Moartea, prin ochii unui ateu. Christopher Hitchens

1545

Cu 3 ani în urmă a fost publicată cartea Mortality (Mortalitate), semnată de faimosul ateu Christopher Hitchens, răpus în anul 2011 de cancer. Volumul emoţionează prin luciditatea care transpare din cuvintele omului care privește fără speranţă la iminentul său sfârșit.

Cu trei zile înainte să își afle diagnosticul fatal, Christopher Hitchens își sfătuia audienţa la o prelegere ţinută în Biblioteca Publică a News York-ului să scrie „ca și cum ar scrie postum”. Mai înapoi în timp, el scria tinerilor să „nu aibă încredere în [manifestările pline de] compasiune; să prefere demnitatea, atât pentru ei, cât și pentru ceilalţi”.

Acestea au fost standardele pe care autorul și le-a fixat dinainte să știe că ultima sa carte, despre moarte, va fi publicată postum. Și, potrivit unei recenzii semnate de Maria Popova, volumul reușește să se constituie într-o „oscilaţie profundă între stilul mândru, încăpăţânat și plin de sine – care îi trăda abilitatea de a privi cu ochiul criticului, decât al celui care experimentează – și o vulnerabilitate care îi este atât de evident străină, dar atât de înfiorător de inevitabilă atunci când murim.”

Coroziunea sentimentului de risipă

Referindu-se la cunoscuta teorie emisă de Elisabeth Kuebler-Ross, privind etapele de adaptare la vestea morţii, Hitchens mărturisește că aceasta nu i se aplică. El insistă că nu a fost nici șocat, nici înfuriat de ceea ce ar fi putut numi moartea lui nedreaptă.

„În schimb”, spune el, „am fost îngrozitor de oprimat de un sentiment coroziv de risipă. Aveam planuri adevărate pentru următorul meu deceniu și am simţit că am muncit suficient de mult ca să le merit. Chiar nu voi trăi să îmi văd copiii căsătoriţi? Să văd reconstruindu-se World Trade Center? Să citesc – dacă nu chiar să scriu – necrologurile unor răufăcători bătrâni ca Jenry Kissinger și Joseph Ratzinger? Dar înţeleg acest soi de ne-gândire drept ceea ce este: sentimentalism și autocompătimire.”

Soldatul pasiv

În cartea sa, Hitchens respinge și metafora devenită clasică a „războiului împotriva cancerului”, lansată de Susan Sontag. „Mie îmi place imaginarul luptei. Câteodată mi-aș dori să sufăr pentru o cauză bună, sau să îmi risc viaţa pentru binele celorlalţi, în loc să fiu un pacient a cărui viaţă este grav pusă în pericol. Daţi-mi voie să vă informez totuși, că atunci când stai într-o cameră cu un rând întreg de alţi finaliști, și niște oameni îţi aduc, cu bunătate, o uriașă pungă transparentă plină cu otravă, și ţi-o înfig în braţ, iar tu citești sau nu citești o carte în timp ce sacul de venin se golește în sistemul tău, imaginea soldatului ardent sau a revoluţionarului e ultima care îţi va trece prin minte. Te simţi inundat de pasivitatea și impotenţa care se dizolvă în lipsa de putere ca un cub de zahăr în apă.”

De ce eu?

Cum era de așteptat, notează Popova, Hitchens nu ezită să se folosească de carte ca prilej să lovească în religie, subliniind singurătatea omului în Univers: „La întrebarea tembelă ‘De ce eu?’, Cosmosul abia se sinchisește să răspundă cu ‘De ce nu?'”.

Răspunsul pe care Hitchens și-l oferă în finalul cărţii este un citat din romanul Einstein’s Dreams, a lui Alan Lightman (1993): „Odată cu viaţa infinită vine și o listă infinită de rude. Bunici care nu mor niciodată, ca și străbunici, strămătuși… și așa mai departe, înapoi prin generaţii, toţi vii și dând sfaturi. Fiii nu ies niciodată din umbra taţilor lor. Nici fiicele din a mamelor lor. Nimeni nu ajunge niciodată să fie el… Acesta este costul nemuririi. Nicio persoană nu e întreagă. Nicio persoană nu e liberă.”

Leitmotivul cărţii lui Hitchens pare, așadar, a fi lupta pentru asumarea pierderii finale: pierderea propriei vieţi. Imaginea atee a decesului, văzută ca o pierdere, contrastează puternic cu viziunea creștină asupra morţii.

Câștigul din pierdere

Apostolul Pavel făcea, în Epistola către Filipeni (v. 21) o afirmaţie extrem de îndrăzneaţă: „Căci pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri este un câştig.” Ce l-ar putea motiva pe acest intelectual evreu a cărui influenţă a marcat creștinismul timp de secole, după moartea lui, să facă o afirmaţie atât de tranșantă? Să fie evlavia, care, așa cum spunea Francois Fenelon ar fi „prea slabă și imperfectă dacă nu ne-ar feri de teama de moarte”?

Sau poate că vorbele lui Charles Spurgeon (atât de asemănătoare cu cele adresate de Pavel romanilor [v. 38, 39] ) se apropie mai mult de răspuns. El spunea că atunci „când vine timpul să mori, să nu-ţi fie teamă, fiindcă moartea nu te poate despărţi de iubirea lui Dumnezeu.” Ba mai mult, insista el „moartea este ultimul și cel mai neimportant motiv pentru care un creștin ar trebui să se îngrijoreze. Să se teamă mai bine de viaţă – asta e o luptă dură care se cere dusă, o disciplină care se cere îndurată, un drum greu care se cere parcurs.”

Pentru Pavel, ca și pentru creștini, diferenţa o face credinţa în viaţa de dincolo de moarte. Celebrului reproș „nu s-a întors nimeni de acolo, ca să ne spună”, creștinul îi răspunde cu „Christos a înviat!”. Trăit în mod autentic, acest răspuns poate fi suficient pentru a înţelege cuvintele predicatorului scoţian George MacDonald care se mira, la cumpăna între sec. XIX și XX, „cât de ciudată e frica de moarte! De un apus nu ne e frică niciodată!”, fiindcă știm că după fiecare apus urmează un răsărit.

Foto: Wikimedia Commons