Poveștile de dragoste au abilitatea de a ne cuceri prin detaliile unei frumuseţi mereu proaspete, de a umbri incertitudinile legate de trăinicia lor, de a introduce pe ușa din faţă speranţa că, într-o zi, vom trăi și noi scenariul uneia dintre ele și că semnătura eternităţii va rămâne lizibilă pe el.

Iar faptul că în jurul nostru se zămislesc mereu alte povești de dragoste, nou-nouţe, fără fire tocite în ele, constituie un imbold dat vechilor iubiri de a se dezghioca din păstaia de lut în care le mai încorsetează timpul.

Oamenii se schimbă, societatea își îngustează sau își deșiră regulile, însă foamea de iubire rămâne mereu constantă.

Pe data de 4 mai 2000, virusul Lov Bug, lansat de un hacker filipinez, a măturat într-un interval de câteva ore mai multe continente, atacând zeci de milioane de computere și provocând pagube de miliarde de dolari. Nu s-au dovedit invulnerabile la atac nici instituţii importante, cum ar fi CIA-ul, Camera Reprezentanţilor și Congresul Statelor Unite ori Camera Comunelor, din Parlamentul Britanic.

Virusul s-a răspândit ca focul în miriște datorită abilităţii lui de a se transmite prin e-mail către toate adresele din Outlook. Dar cârligul cu care virusul a ademenit utilizatorii a fost un e-mail cu subiectul „I love you”, care conţinea un document atașat numit „Love Letter for you”. Dacă ne închipuim că doar adolescenţii timizi au deschis scrisoarea, suntem departe de realitate. Unul dintre cei care au dat click pe fișierul buclucaș a fost congresmenul Fred Grandy, președinte al Goodwill Industries.

Rosalind Porter, coeditor al cărţii Scrisori de dragoste, recunoaște că a fost și ea prinsă în capcana „Virusului Iubirii”.[1] Dincolo de neglijenţă sau de curiozitate, oamenii au deschis scrisoarea virtuală pentru că au sperat că le este destinată, că există cineva care se gândește la ei. Și chiar dacă realitatea cotidiană sugerează că nu există niciun îndrăgostit misterios care nu îndrăznește să își arate chipul, când un mesaj de iubire așteaptă la un click distanţă, e ușor să arunci o privire în el, just in case.

Povești de iubire care sfidează timpul

O poveste de dragoste atipică a fost publicată de Reader’s Digest în septembrie 1985, sub semnătura lui Arnold Fine.[2] Acesta a găsit pe stradă un portofel care conţinea 3 dolari și o scrisoare de dragoste scrisă cu șase decenii în urmă. Intrând în acest ascunziș de hârtie, cerneală și iubire, editorul devine martor al unei legături care se frânge tăcut: (pe atunci tânăra) Hannah îl anunţa pe dragul ei Michael că relaţia lor se încheie, lipsită fiind de binecuvântarea familiei. Mergând pe firul adresei notate pe plic, Arnold Fine încearcă să dea de urma lui Hannah, iar după un șir de căutări,o descoperă într-un azil. Hannah confirmă că e autoarea scrisorii, povestindu-i detalii ale iubirii ei neîmplinite: avea 16 ani când mama i-a interzis să se mai întâlnească cu Michael, așa că a fost nevoită să-i scrie că relaţia lor încetează, deși scrisoarea ei se încheie în nota unei promisiuni căreia un adult i-ar fi atașat eticheta de naivitate: „Te voi iubi întotdeauna.” Dar iată că la cei 76 de ani ai ei, Hannah încă mai păstra amintirea iubirii ei pierdute și nu spusese „da” vreunui alt pretendent.

Un portar curios, care vrea să știe pe cine a vizitat Fine în azil și care deţine, fără să bănuiască, un detaliu cheie al întregii istorii, află și el de povestea acestei iubiri neciobite, statornice sub cadenţa cohortelor de ani. Investigaţia editorului ia o turnură fericită atunci când portarul îl informează că Michael Goldstein locuiește în același azil, despărţit de numai cinci etaje de fata pe care o curtase în tinereţe. Arnold Fine merge să-l viziteze și să-i restituie portofelul pierdut, prilej cu care uimirea lui trece într-un registru și mai înalt: nici destinatarul epistolei nu fusese vreodată căsătorit, pentru că viaţa lui încremenise în momentul despărţirii de Hannah.

Dar venise și vremea dezgheţului, așa că, trecuţi de mijlocul deceniului șapte al vieţii lor, Hannah și Michael au lăsat ca iubirea lor să-și croiască albie comună, unindu-și vieţile trei săptămâni mai târziu.

În secolul nostru, poveștile de iubire nu mai par construite din același material trainic; ocolul Pământului nu se mai face în 80 de zile, iar legămintele se ponosesc mai rapid decât se debarasează Mr. Fogg de valetul său, uneori din motive la fel de ridicole. Nici nu mai judecăm relaţiile cu aceeași măsură, lipsa acordului părintesc nu mai valorează prea mult într-o societate în care inima pare să aibă primul și ultimul cuvânt și, de asemenea, dreptul la un șir impredictibil de dezamăgiri. Însă happy end-ul unor relaţii precum aceea trăită de Hannah și de Michael strecoară note de nostalgie după vremurile în care iubirea era recuperată din focul de artificii al declaraţiilor și emoţiilor, pentru a fi restituită în forma unor angajamente care să dureze o viaţă și în care cel ales să nu devină, cu o ușurinţă dezolantă, înlocuibil.

Poveste de dragoste plămădită după scenariu nepământean

Totuși, istoria a consemnat o poveste de dragoste chiar mai impresionantă decât cea publicată în Reader’s Digest (sau decât altele, celebre sau anonime, mișcătoare prin detaliile loialităţii, ale sacrificiului sau longevităţii lor). Este povestea prea puţin pomenită, superficial înţeleasă, a unei iubiri care nu se satură să nădăjduiască, să pledeze, să aștepte. Noi, oamenii, suntem veriga fragilă, golită de loialitate, a acestei povești. La celălalt capăt se află Cel care a construit cadrul acestei relaţii nepământene înainte ca noi să fi bănuit măcar că am putea fi vreodată iubiţi așa de profund. De altfel, perspectiva Lui asupra iubirii e atât de diferită de optica noastră monocromă[3], încât nu am fi avut niciodată acces la ea, dacă nu ar fi fost schiţată într-o scrisoare veche, dar căreia aproape că îi putem adulmeca mirosul de cerneală atunci când o deschidem. Pentru că ea e mesagerul unei iubiri care nu îmbătrânește nicio clipă, deși își croiește drum trudnic din file de trecut către un prezent și un viitor în care deja locuiește.

Cunoscutul scriitor francez Gustave Flaubert amintea de puterea limitată a limbajului de a reda trăiri și experienţe în toată anvergura lor, în ciuda faptului că noi îi supralicităm adesea valoarea: „Vorbirea omenească e asemenea unei oale sparte, în care noi lovim în ritmuri barbare, de să dănţuiască și urșii, în vreme ce, de fapt, intenţia noastră e să iscăm o muzică al cărui zvon să înduioșeze și stelele.”[4]

Limitele iscusinţei noastre de a exprima și de a înţelege lucrurile esenţiale ale vieţii au fost preîntâmpinate de Dumnezeu, când a ales să ne vorbească în parabole, creând conexiuni între realităţile cunoscute nouă și cele care altfel ar risca să ne rămână cu desăvârșire străine.

Parabola fiului risipitor[5] ne familiarizează cu prim-planurile smintelii fiului mai mic, devenit nemulţumit de rigiditatea și de îngustimea perimetrului casei părintești, dornic să se refugieze oriunde altundeva, în compania consolatoare a moștenirii pe care o revendică de la părintele său. Dar mai ales parabola ne uimește prin atitudinea generoasă a tatălui, un tată care îi oferă fiului independenţa și averea despre care crede i se cuvin, care îi permit să se îndepărteze de cămin și de inima Lui, un tată care îl așteaptă, sfâșiat de dor, în poarta casei, pe când el își risipește printre străini felii generoase de avuţie și de viaţă. Abia atunci când libertatea degenerează în tăioasă robie și când belșugul sucombă în cea mai degradantă sărăcie, fiul ia în considerare varianta întoarcerii acasă, fără vreun discurs care să-l disculpe, mulţumit să fie acceptat chiar și cu statut de slugă. Ceea ce nu știe tânărul risipitor e cât de extravagantă se poate dovedi dragostea tatălui, prezentă continuu la postul ei de veghe, așteptând în fiecare zi, împotriva oricărei nădejdi, ca silueta fiului să apară în zare. „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat mult.”[6]

În economia harului, toate reperele și valorile sunt răsturnate. Căinţa fiului e eclipsată de bucuria părintelui, statutul său mizerabil e preschimbat prin reînvestirea cu toate drepturile și privilegiile pierdute, risipa lui e acoperită de belșugul generos cu care îi este sărbătorită reîntoarcerea. Mai mult decât o revenire în matca familiei, este vorba de o înviere a celui ce fusese mort în lipsa lui de iubire și de cunoaștere a propriului părinte.

Când schimbul de vieţi e întotdeauna în favoarea noastră

Dar orice înviere presupune mai întâi o moarte, iar relaţia distrusă dintre omul pierdut și Creatorul său pretinde acest schimb al vieţii cu moartea: Cel din urmă trebuie să moară – doar așa cel dintâi va dobândi viaţa.

Uneori, parabole moderne pot să surprindă – din unghiuri mai comode sau mai stingheritoare – generozitatea cu care Dumnezeu a plătit un preţ exorbitant pentru ca povestea de dragoste dintre El și om să se rescrie într-un scenariu cu final fericit.

Ernest Gordon, ofiţer în armata britanică, a fost capturat de japonezi în cel de-al Doilea Război Mondial și a scris o carte autobiografică în care a relatat un episod dramatic.[7] În lagărul de prizonieri deschis în Burma, pe cursul râului Kwai, mortalitatea era foarte mare, iar condiţiile de viaţă, de o cruzime greu de imaginat. Gordon a fost trimis să lucreze la linia ferată ce urma să taie jungla și să lege Myanmarul de Siam. Din cauza epuizării, a malnutriţiei, bolilor și comportamentului inuman al gardienilor, construirea căii ferate a costat zeci de mii de vieţi. Dar prizonierii își doreau să trăiască. Așa că au început să interacţioneze după o lege a junglei – furturile sau luptele pentru câteva boabe de orez făceau parte din peisajul cotidian. Nimeni nu era interesat decât de sine. Până în ziua în care un gardian a ameninţat că va împușca toţi prizonierii, pentru că numărătoarea efectuată la primul punct de control a arătat că lipsea o sapă. În timp ce gardianul deja își îndreptase arma spre primul deţinut al șirului, un tânăr a pășit în faţă, recunoscându-se astfel vinovat și fiind ucis cu brutalitate de ofiţerul japonez. La următorul punct de control avea să se afle că nu lipsea nimic, fusese doar o eroare a celui care numărase uneltele de lucru. Unul dintre deţinuţi a menţionat atunci un verset biblic care descria exact sacrificiul ce se înfăptuise sub ochii lor: „Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viaţa pentru prietenii săi.”[8] Faptul că un nevinovat și-a pierdut viaţa pentru a-i salva pe ceilalţi a schimbat cu totul atmosfera din lagăr. Furturile s-au rărit. Oamenii au început să îi trateze cu respect pe cei care mureau, săpându-le morminte și marcând locul cu o cruce. Înfruntând riscul de a fi uciși, unii prizonieri s-au furișat în afara perimetrului taberei în căutare de hrană pentru cei grav bolnavi. Moartea voluntară a unuia a declanșat o înviere pentru mulţi dintre cei care suprimaseră omenescul din ei.

Mulţi pasageri și puţine bilete spre viaţă. Cine să moară și cine să trăiască? Tânărul prizonier nevinovat a ales. Dumnezeu a ales, tranșând această dilemă în favoarea noastră. Cel Nemuritor a devenit om, ca să trăiască viaţa noastră și să ispășească pedeapsa noastră cu moartea.

Anatomia unei uimiri

Ar fi de așteptat ca marile sărbători ale creștinismului să se convertească în momente de răgaz, în care să ne reamintim, cu uimire, de schimbul tulburător ai cărui beneficiari am fost. Realitatea este că, prinși în labirintul propriilor noastre șabloane de a sărbători acest schimb, reușim să ne lăsăm devoraţi de detalii care estompează această istorie nemaiauzită. Liste de cumpărături, reţete complicate, curăţenie generală, emisiuni de divertisment, vacanţe zgomotoase se substituie unei întâlniri autentice cu Autorul celei mai frumoase scrisori de dragoste care ne-a fost destinată vreodată. El este marele absent al unei sărbători pe care ne epuizăm să I-o pregătim, deși poate El n-ar aștepta decât un strop de recunoștinţă. Și oare nu trebuie să fii flămând după o fărâmă de cunoaștere a Celui ce „suferinţele noastre le-a purtat”, pentru ca cifrul acestei deconcertante povești de iubire să ţi se dezvăluie?

Poate tot atât de flămând ca personajul lui Knut Hamsun. Evacuat din camera a cărei chirie nu reușise să o mai achite, găsind de lucru cu sincope și chinuindu-se să întindă sume mici pe o perioadă lungă de timp, ajunge să fie torturat de o foame devenită cronică. Iar într-o seară, imaginaţia îi joacă feste: i se pare că foaia albă pe care o împăturise ar fi devenit o pungă cu monede, însă știe sigur că nu-i aparţine; și, pe măsură ce foamea devenea tot mai vie, el era strâns în cleștele unei dileme înduioșătoare: de a sustrage sau nu o monedă cu care să își cumpere ceva de mâncare.[9] Uneori închipuirea se desenează mai aprinsă decât realitatea; dar alteori realităţii nu i se îngăduie nici măcar audienţa grăbită acordată imaginarului. Pentru că deseori nu ne simţim flămânzi după o dragoste care ni S-a dăruit într-o risipă pe care nici îngerii, nici oamenii n-ar fi putut-o anticipa.

Scriitorul american Brennan Manning face radiografia propriilor noastre paradoxuri atunci când scrie: „Cred și mă îndoiesc, sper și sunt descurajat, iubesc și urăsc. (…) Am încredere și sunt suspicios. Sunt sincer și am totuși mai multe feţe.[10] Uimirea este că El rămâne loial unei iubiri al cărei obiect e atât de inconstant. Totuși doar măreţia acestei iubiri poate rescrie povestea umană, extirpând malignitatea nerecunoștinţei și provocând învierea.

Dincolo de toate pretenţiile noastre, suntem în fond doar versiuni ale Elizei Doolittle, având o disperată nevoie de ceva mai mult decât de câteva lecţii de fonetică, pentru a gestiona corect limbajul iubirii acomodate cu sacrificiul. Ducem lipsa topirii și remodelării în tiparele unei desăvârșiri pe care nu am întâlnit-o decât în Protagonistul poveștii de iubire care le face pe toate celelalte, oricât de strălucitoare, să pară doar niște pastișe.

Uimirea e că suntem iubiţi în fiecare punct al traseului nostru, „de la florărie până la înalta societate”, că nimeni nu a reușit să ne iubească vreodată mai mult și că nimic nu poate să modifice anvergura și cromatica acestei iubiri.

O iubire care s-a coborât în sărăcie, în penuria de înţelegere și de credinţă a celor mai apropiaţi, în zgârcenia extremă a gesturilor de preţuire, în vânzarea ieftină, pe 30 de arginţi. O iubire care a știut cum e să fii ţinta dispreţului la superlativ.

Uimirea capătă contururi dureroase atunci când realizăm că trecerea prin tot acest infern al durerii nu era obligatorie. Nu era obligatoriu ca Iisus să fie pălmuit, scuipat și bătut cu nuiele. Nu era obligatoriu să fie batjocorit de iudei și de romani, de conducători și de oameni de rând, în timp ce atârna gol, între cer și pământ. Pentru că nu era obligatoriu să fie străpuns pentru fărădelegi în care nu fusese implicat vreodată, nu trebuia să sufere agonia despărţirii de Tatăl Lui. Decât dacă mă iubea prea mult ca să refuze jertfa de Sine, în timp ce eu muream.

Footnotes
[1]„(editori) Joshua Knelman și Rosalind Porter, Scrisori de dragoste, Rao, 2007”.
[2]Ravi Zacharias, Marele Ţesător, Majesty Press, 2010.
[3]Henri Zalis, Gustave Flaubert, Albatros, 1979.
[4]„Ieremia 29,11”.
[5]„Luca 15, 11-32”.
[6]„Luca 15, 20”.
[7]Ernest Gordon, Miracle on the River Kwai, Fontana Books, 1973.
[8]„Ioan 15,13”.
[9]Knut Hamsun, Foamea, Humanitas, 2015.
[10]Brennan Manning, Evanghelia vagabonzilor, Aqua Forte, 2006.

Note

Gordon, Ernest, Miracle on the River Kwai, Fontana Books, 1973.
Hamsun, Knut , Foamea, Humanitas, 2015.
Manning, Brennan , Evanghelia vagabonzilor, Aqua Forte, 2006.
Zacharias, Ravi, Marele Ţesător, Majesty Press, 2010.
Zalis, Henri, Gustave Flaubert, Albatros, 1979.
„(editori) Joshua Knelman și Rosalind Porter, Scrisori de dragoste, Rao, 2007”.
„Ieremia 29,11”.
„Luca 15, 11-32”.
„Luca 15, 20”.
„Ioan 15,13”.