„Pledoarie pentru Cristos”: dovezi că Iisus a înviat

751

„Eu nu vreau să-mi întemeiez viaţa pe un simbol", mărturiseşte profesorul de teologie Gregory Boyd, înainte de a încheia interviul acordat lui Lee Strobel.

Cartea Pledoarie pentru Cristos[1] este o selecţie persuasivă de erudiţie pe înţelesul tuturor, o antologie de 13 interviuri cu cercetători şi profesori la universităţi de renume, care dezbat în esenţă istoricitatea şi divinitatea lui Iisus. Lee Strobel, licenţiat al Facultăţii de Drept la Universitatea Harvard şi jurnalist cu experienţă în domeniul juridic, porneşte o investigaţie în care solicită răspunsuri la întrebări legate de credinţa în Christos – de la cele mai legitime (sunt biografiile lui Iisus vrednice de crezare?) la cele mai insolite (au fost ucenicii hipnotizaţi să îşi imagineze că mormântul lui Iisus este gol?). Desprinderea unei concluzii, avertizează autorul, poate avea consecinţe mai profunde decât simpla satisfacere a unei curiozităţi.

Scrisă într-un limbaj jurnalistic accesibil, cartea se bucură de aprecierea unor cercetători cu reputaţie în domeniul pe care îl studiază. Bruce Metzger, profesor emerit de Noul Testament la Seminarul Teologic Princeton, observă că Strobel „sondează cu tenacitatea unui buldog dovezile în favoarea adevărului creştinismului biblic”. Phillip E. Johnson, profesor la Universitatea Berkley, California, este de părere că autorul „pune întrebările pe care le-ar pune orice sceptic calculat” şi că „orice spirit iscoditor ar trebui să aibă această carte”.

Analiza probelor

Ancheta lui Strobel porneşte de la stabilirea autenticităţii raportului biblic, verificând întâi dacă variaţiile între Evanghelii nu slăbesc cumva autoritatea Scripturii.

Primul intervievat este dr. Craig Blomberg, care argumentează că biografiile lui Iisus furnizează o informaţie demnă de încredere, capabilă să reziste unei analize amănunţite.

Despre condiţiile în care au fost copiate şi retransmise aceste informaţii, Strobel află din interviul cu dr. Bruce Metzger. Acesta explică procesele atente de conservare a tradiţiei biblice, de care nu a beneficiat nicio altă lucrare ce ne-a parvenit din antichitate.

Profesorul dr. Edwin Yamauchi aduce în atenţie existenţa dovezilor externe care susţin veracitatea informaţiei biblice. El face referire la scrieri antice seculare, precum cele ale lui Josephus Flavius, ale lui Tacitus sau ale lui Pliniu cel Tânăr, analizând aportul acestora la dovedirea istoricităţii evenimentelor evocate de Noul Testament. Dr. John McRay e de părere că şi arheologia vine în susţinerea informaţiei biblice. Situri antice sau obiecte inscripţionate descoperite în urma săpăturilor arheologice demonstrează acurateţea Bibliei din punct de vedere geografic şi istoric.

În încheierea primei secţiuni a cărţii, istoricul Gregory Boyd răspunde criticilor promovate de Seminarul lui Iisus, o organizaţie neguvernamentală formată din cercetători ai religiilor, care afirmă că cea mai mare parte a cuvintelor care Îi sunt atribuite lui Iisus, de fapt, nu Îi aparţin. Seminarul contestă, de asemenea, relatările minunilor lui Iisus. Boyd subliniază că afirmaţiile Seminarului, conform cărora Iisus ar fi doar un simbol, un Iisus al credinţei neancorat în istorie, conduc la o concluzie ilogică. „Dacă Iisus al credinţei nu este în acelaşi timp şi Iisus al istoriei, este neputincios şi neînsemnat” şi deci nu are ce să simbolizeze. Din acest punct, Strobel demarează analiza centrală a investigaţiei sale: a fost Iisus Dumnezeu sau nu a fost?

Analiza Acuzatului

Ben Witherington II caută să demonstreze că Iisus „avea o percepţie de Sine supremă şi transcendentală” (p. 263). Witherington îşi bazează teza pe faptul că Iisus, în timp ce pretindea că este singurul care poate salva lumea, afirma că nimeni mai prejos decât Dumnezeu nu poate aduce mântuirea. Psihologul Garry Collins studiază acuzaţia că pretenţiile de divinitate ale lui Christos ar fi fost urmarea vreunei boli psihice. Collins conchide că raţionalitatea constantă şi înţelepciunea învăţăturilor lui Christos exclud irevocabil acest scenariu. Strobel discută apoi cu teologul D. A. Carson despre modul în care viaţa lui Iisus a reflectat atributele divinităţii, aducând în discuţie cu predilecţie pasajele biblice care ar putea îngreuna înţelegerea dumnezeirii lui Iisus. Louis Lapides face o trecere în revistă a profeţiilor mesianice şi demonstrează că doar Iisus se potriveşte portretului mesianic din profeţiile Vechiului Testament.

Analiza faptelor

Ancheta ajunge în punctul culminant atunci când Strobel începe să sondeze dovezile care susţin realitatea învierii lui Christos. În interviul cu dr. Alexander Metherell, se clarifică faptul că moartea lui Christos nu putea fi o înşelătorie. Condiţiile în care a murit Iisus nu lasă loc disimulării. Dr. William Lane Craig aduce un argument important în favoarea faptului că mormântul lui Christos a fost gol, la trei zile de la moartea Lui. „Dacă mormântul nu ar fi fost gol”, spune Craig, „ar fi fost imposibil să se nască o mişcare bazată pe credinţa în înviere chiar în cetatea unde acest om a fost executat public şi înmormântat”(p. 222).

Împreună cu dr. Gary Habermas, Strobel discută dovezile care susţin ideea că Iisus a fost văzut viu după moartea Sa pe cruce. Habermas îşi bazează argumentaţia pe existenţa timpurie a crezului creştin – bazat pe învierea lui Christos – o puternică dovadă că aceia care Îl ştiau mort au crezut în dumnezeirea Lui, pentru că L-au văzut viu. Profesorul J. P. Moreland este ultimul teolog intervievat în cartea lui Strobel. Pledoaria finală construită de Moreland aduce argumentul de vârf al cărţii: moartea în chinuri groaznice de care au avut parte ucenicii este un argument incontestabil în favoarea învierii. „Ucenicii se aflau în situaţia de a şti fără nicio îndoială dacă Iisus înviase sau nu din morţi. Ei afirmau că L-au văzut, că au vorbit cu El şi au mâncat cu El. Dacă nu ar fi fost absolut siguri de acest lucru, nu s-ar fi lăsat torturaţi până la moarte pentru proclamarea realităţii învierii” (p. 250).

Moreland aduce în discuţie miza întregii investigaţii: „Dacă toate dovezile arată realmente spre învierea lui Iisus, ele însele cer un test al experienţei” (p. 258). Dacă Iisus este Cine pretinde Biblia că este, atunci şi experienţa umană trebuie să reflecte acest lucru. „Dacă Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, învăţăturile Lui sunt mai mult decât ideile bune ale unui învăţător bun; ele sunt introspecţii de natură divină pe care îmi pot construi cu încredere viaţa” (p. 269). Scopul sentinţei date în urma acestei anchete nu este satisfacerea orgoliilor, nici măcar satisfacţia intelectuală. Oprit aici, demersul Strobel ar fi un eşec pentru că implicaţiile lui nu pot fi doar de natură scolastică. Dovezile care susţin existenţa lui Iisus proclamă o iubire vie, care guvernează universul, care acţionează şi promite să transforme.

Pledoaria în ansamblu

Deşi îmbină relatările a 13 oameni cu experienţă academică diferită şi cu priorităţi diferite, Strobel reuşeşte să construiască o apologie cuprinzătoare, coerentă şi uşor de înţeles. Urmărind un fir intuitiv de argumentaţie, Strobel ghidează raţionamentele într-o curgere logică, adesea anticipând reacţiile cititorului şi asumându-şi-le ca şi cum ar fi ale lui. Se întâmplă, pe parcursul cărţii, ca unele premise ale argumentaţiei să fie insuficient explicate. E cazul, de pildă, al „misterioasei surse Q”, care, deşi „nu este nimic mai mult decât o ipoteză”, este folosită în căutarea dovezilor „lucrării miraculoase a lui Iisus”. De asemenea, informaţiile despre stabilirea canonului biblic sunt prezentate prea succint pentru un cititor neavizat.

În ansamblu, cartea este fidelă subtitlului ei, rămânând o investigaţie asupra dovezilor în favoarea lui Iisus. Scrisă ca o argumentaţie pozitivă, Pledoaria nu îşi propune să desfiinţeze toate teoriile care se opun divinităţii lui Christos, ci să analizeze motivele pentru care credinţa în Christos cel înviat este o atitudine demnă, nu un salt în iraţional.


[1] Editura Cartea Creştină, Oradea, 2004