Sfânta Scriptură Îl numește pe Iisus: „Domnul”, adică Stăpânul. Acesta este un titlu de respect pe care sclavii, în Antichitate, îl dădeau stăpânilor lor; subordonaţii se adresau astfel superiorilor lor; miniștrii – faţă de suveranii lor; chiar și soţiile, faţă de soţii lor; fiicele, faţă de taţi; fraţii, faţă de fratele mai mare sau faţă de un frate mai mic care are funcţie mare.[1]
Creștinaţi înainte de invaziile slavone, românii și-au păstrat cuvântul latin fundamental al religiei: „Dumnezeu”, care acum este sinonim cu zeu, divinitate, dar la origine îl denumea pe Zeul atotstăpânitor: Domĭnus Deus > Domnu-Dzeu* > Dumnezeu. Cel mai probabil, denumirea aceasta a izvorât din Sfânta Scriptură, unde se folosește de peste 1.100 de ori în Vulgata latină, ca un corespondent al expresiei ebraice ᵓAḏōnāy ᵓElōhīm = Domnul [Dumne]Zeu.
Potrivit unei superstiţii iudaice din epoca greco-romană, denumirea ᵓAḏōnāy ᵓElōhīm înlocuiește cuvintele din Scriptură Yahwé ᵓElōhīm și ᵓAḏōnāy Yahwé, soluţie care a fost adoptată și de traducerile creștine, din motive practice. Astfel că, peste tot pe unde în textul ebraic avem numele sacru יהוה (Yahwé), singur sau asociat, acesta a fost redat de obicei cu „Domnul”. În unele cazuri, Noul Testament Îi aplică Domnului Hristos această denumire, ca înlocuitor al numelui sacru.[2]
Titlul „Domnul” a devenit în limba română un sinonim pentru Dumnezeul creștin, atât pentru Dumnezeu Tatăl, cât și pentru Mesia / Hristos (Luca 1:43,68,76; 2:11). Iisus Și l-a asumat, în calitate de Mesia (Regele legitim așteptat), numit „Fiul lui Dumnezeu”, ca Împărat universal (Matei 22:44), precum și în calitate de Maestru al ucenicilor și Stăpân al slujitorilor Lui.[3]
După cum am observat, calitatea de domn este aplicabilă, în Biblie sau în afara ei, în cel mai înalt grad unui suveran (Daniel 1:10). Un împărat sau un rege „domnește”. Dumnezeu însă este numit „Regele regilor” (Împăratul) și „Domnul domnilor”, adică Suveranul absolut al universului,[4] titlu pe care îl deţine cu aceeași demnitate, Domnul Hristos.[5]
În această calitate de suveran, El guvernează prin constituţia Sa, legea fundamentală, care cere fiecărui cetăţean al împărăţiei Lui să nu trăiască doar pentru sine însuși, ci pentru Dumnezeu și pentru semeni, fiind rezumată în următoarele două principii egale și interdependente: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău!”; „Să iubești pe semenul tău ca pe tine însuţi!”.[6]
Întrucât principiile constituţiei cerești aveau nevoie de exemplificări și detalii, cel puţin pentru lumea noastră căzută, Dumnezeu a lăsat omului Decalogul (Cele Zece Porunci), care exemplifică în patru porunci iubirea faţă de Dumnezeu (adevărata religie)…
-
Respect faţă de unicitatea Domnului: să nu apelezi la alte divinităţi;
-
Respect faţă de spiritualitatea Domnului: interzicerea cultului imaginilor;
-
Respect faţă de numele Domnului: să nu-l folosești în injurii, minciuni sau cuvinte profane.
-
Respect faţă de ziua Domnului (a șaptea a săptămânii): este închinată Domnului, prin oprire totală de la muncile profane, prin libertatea dată sclavilor și animalelor de muncă și prin întâlniri sau activităţi spirituale, spre slava lui Dumnezeu.
… și, în următoarele șase porunci, iubirea de semeni (adevărata etică/morală):
-
Respect faţă de părinţi: să-i asculţi, să-i ajuţi, să nu-i dispreţuiești, să nu-i maltratezi;
-
Respect faţă de viaţa umană: să nu ucizi (intenţionat sau din neglijenţă);
-
Respect faţă de sfinţenia căsătoriei: să nu săvârșești adulter, să fii înfrânat;
-
Respect faţă de proprietate: să nu-ţi însușești sub nicio formă ceea ce aparţine semenilor;
-
Respect faţă de adevăr și justiţie: să nu dai mărturii/declaraţii false, care îi pot afecta pe semeni;
-
Respect faţă de sine: să nu tânjești niciodată după ceea ce nu-ţi poate aparţine în mod legitim.[7]
După cum Dumnezeu le-a dat stăpânilor egipteni zece plăgi, ca să-i convingă să dea libertate poporului Său, tot așa El a dat zece porunci lui Israel, după ce l-a eliberat. Le-a dat în numele Lui de Domn Eliberator, rostit în preambulul Decalogului (Exodul 20:2a). Aceste porunci, numite îndeobște Poruncile lui Dumnezeu sau, pe scurt, Poruncile,[8] sunt numite în Primul Testament al Bibliei: „cuvintele (poruncile) Legământului”, Legământul sau Mărturia – declaraţia scrisă a Legământului.[9] Sub aceste nume, Apocalipsa se referă la Cele Zece Porunci când descrie prezenţa chivotului Decalogului în cer, în ziua judecăţii universale: Apocalipsa 11:19; 15:5.
Hristos este Domnul nostru, mai întâi ca Dumnezeu preexistent, etern, deoarece prin El a creat Dumnezeu universul;[10] apoi, pentru că lui Hristos, după întrupare, I-a dat Dumnezeu toate lucrurile.[11] Hristos este Mântuitorul nostru, pentru că mai întâi este Domnul nostru,[12] și în această calitate de Domn ne-a răscumpărat El, pentru că suntem de drept ai Lui – buni sau răi. Suntem „robii” Lui prin Creaţie, dar și prin Răscumpărare rămânem robi ai Lui,[13] supuși de bunăvoie: „Sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn!” (1 Petru 3:15).
Ascultarea de Dumnezeu și ascultarea de Hristos nu sunt religii diferite, deoarece avem un singur Dumnezeu și un singur Domn, o singură împărăţie. Unele afirmaţii ale lui Pavel privitoare la „un singur Dumnezeu și un singur Domn” sunt greșit citite de antitrinitarieni, ca și cum numai Tatăl ar fi Dumnezeu și numai Fiul ar fi Domn.[14] Dar Biblia arată că și Iisus este Dumnezeu,[15] și Tatăl este și rămâne Domn.[16] La sfârșitul existenţei răului, Iisus va reda Tatălui întreaga domnie care I-a fost dată (1 Corinteni 15:24-28).
Domnia lui Iisus este descrisă ca împărăţie. Titlurile Lui, de Mesia (Hristos) sau Fiul lui Dumnezeu, sunt titluri regale. După ce Și-a inaugurat prin botez misiunea publică în Iudeea, El a început să predice același mesaj ca al lui Ioan Botezătorul: pocăinţa, ca pregătire pentru apropiata împărăţie a lui Dumnezeu, numită și împărăţia cerească (Matei 3:2; 4:17; Marcu 1:14-15).
Iisus nu a predicat o religie nouă, ci a readus la lumină adevăratele cerinţe ale Legii, pe care iudaismul fariseic/rabinic le ocultase (Matei 5:17-30 etc.).
Iudeii așteptau împărăţia vizibilă, social-politică a lui Mesia la Ierusalim și peste toată lumea. Dar Iisus a amânat această fază vizibilă și glorioasă, începând cu acceptarea lui Iisus ca Domn/Împărat, mai întâi în viaţa personală și în relaţiile dintre credincioși, urmând ca faza vizibilă a Împărăţiei să fie declanșată mai târziu, în urma Judecăţii. El a descris ambele faze ale Împărăţiei în extraordinarele Lui parabole, care se găsesc peste tot în evanghelii.
El atrăgea atenţia asupra dragostei ca singură motivaţie acceptată; asupra ascultării de poruncile și instrucţiunile Domnului și asupra certitudinii ultimei faze a împărăţiei, care va restabili dreptatea, pacea și va aduce domnia vieţii veșnice. Dar în împărăţia slavei vor intra numai aceia care astăzi intră și rămân în împărăţia harului, prin credinţă și ascultare:
Nu oricine Îmi zice: ,,Doamne, Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu, care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ,,Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am alungat noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut! Plecaţi de la Mine, voi toţi cei care săvârșiţi fărădelegea!” (Matei 7:21-23).
Florin Lăiu este specialist în limbi biblice și teolog.
