Dacă era ceva ce nu mă așteptam să văd printre știrile de săptămâna aceasta era un videoclip TED cu figura Papei Francisc.

Deschid linkul care duce către prezentarea TED și totul arată… normal: titlul bun, nereligios, dar cu un mesaj modern și moral care te invită să citești fără să simţi că te așteaptă o capcană, numărul de vizualizări – 660.387 (un total bun pentru câteva zile), rezumatul de câteva rânduri al prezentării și apoi portretul în miniatură al papei, alături de un singur rând biografic, unde se menţionează funcţia sa. Și așa Papa Francisc se alătură în cel mai natural mod bibliotecii imense TED de „experţi în ceva”, tineri și în vârstă, cu mai multe sau mai puţine studii, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, mai comici sau mai serioși, cu idei mai inedite sau mai obișnuite, dar care toţi au o teorie despre un lucru prin care ar putea să aducă un plus celor din jur, să ofere un ajutor, să facă un bine.

De acum poţi să dai un search și vei găsi și un papă printre ei. Genial! Poţi să nu fii de acord cu el sau cu funcţia pe care o ocupă sau cu biserica pe care o conduce, dar cum zice englezul, dă-i „creditul” pe care îl merită. Pentru că prima senzaţie pe care ţi-o dă figura papei peste care clipocește un buton de play, iar deasupra capului său scrie mare TED, este că el chiar înţelege felul în care Iisus i-a abordat pe oamenii din vremea Lui, înţelege să aplice comunicării sale același model și îi mai și iese. Ceea ce nu este puţin lucru, mai ales dacă comparăm cu felul în care alţi capi de biserici mondiale comunică cu enoriașii lor, ce să mai spunem de publicul larg.

Dar este și mesajul pe măsura genialităţii gestului? Este la fel ca alte prezentări TED care te uimesc cu soluţii de care nu ai mai auzit la problemele pe care le ai? Nu. Citează studii inedite sau face experimente cu trei pahare ca o analogie la cum ne afectează stresul viaţa? Nu. Papa ţine o „predică” de 17 minute care nu se desparte foarte mult de mesajele pe care le auzim mai mereu de la el, despre nevoia de ajutorare a săracilor, refugiaţilor etc. Această descriere este însă mult mai seacă și plictisitoare decât mesajul în sine, care este de fapt destul de vioi și picurat cu experienţe personale. Mesajul papei reușește să se plieze destul de bine pe tema conferinţei TED de anul acesta, „The Future You” („Viitorul tu”), care dezbate problemele majore și presante pe care mulţi ni le punem azi. Una este că ni se pare că în dreptul nostru un viitor fericit este ceva foarte distant și străin, poate chiar imposibil de obţinut. De aici începe papa, de la faptul că trăim realmente într-un vid de speranţă, iar asta este o mare problemă când ce cauţi în viaţă este fericirea.

Teoria sa (demonstrată și știinţific) este că în afară de acele obstacole exterioare serioase care ne umbresc viaţa și care trebuie rezolvate în general de cei pe care i-am votat în speranţa unei bune guvernări, fericirea se poate reduce la dăruire. O viaţă fericită este una care se dezbracă de povara grijilor recurente, chiar obsedante, care vizează bunăstarea propiei persoane și care în cele mai multe cazuri se restrâng inevitabil la griji despre ce venituri avem și cum să le cheltuim, și se concentrează în schimb pe cum i-am putea ajuta practic pe cei din jur. Treceţi de vorbă, că vorba e multă, și da, gândirea unor soluţii creative pentru problemele lumii e necesară și bună, dar nu vă mai liniștiţi conștiiţa cu asta, ci chiar faceţi ceva fizic, practic, îndeamnă papa. Studiile arată că actele altruiste generează o stare interioară de bine care nu poate fi replicată de darurile pe care ni le facem singuri sau pe care le primim de la alţii. În esenţă ce spune papa este – Ce cauţi în viaţă? Fericirea? Atunci, gândește-te când ai ajutat ultima dată pe cineva în mod concret…

Povestea asta cu incluziunea socială, eradicarea sărăciei, eliminarea inechităţii etc. este o „poveste” doar pentru că fiind atât de prinși în nenorocirea propriei vieţi, cu propriile probleme pe care sperăm să ni le rezolve altcineva, de prea puţine ori realizăm că fericirea se găsește în armonia dintre fiecare parte individuală și întreg. Pe noi ne interesează fericirea individuală și o căutăm fără să ne pese de întreg sau chiar în detrimentul întregului. Or, lucrurile nu funcţionează așa. Nu există ca 1% să fie fericiţi, în timp ce 99% strâng resturile. Nu este sustenabil, iar când lucrurile devin extrem de dezechilibrate toţi 100% devin nefericiţi, speriaţi, deznădăjduiţi, lipsiţi de speranţă. Iar o altă problemă care intervine aici este că oamenii încurcă optimismul cu speranţa, chiar și cei creștini, care ar trebui să știe mai multe despre asta. Speranţa pentru viitor, speranţa creștină, cum o numește papa, nu este optimism, nu este speranţa că lucurile se vor aranja de la sine, că cineva tot va veni să ne rezolve problemele. Nu! Speranţa creștină este speranţă activă, care îndreaptă lucrurile și face bine, sperând ca și alţii să se molipsească. Nu trebuie decât un om pentru ca speranţa să existe, după care lumina ei se propagă și „eu” devine „noi”.

Oamenii se raportează de prea multe ori la aceste atitudini ca la simple concepte pe care știu că ar trebui să le asimileze, dar cel mult rămân la stadiul de bune intenţii și se consideră că este destul. Aici, papa Francisc introduce pilda bunului samaritean. Arhicunoscuta pildă a bunului samaritean, pe care o știe toată lumea cap-coadă. Și toată lumea crede că a înţeles mesajul – ajută-ţi aproapele – însă rămâne de fapt la stadiul de concept internalizat, de bună intenţie. Asta pentru că nu prea obișnuim să acordăm o atenţie reală acestei pilde. De exemplu, dacă mesajul este că trebuie să ne ajutăm aproapele, nu ar fi putut Iisus să rezume pilda la faptul că samariteanul l-a ajutat pe omul căzut pe marginea rândului și gata? Nu era destul, comparativ cu ceilalţi care au trecut pe lângă el și nici nu l-au băgat în seamă? Nu am fi înţeles și așa mesajul? Poate că Iisus era interesat să transmită și cum l-a ajutat practic, adică cum anume se traduce compasiunea (pe care credem de multe ori că o avem și noi) în practică. Iată ce scrie în Luca 10: „Dar un samaritean care era în călătorie, a venit în locul unde era el, și când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile, și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului și i-a zis: Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui, îţi voi da la întoarcere”. Încercaţi să gândiţi povestea în termeni moderni, actuali, și gândiţi-vă la cel mai serios și practic mod unde aţi fi considerat că ajutorul este destul.

Hai să vă spun unde m-aș fi oprit eu: la destinaţie, aș fi trecut pe lângă el. Și nu o spun din falsă modestie, ci pentru că, spre rușinea mea, am trecut printr-o asemenea situaţie și am văzut cam care sunt limitele compasiunii mele, despre care nu aveam tocmai o părere proastă. Eram în mașină mai multe persoane și ne grăbeam să ajungem undeva la oră fixă (nu mai spun unde că ar fi prostia prea mare) și am trecut în viteză pe lângă o persoană care era culcată pe trotuar. Era vară, pesoana respectivă era evident un „homeless” despre care am presupus că doarme din cauza căldurii. Și zona era cunoscută pentru asemenea „peisaje”. Eu aș fi trecut mai departe, dar unii din mașină au insistat să ne oprim și să chemăm salvarea. Zis și făcut. Persoana respectivă era ameţită (beată sau drogată, cel mai probabil), dar conștientă. Așa că am propus să plecăm, că totuși trebuia să ajungem undeva la oră fixă. Adică, nici nu mi-a trecut prin cap că poate ar trebui să stăm cu el până vine salvarea, așa cum le-a trecut altora prin cap!

Și samariteanul se grăbea, a făcut popas la han pentru rănit, dar a plecat mai departe că doar avea de ajuns undeva. Probabil că nici un „peisaj” precum acela peste care a dat el nu era o raritate la acea vreme, anumite drumuri fiind cunoscute ca ţinte pentru tâlhari. Cu toate astea, samariteanul s-a oprit, și-a consumat uleiul și vinul, bunuri de preţ la acea vreme, s-a abătut din drum și de la program și a mai dat bani pentru cazare și alte cheltuieli și s-a mai și întors înapoi să verifice bolnavul. Poate că altă dată când aţi auzit sau aţi citit această pildă, nu aţi înţeles în termeni reali, practici, ce înseamnă din perspectiva lui Iisus să îţi iubești aproapele și cât de grea este această poruncă de fapt. Bineînţeles că în dreptul nostru am vrea să ni se facă toate aceste lucruri și cât mai multe peste și probabil că ni s-ar părea absolut normal să ni se facă. Cum adică, nu suntem oameni? Ce, suntem animale să mă lași așa? Și în același timp, cât de puţine facem pentru alţii având impresia că trebuie să fim răscumpăraţi cumva pentru sacrificiu. Adevărul dureros este că nu știm să ne iubim aproapele. Știm doar să ne iubim pe noi și să ne facem fericiţi pe noi, poate și pe partenerul de viaţă și cam atât. Însă, înţelegem ecuaţia pe dos. Mai întâi ne fericim aproapele și apoi o să fim fericiţi la rândul nostru. Încă de la Adam și Eva, care au fost creaţi cu scopul clar definit de a se face unul pe celălat fericiţi, această ecuaţie ne curge prin vene. Cu cât ne orientăm mai mult spre sine, cu atât vom fi mai nefericiţi. De aceea și prezentarea papei este intitulată „Singurul viitor care merită construit este acela care îi include pe toţi”. Aceasta este matematica creaţiei și este uimitor totuși că acum este explicată pe TED pentru oricine vrea să asculte.