Papa Francisc: structura mintală a fundamentaliștilor e violenţa

748

Într-un interviu pentru cotidianul catalan La Vanguardia Papa Francisc a făcut câteva declaraţii foarte puternice. Una dintre ele a vizat un subiect despre care se discută prea puţin la noi: fundamentalismul creștin.

„Structura mintală a fundamentaliștilor este violenţa în numele Domnului,” a punctat papa, în timpul interviului. Și ajunge numai să ne amintim de cazul Terry Jones, pentru a-i da dreptate.

Un nebun aruncă o piatră

Pastorul american a ajuns cunoscut în întreaga lume după ce, la 20 martie 2011, a ars mai multe exemplare ale Coranului, în public. Gestul său a produs un val de proteste în lumea musulmană. Iar urmările acestora au fost tragice.

La 25 martie, după rugăciunile tradiţionale de vineri, imamul Mohammed Shah Adele a predicat la Moscheea Albastrp din Masar-e Scharif (Afganistan), cerând răzbunare pentru gestul pastorului american. Imediat după predica lui, câteva sute de musulmani au luat cu asalt clădirea ONU din oraș, ucigând 4 gardieni și 3 diplomaţi occidentali, între care și un român.

Surprinzător, nici după aceste consecinţe tulburătoare Jones nu a declarat că își regretă gestul. Ba mai mult, în aprilie 2013 anunţa că plănuiește să ardă 2.998 de copii ale Coranului pentru a comemora victimele islamismului și pentru a trimite un avertisment clar că Islamul nu va găsi sprijin în Statele Unite, așa cum s-a întâmplat în Europa. În septembrie a fost arestat înainte de a-și duce planul la îndeplinire. Poliţia l-a reţinut pentru că transporta ilegal o cantitate prea mare de kerosen. Eliberat la scurt timp după, pastorul nu și-a liniștit frământările și continuă să ameninţe că va arde cele aproape 3.000 de copii ale Coranului. Ultima dată când a spus asta a fost sâmbăta trecută, la un „rally anti-islamic” organizat în Florida.

Violenţa anacronică

„E o contradicţie”, spunea Papa Francisc în interviu. „Violenţa în numele Domnului nu corespunde timpului nostru. E ceva învechit. Privind în istorie, trebuie spus că uneori creștinii au practicat această violenţă. Când mă gândesc la Războiul de Treizeci de Ani, aceea a fost violenţă în numele Domnului. Astăzi este inimaginabil, nu-i așa?”

Violenţa inimaginabilă ar putea fi, poate, cea fizică. Pentru că aceea ideologică este încă o prezentă constantă în peisajul religios al zilei. Și o recunoaște și Suveranul Pontif. „Un grup fundamentalist,” a spus Papa, „chiar dacă poate nu ucide pe nimeni, chiar dacă poate nu lovește în nimeni, este violent. (…) Ajungem uneori, prin religie, la niște contradicţii foarte serioase, foarte grave.”

Atât de grave încât unii au militat pentru includerea fundamentalismului religios în rândul bolilor psihice.

Fundamentalismul ca boală

Kathleen Taylor, cercetător în cadrul Departamentului de Psihologie, Anatomie și Genetică de la Universitatea Oxford, susţine că orice convingere radicală negativă ar putea fi tratată în curând ca o afecţiune mintală. „Faptul că cineva a devenit, spre exemplu, radicalizat într-o ideologie a unui cult, ar putea să nu mai fie privit ca o alegere a voinţei ei libere, ci ca o formă de tulburare mintală”, a afirmat cercetătoarea, citată de Huffington Post.

„Din multe puncte de vedere, acesta s-ar putea dovedi ca un lucru pozitiv, pentru că, în mod clar, în societatea noastră există convingeri care produc multă vătămare, care fac mult rău”, a adăugat ea.

Istoria mișcării

N-a fost întotdeauna așa. La origini, fundamentalismul creștin a fost o reacţie de apărare a valorilor. Cel puţin așa au argumentat iniţiatorii acestei mișcări. Primul curent fundamentalist important (1730-1740) a fost evanghelicismul, generat în urma Primei și celei de-a Doua Mari Treziri din Statele Unite (ambele evenimente de referinţă pentru protestantismul american).

Al doilea mare curent (în anii 1830) a fost dispensaţionalismul, o nouă interpretare a Bibliei, generată în Anglia sub presiunea numeroaselor dezbateri privind iminenţa revenirii lui Christos pe Pământ, care aveau loc în acea perioadă.

Foarte interesant, interpretările istorice privind mișcarea fundamentalistă s-au schimbat de-a lungul timpului. Unii istorici i-au înţeles pe fundamentaliști ca fiind preocupaţi de rezistenţa la modernitate și modernizare. Alţii i-au văzut ca pe niște anti-intelectuali. Prin anii 1960 abia au început să fie percepuţi ca adepţi ai „unei mișcări religioase, teologice și chiar intelectuale de bună-credinţă”, așa cum notau autorii Dicţionarului creștinismului în America (1990).

Ce ar putea spăla reputaţia fundamentaliștilor

Cu timpul (mai exact în cea de-a doua jumătate a secolului XX) fundamentaliștii au început să fie tot mai interesaţi de politica de stat. Acest interes fără precedent în mișcare a transformat mișcarea religioasă într-un amalgam de politică și creștinism, care s-a dovedit suficient de influent în sprijinirea ramurii republicane a politicii americane.

Sigur, acesta este sensul lui restrâns, însă fundamentalismul a fost îmbrăţișat și de islamici, mozaici, la fel cum a fost îmbrăţișat de creștini. Manifestat ca un apel continuu pentru reîntoarcerea la originile religiei, fundamentalismul a rămas întotdeauna minoritar în religiile în care s-a manifestat.

Un alt aspect interesant este că, în anii 1930, mulţi vedeau fundamentalismul ca pe un vestigiu al trecutului, dându-i puţine șanse de supravieţuire. Cercetătorii au realizat între timp că s-au înșelat.

Privind la manifestările lui astăzi, fundamentalismul ar trebui mai întâi să își răscumpere propria imagine pentru a putea răscumpăra valorile trecutului pe care spune că le apără. Și probabil că n-ar strica dacă le-ar și trăi înainte să încerce să le impună cu forţa altora.