Într-o izbutită traducere românească al cărei autor îmi este necunoscut, poetul César Vallejo scria într-un poem al său: „Un om cerșește-un codru uscat de pâine, / Altul culege din gunoi hrana de mâine, / Un altul zace-n frig, tușește, scuipă sânge. / Pot eu vorbi de Infinit lumii ce plânge?”

Răspunsul la o astfel de întrebare ar putea fi „da” sau ar putea fi „nu” în funcţie de reacţia individuală la suferinţă și de gestionarea acesteia. Pe de altă parte, astăzi sărbătorim Paștele și poate că nu există un moment mai bun pentru a „vorbi de Infinit lumii ce plânge”.

Omul și experienţa religioasă

Pe de o parte, există în structura psihică a omului o anumită înclinaţie spre ceea ce transcende realitatea vizibilă, indiferent că o numim „gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11) din noi sau instinctul religios. C. G. Jung spunea că predilecţia spre religie este înnăscută în om, în orice măsură s-ar manifesta aceasta: adânc reprimată sau trăită plenar.

Pe de altă parte, în funcţie de personalitatea fiecărui om și de procesul construirii de sine, gândim și vedem lucrurile mai mult sau mai puţin critic, mai mult sau mai puţin intuitiv, mai mult sau mai puţin simbolic, fără ca vreuna dintre aceste metode de înţelegere a realităţii (gândirea critică, intuiţia, gândirea simbolică) să fie mai importantă decât celelalte; fiecare are însă rolul și contextul său de aplicare.

Cu toate acestea, în prezent, gândirea strict raţională, bazată pe ceea ce este palpabil, pare să deţină supremaţia și să domine alte căi de accedere la Adevăr. Îndepărtarea de orice formă de sacru pare, pentru mulţi, un câștig intelectual și o manifestare a înţelepciunii.

Nicio societate nu s-a depărtat vreodată mai mult de sacru precum societatea Occidentului actual. În prezent ne este mult mai ușor să presupunem că tot ceea ce înseamnă existenţa noastră ţine doar de materialitate, de tot ceea ce se poate cuantifica, verifica sau clasifica.

De asemenea, avansul tehnologic adâncește convingerea că, exceptând fenomenul morţii, omul este stăpânul absolut al propriei sale existenţe și că, dincolo de tot ce poate fi supus analizei minţii umane, nu mai există nimic.

Zvonurile unei alte lumi

În același timp, întrebările metafizice sunt vechi de când lumea. Dintotdeauna, rupt de Dumnezeu, omul s-a simţit în contradicţie cu propria-i existenţă și sfâșiat de neputinţele lui.

Dacă ne îndreptăm atenţia doar asupra artei și ne oprim la literatură, regăsim tragedia greacă din Antichitate ce îi reamintește umanităţii de hazardul de neînţeles și de imprevizibilul vieţii. Mult mai aproape de noi, întâlnim aceleași întrebări intense în literatura rusă, în scrierile existenţialiștilor, în teatrul absurdului sau în capodoperele cinematografice ale lui Ingmar Bergman.

Spiritul uman apare sufocat de angoasă și derutat de propriile sale repere relative și nu mai crede în puterea valorilor sale; el ajunge, în cele din urmă, să fie izbit de absurdul existenţei, încercând să se acomodeze la realitate prin găsirea unui adevăr subiectiv și prin inventarea de sensuri.

Totuși, dincolo de toate etapele ideologice prin care a trecut omenirea, stă mărturisirea tranșantă a unui Galileean care, între cele două ere, a promis o altă împărăţie și a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa.”

Când gândurile noastre merg spre dincolo de ceea ce este vizibil sau măsurabil, ne punem întrebări: Este lumea vizibilă din jurul nostru ultima realitate? Este credinţa într-o lume nevăzută rezultatul unei gândiri iluzorii? Este credinţa creștină doar o cale ideală de a ne trăi viaţa pe pământ sau chiar este o traiectorie spre veșnicie? În acest fel pune problema Philip Yancey în lucrarea sa Zvonurile unei alte lumi[1], în timp ce Eugène Ionesco observa:

„Nu există în istoria umanităţii civilizaţii sau culturi care să nu manifeste într-un fel sau în mii de alte feluri această nevoie de absolut numită cer, libertate, miracol, paradis pierdut care trebuie regăsit, pace, depășire a Istoriei. (…) Umanitatea n-a fost niciodată satisfăcută de realitate așa cum este ea. (…) Nu există religie în care viaţa de toate zilele să nu fie considerată ca o închisoare, nu există filozofie sau ideologie care să nu considere că trăim în alienare: într-un fel sau altul, și chiar ideologiile ce neagă miturile care – în pofida lor – le hrănesc, umanitatea a avut mereu nostalgia libertăţii ce nu e altceva decât frumuseţe, decât viaţă adevărată, plenitudine, lumină.”[2]

Și Cuvântul S-a făcut trup

Contrazicând orice închipuire omenească, acum 2.000 de ani S-a născut Iisus. „De ce s-a făcut Dumnezeu om ca, prin propria sa moarte, să-i mântuiască pe oameni?” întreba în secolul al XI-lea Anselm de Canterbury, în lucrarea sa De ce s-a făcut Dumnezeu om?.

Din iubire faţă de om și pentru a reface o legătură ruptă, cea dintre om și Dumnezeu, Iisus Și-a părăsit natura divină și a luat trup de om. Din iubire, a trăit făcând voia Tatălui și lucrând în slujba oamenilor. Din iubire, mulţimilor de oameni de pe Muntele Măslinilor le-a spus: „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi” (Matei 5:4). Din dragoste faţă de neamul omenesc, a spus: „Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă»” (Matei 9:13). Din același motiv a manifestat o blândeţe de neegalat cu care a pătruns în sufletele oamenilor. Pe fiecare dintre ei, indiferent că a fost samariteanca, Nicodim ori sutașul roman, l-a întâmpinat în contextul nevoilor sale celor mai profunde, înţelegându-i ca nimeni altul suferinţele și întrebările. Pe toţi aceștia i-a învăţat adevărata cale de a se împăca cu Dumnezeu. I-a învăţat arta de a trăi autentic și de a avea viaţă din belșug: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, și s-o aibă din belșug” (Ioan 10:10). Pe ucenicii Săi i-a avertizat cu dragoste: „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). A despovărat practicile religioase ale vremii de faptele artificiale și a dat o poruncă supremă: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12).

Din aceeași iubire faţă de neamul omenesc, la 33 de ani, pe o cruce pe dealul Golgotei, striga: „S-a sfârșit!” în timp ce perdeaua dinăuntrul Templului se rupea, semn al împlinirii misiunii Sale. Tipul întâlnise Antitipul.[3] „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) fusese jertfit.

„În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33)

De-a lungul secolelor, cuvintele Sale consemnate în Scriptură persistă și dau de gândit. „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12); „Eu sunt Pâinea vieţii” (Ioan 6:48); „Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10:11); „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa” (Ioan 14:6); „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30).

Lumina lumii care luminează în întuneric, Pâinea vieţii care satură pe deplin sufletul flămând după adevăr, Păstorul cel bun venit să-și adune turma risipită. Când s-a aflat lângă El și L-a întrebat: Ce este adevărul?” Pilat nu a primit răspuns. Adevărul nu era ceva, era Cineva și era chiar în faţa lui, iar cuvintele nu-și mai aveau rostul; fiindcă adevărul nu era o doctrină sau o teorie, cum așteptau oamenii vremii.

Într-o vreme când iudeii cereau semne și minuni, iar grecii căutau înţelepciunea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca întrupare a divinităţii. Indiferent că s-au așteptat sau nu, căutătorii religioși din toate timpurile au primit revelaţia deplină: Iisus Hristos. „În El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii.” (Coloseni 2:9)

De ce cred în Iisus?

Ce relevanţă și ce implicaţii au astăzi pentru noi aceste lucruri? Aceasta este o întrebare cu răspunsuri mult prea adânci și mult prea personale. La întrebarea: „De ce cred în Iisus?”, René Chenaux-Repond a consemnat în scris următoarele cuvinte:

„În această nesiguranţă și schimbare permanentă, Iisus rămâne neschimbat. Ceea ce ne învaţă El este un adevăr care nu se schimbă, rămâne definitiv. De aceea cred în El. Mă pot încrede în adevărul Lui, pentru că este adevărul lui Dumnezeu. (…) În contradicţie cu ceea ce propagă lumea drept ultim adevăr – multe adevăruri manipulate ne sunt prezentate –, Iisus nu ascunde și nu idealizează nimic. El nu folosește metode sugestive și nu ne consolează, simplu, promiţându-ne o viaţă după moarte. El nu promite o utopie, ci, realist, fără menajamente, sincer, ne descoperă adevărul. Dar El nu ne lasă în resemnare și în lipsă de speranţă. Spre deosebire de alte ideologii, concepţii despre lume și viaţă, filozofii și religii, care mai devreme sau mai târziu se dovedesc false pentru că nu pot oferi oamenilor răspunsurile pe care le așteaptă, Iisus ne arată calea. El este singura soluţie pentru o viaţă cu sens. (…) Eu cred în Iisus fiindcă am certitudinea – și aceasta am trăit-o mereu – că El se îngrijește de mine. Cu spaimele mele și la strâmtoare mă pot adresa Lui, rugându-L să-mi dea consolare, putere și sprijin. El îmi dăruiește astfel ajutor și liniște: «Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi și împovăraţi, și Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră și învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară» (Matei 11:28-30)”.[4]

Laura Maftei este lector universitar doctor la Facultatea de Teologie și Știinţe Sociale din cadrul Universităţii Adventus.

Footnotes
[1]„Philip Yancey,  Zvonurile unei alte lumi, traducere de Anton Horvath, Casa Cărţii, Oradea, 2018, p. 10.”
[2]„Eugène Ionesco, Prezent trecut, trecut prezent, traducere în limba română de Simona Cioculescu, Humanitas, București, 2003, p. 192-193.”
[3]„Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, Editura Viaţă Și Sănătate, București, 1997, p. 637.”
[4]„René Chenaux-Repond, De ce cred în Isus, p. 47, 52, http://www.emanuelcalvarychapel.com/wp-content/uploads/2011/12/De-ce-cred-in-Isus-de-Rene-Chenaux-Repond.pdf.”

„Philip Yancey,  Zvonurile unei alte lumi, traducere de Anton Horvath, Casa Cărţii, Oradea, 2018, p. 10.”
„Eugène Ionesco, Prezent trecut, trecut prezent, traducere în limba română de Simona Cioculescu, Humanitas, București, 2003, p. 192-193.”
„Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, Editura Viaţă Și Sănătate, București, 1997, p. 637.”