

Un al treilea domeniu major al Reformei a vizat teologia și practica închinării. Așezată pe o bază teologică nouă, închinarea devenea, pentru protestanţi, celebrarea mântuirii prin Christos și se baza în exclusivitate pe autoritatea Cuvântului Scripturii. În acest cadru, Luther a vorbit despre preoţia tuturor credincioșilor, de rolul cântării comune și de aspectele sociale ale comunităţii locale de credincioși. Paul Althaus a observat, în această privinţă, că „Luther a coborât comuniunea sfinţilor din cer pe pământ“.[7] Sfinţii nu mai erau zugrăviţi pe pereţii bisericii, ci erau în băncile ei, se rugau unii pentru alţii, cântau împreună, se ajutau împreună, studiau Scriptura împreună. Luther spunea: „Dacă vrei să faci ceva pentru sfinţi, întoarce-ţi privirea de la cei morţi spre cei vii.“[8]

În acest context teologic, împărtășit și de Zwingli și Calvin, nu este de mirare că Biserica Romano-Catolică a reacţionat violent, încercând să oprească cu orice preţ dezvoltarea Reformei, pentru că fiecare dogmă a protestanţilor era radical diferită de tot ceea ce se credea și se făcea în biserica catolică. Nu s-a emis niciodată ideea, în epoca Reformei, că diferenţele sunt minore sau că doar formulările trebuie puse în acord. Chiar dacă, iniţial, reformatorii nu au căutat înfiinţarea unor noi confesiuni creștine, consecvenţa în ceea ce privește interpretarea Scripturii i-a făcut să se despartă de Roma.

Ce să facem cu protestul lui Luther?

Reforma i-a oferit ocazia Bisericii Romano-Catolice să-și redefinească propria teologie și practică de cult. Prin ceea ce istoria numește „contrareformă“, catolicismul a reușit să-și recâștige, pe termen lung, dominaţia și influenţa, chiar dacă în altă manieră faţă de Evul Mediu. Totuși, niciuna din frământările dogmatice ale Reformei nu s-au regăsit în hotărârile sinodului din Trent (sec. al XVI-lea), care a pus în mișcare contrareforma catolică. Dimpotrivă, acesta a reafirmat dogmele catolice și a recunoscut un nou ordin călugăresc care să lupte pentru ele – iezuiţii.

Mult mai aproape de noi, conciliul Vatican II a însemnat o reafirmare a dogmelor tradiţionale catolice, aplicate timpurilor moderne. Dr. Bryan Cross, născut într-o familie de penticostali, devenit anglican și apoi catolic, afirmă explicit că Vatican II nu trebuie înţeles ca o apropiere a catolicismului de dogmele și modul de viaţă protestant. „Vatican II nu a negat și nu a retractat nicio doctrină anterioară a catolicismului.“[9] Pentru oricine citește deciziile conciliului, lucrul acesta este mai mult decât evident. Astfel, mântuirea vine exclusiv prin Biserica Catolică, interpretarea Scripturii, chiar dacă accesibilă laicilor, are autoritate doar când e făcută exclusiv de Biserică, textul Scripturii și tradiţia au autoritate egală, preotul poate ierta păcatele etc. Tocmai de aceea, Cross consideră că singura unire a creștinilor se poate realiza doar prin revenirea celorlalţi creștini în Biserica Romano-Catolică.

Dar lumea creștină nu mai poate și nu mai are voie să uite ceea ce a învăţat de la Luther și de la ceilalţi reformatori, și anume că autoritatea Scripturii trece dincolo de tradiţie sau obligaţii politice. Adevăruri noi vor continua să fie descoperite, chemând la noi schimbări și reforme, examene paradoxal de grele chiar pentru unii reformatori. Luther și Zwingli s-au opus anabaptiștilor care propovăduiau botezul la maturitate, ignorând dovezile atât de bogate ale Scripturii în acest sens. Mai târziu, sabatarienii transilvăneni sau adventiștii americani au chemat la recunoașterea unei instituţii biblice uitate – serbarea sâmbetei ca zi de închinare.

Lista acestor adevăruri va continua. Reforma nu e un proces static, încheiat acum 500 de ani, ci unul dinamic, viu, indispensabil creștinismului. Pericolul drumului făcut doar pe jumătate nu trebuie ignorat și, câtă vreme o unitate este propusă mai degrabă de dragul de fi mulţi și puternici, decât de dragul și în numele reformei duse până la capăt, protestul lui Luther nu s-a încheiat.

Footnotes
[1]„Mark Noll and Carolyn Nystrom, Is the Reformation Over? An Evangelical Assessment of Contemporary Roman Catholicism, Grand Rapids: Baker, 2005 ”.
[2]„De exemplu Francis Beckwith, fostul președinte al Societăţii Teologice Evanghelice, care, în aprile 2007, a anunţat convertirea sa la romano-catolicism.”
[3]„Aripa conservatoare a luteranilor americani cunoscuţi ca Sinodul Missouri, care numără peste 2 milioane de credincioși, nu au ratificat documentul și l-au considerat o „îndepărtare de Reformă, contrară numelui de creștin luteran“ (citat din Samuel H. Nafzger, «Joint Declaration on Justification: A Missouri Synod Perspective,» în Concordia Journal, 27:2001, p. 178–80).”
[4]„Timothy George, p. 96”.
[5]„Timothy George, Teologia Reformatorilor, Institutul Biblic Emanuel: Oradea, 1998, p. 73”.
[6]„Dr. Martin Luthers Werke. Kristische Gesamtausgabe, vol. I, Weimar: Bohlau 1833, p. 225”.
[7]„Paul Althaus, The Theology of Martin Luther, p. 298”.
[8]„Dr. Martin Luthers Werke. Kristische Gesamtausgabe, vol. X, p. 407”.
[9]„De văzut interviul integral în http://www.internetmonk.com/archive/bryan-cross-interview-part-4-what-should-protestants-know-about-vatican-ii”.

„Mark Noll and Carolyn Nystrom, Is the Reformation Over? An Evangelical Assessment of Contemporary Roman Catholicism, Grand Rapids: Baker, 2005 ”.
„De exemplu Francis Beckwith, fostul președinte al Societăţii Teologice Evanghelice, care, în aprile 2007, a anunţat convertirea sa la romano-catolicism.”
„Aripa conservatoare a luteranilor americani cunoscuţi ca Sinodul Missouri, care numără peste 2 milioane de credincioși, nu au ratificat documentul și l-au considerat o „îndepărtare de Reformă, contrară numelui de creștin luteran“ (citat din Samuel H. Nafzger, «Joint Declaration on Justification: A Missouri Synod Perspective,» în Concordia Journal, 27:2001, p. 178–80).”
„Timothy George, p. 96”.
„Timothy George, Teologia Reformatorilor, Institutul Biblic Emanuel: Oradea, 1998, p. 73”.
„Dr. Martin Luthers Werke. Kristische Gesamtausgabe, vol. I, Weimar: Bohlau 1833, p. 225”.
„Paul Althaus, The Theology of Martin Luther, p. 298”.
„Dr. Martin Luthers Werke. Kristische Gesamtausgabe, vol. X, p. 407”.