Henric al VIII-lea a declanşat un lanţ extraordinar de evenimente în anii 1530, când a ales să se desprindă de Biserica Romano-Catolică. Gestul lui, uluitor pentru acea vreme, l-a transformat în primul monarh european care a negat puterea papalităţii şi, totodată, în „Liderul suprem“ autoproclamat al bisericii din Anglia. Acest articol analizează de ce şi cum a iniţiat Henric al VIII-lea separarea de papalitate şi este primul dintr-o serie de articole privind Reforma engleză.

Desprinderea Angliei de Roma a creat una dintre primele controverse privind problema separării dintre Biserică şi stat. Executarea consilierului personal al lui Henric al VIII-lea, Sir Thomas More, despre care se spune că ar fi murit declarându-se „slujitorul credincios al regelui, dar înainte de toate, slujitor al lui Dumnezeu“, este unul dintre evenimentele cele mai cunoscute ale secolului al XVI-lea – cel puţin în ţările vorbitoare de limbă engleză.[1]

Totuşi, această separare prezintă mai mult decât un interes pur istoric, pentru că ea a declanşat un proces cu rezultate finale extraordinare: diversitatea religioasă din America de Nord, cu separarea de lungă durată a Bisericii de putere în Statele Unite ale Americii. Aşadar, modul în care a avut loc transformarea bisericii anglicane medievale în Biserica Protestantă a Angliei şi apoi fragmentarea sa în mai multe confesiuni este de o importanţă majoră.

Recent, unii apologeţi romano-catolici au afirmat că Reforma din Anglia nu a fost centrată, cu adevărat, pe teologie, spiritualitate sau liturghie – ci, mai degrabă, pe dorinţele pătimaşe ale lui Henric al VIII-lea.

Aceşti apologeţi recunosc faptul că evenimentele din secolele ulterioare şi divergenţele dintre protestanţii şi catolicii din lumea vorbitoare de limbă engleză nu pot fi, pur şi simplu, şterse cu buretele, dar par să creadă că, în cazul în care se poate demonstra că motivele au fost nedemne, teologic neimportante, sau ambele, atunci va fi mai uşor ca efectele să fie anulate. Așadar, multe depind de o înţelegere corectă a Reformei engleze.

Această serie de articole va demonstra două aspecte importante. Primul dintre ele este că „protestantizarea“ a avut loc în Anglia în paralel şi independent de separarea de Roma a lui Henric al VIII-lea, instalându-se cu adevărat abia după domnia acestuia; reforma engleză abia începea la moartea lui Henric şi, după cum observa un specialist, „Anglia a trecut prin reforme discontinue şi prin reforme paralele.“[2] Cel de-al doilea aspect subliniază faptul că la baza procesului de metamorfoză religioasă au stat diferenţe majore de doctrină – concepţii foarte diferite despre relaţia omului cu Divinitatea. Aceste diferenţe fundamentale au fost mult mai importante în contextul divergenţelor dintre catolici şi protestanţi, în Anglia secolului al XVI-lea (şi după), decât au fost gafele unui rege încăpăţânat, promiscuu şi îngăduitor faţă de sine sau personalităţile extraordinare ale copiilor săi, care au domnit fiecare, pe rând, după moartea sa.

Reforma engleză şi America

„Profilul creştinismulului secolului al XXI-lea din Marea Britanie este rezultatul unor revolte [religioase din modernismul timpuriu].[3] Acelaşi lucru poate fi spus, deşi într-o mai mică măsură, despre America de Nord, unde tiparul de viaţă religioasă a fost imprimat în principal în perioada pre-revoluţionară a Americii şi reflectă moştenirea engleză. Acest tipar a fost menţinut, în linii mari, şi în secolul următor, deşia fost totuși afectat de imigraţia europenilor, care au venit cu istorii religioase diferite – şi de imigraţia din Africa şi Asia, care a introdus credinţele necreştine în matricea religioasă americană. Cu toate acestea, diferitele tradiţii şi atitudini religioase noi nu au distrus modelul religios deja format, ci au fost doar asimilate de el. Întrucât a fost prezentă încă de la începutul istoriei americane, influenţa engleză a jucat un rol formativ în modelarea profilului religios american, pe care și-l menţine încă.

Controversele din timpul Reformei protestante engleze (circa 1540-1600) şi al războaielor civile din perioada imediat următoare (1641-1658), precum şi bisericile şi sectele create astfel stau la baza diviziunilor confesionale din America. Ele au furnizat un tipar după care sunt organizate cele mai multe biserici americane și în ele se află originile multora dintre practicile şi atitudinile creştinilor americani.[4] În aceste evenimente ale secolelor XVI şi XVII se găsesc rădăcinile diversităţii şi libertăţii religioase, aşa cum sunt ele înţelese în Statele Unite ale Americii de astăzi.

Cu alte cuvinte, faptul că Anglia a trecut printr-o o reformă care a condus la fragmentarea ei religioasă, iar Statele Unite ale Americii îşi au originea în coloniile engleze, a făcut ca America să fie, încă de la începuturile ei, caracterizată de diversitate religioasă. Numai acolo unde există diversitate religioasă întâlnim şi nevoia de libertate religioasă; însăși diversitatea de credinţă prezentă în cele 13 colonii originare a făcut deci ca în Statele Unite ale Americii să nu poată exista o biserică naţională.

Prin urmare, conceptele moderne de separare între biserică şi stat și de libertate religioasă îşi au rădăcinile în Reforma engleză din timpul domniei lui Henric al VIII-lea (1509-1547).

Henric al VIII-lea

Locul lui Henric al VIII-lea în istorie este cuprinzător, şi la propriu, şi la figurat. Decizia lui „de a declara independenţă unilaterală faţă de Roma“ a fost caracterizată, în mod tradiţional ca forţă creatoare a unei Anglii noi, care a servit drept model pentru un nou tip de stat, „pe deplin suveran, de sine stătător.“[5] De asemenea, în mod tradiţional, aceeaşi decizie a fost privită ca principala cauză a Reformei protestante engleze – ba chiar ca şi cum ar fi reprezentat ea însăşi Reforma.

Această opinie este problematică din mai multe puncte de vedere. Pe lângă dezbaterea complexă care dispută dacă guvernarea Angliei sub Henric şi succesorii săi a fost într-adevăr cu mult diferită şi nouă, se pune întrebarea dacă în decizia lui Henric de a se separa de Roma au fost într-adevăr importante considerente precum prestigiul naţional şi personal sau religia. Se pune, de asemenea, întrebarea dacă decapitarea liderului medieval al Bisericii engleze – papa – şi înlocuirea lui de către rege – Henric – a reprezentat într-adevăr o reformă religioasă. Vom reveni la această ultimă problemă mai târziu.

În istoriografia tradiţională, ruptura dintre Anglia şi Roma, precum și diversitatea religioasă care i-a urmat au fost cauzate de dorinţele sexuale necontrolate ale lui Henric. Acest punct de vedere a fost exprimat încă din timpul vieţii monarhului, fiind perpetuat și în anii de după moartea sa.

De exemplu, în 1585, un preot catolic englez, scriind despre separarea Angliei de Roma, a atribuit-o faptului că „regele nu a fost credincios nici lui Dumnezeu, nici primei sale soţii.“[6] Adevărul este că, asemenea majorităţii monarhilor europeni din perioada respectivă, Henric a avut mai multe amante, cu care a avut copii nelegitimi. Cu toate acestea, motivul rupturii de Roma nu a fost faptul că Henric era un soţ infidel, ci nevoia lui (şi totodată a dinastiei şi a regatului său) de a avea un moştenitor legitim, întrucât nu avea niciun fiu care să-i poată urma la tron.

O dinastie în pericol

Deşi Caterina a rămas însărcinată de şase ori, doar două dintre sarcini au fost duse până la capăt cu succes. Ea a dat naştere unui fiu care a trăit doar câteva zile, şi unei fiice, Maria (n. 1516), devenită ulterior Regina Maria I (1553-1558). În 1525, când Caterina a împlinit 40 de ani, era deja clar că ea nu va mai avea alţi copii. Acest lucru nu a fost doar o problemă personală sau de cuplu, ci o problemă-cheie din punct de vedere dinastic şi politic. În 1509, la vârsta de 18 ani, proaspăt încoronatul Henric al VIII-lea s-a căsătorit cu Caterina de Aragon, văduva fratelui mai mare al lui Henry, Arthur. Întrucât Caterina fusese căsătorită (deşi pentru scurt timp) cu Arthur, dreptul canonic pretindea o dispensă papală înainte ca aceasta să se poată căsători cu Henric. Guvernul englez a obţinut acest lucru în mod corect, fapt ce avea să se dovedească o ironie a sorţii şi un obstacol major în eforturile ulterioare ale lui Henric pentru anularea căsătoriei.

Conceptele moderne de separare între biserică şi stat și de liberate religioasă îşi au rădăcinile în Reforma engleză.

Henric al VIII-lea a avut două surori şi o fiică, dar cum surorile se căsătoriseră şi fiica lui urma să se căsătorească şi ea, în cazul în care una dintre cele trei l-ar fi succedat la tron, numele Tudor şi-ar fi cunoscut sfârşitul. Deşi legislaţia engleză permitea unei femei să succeadă la tron un monarh, acest lucru nu se întâmplase niciodată până la acel moment, iar Henric împărtășea, cel mai probabil, opinia timpului său, potrivit căreia unei femei îi era sortit să fie un conducător slab şi ineficient, care ar fi adus haos în regat. Astăzi ştim că Dinastia Tudorilor avea să conducă Anglia timp de 118 ani şi să o impulsioneze spre un viitor măreţ şi privim cu ochi buni succesul lor, însă, în 1525, Tudorii erau doar o familie regală parvenită. Henric al VII-lea pusese mâna pe coroană în 1485 prin forţă. Căsătoria lui cu Elisabeta de York, moştenitoarea principalei familii rivale, le-a garantat fiilor săi o revendicare dinastică ireproşabilă a tronului englez, însă problema a fost că Henric nu a avut decât un fiu care să trăiască mai mult decât el.

Prin urmare, pentru ca dinastia Tudor să supravieţuiască şi pentru ca Anglia să fie protejată de un nou şir de războaie sângeroase pentru succesiune, lui Henric şi celor din jurul lui le era clar că acesta avea nevoie de un fiu. Ideal ar fi fost să aibă mai mulţi. Întrucât Caterina nu putea să îi ofere unul, el a decis că trebuia să se căsătorească din nou. Problema era că Biserica Catolică nu permitea divorţul. Cum avea cercul să devină pătrat?

Marea problemă“ a Regelui

„Marea problemă“ a regelui, aşa cum a devenit cunoscută pentru consilierii regali, a constituit principala preocupare a guvernării lui Henric la sfârşitul anilor 1520 şi începutul anilor 1530. Deşi divorţul era imposibil, căsătoriile puteau fi anulate, dacă se putea demonstra că nu s-au consumat, sau dacă se demonstra că nu fuseseră valide. Această din urmă posibilitate a constituit temeiul în baza căruia, în 1527, Henric a început demersurile de anulare a mariajului său de 18 ani cu Caterina.

Această decizie nu a fost o simplă convenienţă politică, personală sau dinastică. Pentru Henric, e posibil ca multiplele sarcini nereuşite ale soţiei sale să fi avut și o dimensiune teologică.

În viaţa personală, Henric a fost un credincios devotat. În 1521 el a lucrat cu o echipă de oameni de ştiinţă pentru a combate diatriba anti-papală De captivitate babylonica, scrisă de Martin Luther; lucrarea de combatere a fost publicată cu titlul Assertio septem sacramentorum (cu Henric desemnat ca unic autor!) şi a fost (în mod ironic) o apologie a supremaţiei papale, pentru care Regele a fost distins de Papă cu titlul de „apărător al credinţei“.

Henric era „meticulos în îndatoririle sale religioase“ şi de aceea a considerat cu atât mai îngrijorător faptul că „fiii lui au continuat să moară în pântece sau în copilărie. Şi nu cumva Levitic 20:21 spune că, dacă un om are relaţii sexuale cu soţia fratelui său, vor rămâne fără copii?“ Lipsa de moştenitori i-a dovedit lui Henric că mariajul său a fost întotdeauna invalid din perspectivă biblică. Astăzi, convingerile sale par a fi fost suspect de congruente cu propriile sale interese, dar, cu toate acestea, ele erau sincere şi puternice. După cum observa cel mai recent biograf al său: „Pentru Henric, poruncile lui Dumnezeu [erau] orbitor de evidente. Căsătoria sa cu Caterina a fost contrară legii divine, conform Bibliei, [care] nu putea fi dată la o parte. Se spune că «niciun înger coborât din Cer nu ar fi putut să-l convingă de contrariu».“[7]

Astfel, evlavia personală, combinată cu desfrâul personal, neliniştea privind viitorul dinastiei şi îngrijorarea pentru securitatea naţională au produs în Henric nu numai certitudinea că ar putea pune capăt căsătoriei sale cu Caterina, ci şi certitudinea că acest lucru este necesar.

Anularea ar fi fost cu siguranţă aprobată de către instanţele bisericeşti engleze, însă Caterina a refuzat să accepte că nu ar fi fost o soţie adevărată. Așadar, Henric era nevoit să facă apel la instanţele de la Roma, unde era exclusă posibilitatea ca Papa Clement al VII-lea să îi ofere câștig de cauză lui Henric. Măsurile pentru garantarea faptului că Papa va fi de partea lui Henric au devenit principalul obiectiv strategic al miniştrilor regelui şi principalul obiectiv al diplomaţiei engleze în Europa. Cum era de aşteptat, anularea a întâmpinat probleme în instanţele de la Roma atât din cauza faptului că Henric obţinuse, de la bun început, o dispensă papală care să-i permită căsătoria cu Caterina, cât şi din cauza faptului că lui Clement îi era, pe bună dreptate, frică de nepotul Caterinei, Carol al V-lea, rege al Spaniei şi Sfânt Împărat Roman. Nereuşita finalizării anulării a dus, în 1529, la demiterea şi pedepsirea cu închisoarea a cardinalului Wolsey, prim-ministrul regelui încă din 1514.

Mai mult decât dorinţe desfrânate

Toate aceste detalii converg către o singură concluzie: că separarea lui Henric de Roma a implicat ceva mai mult decât dorinţele desfrânate ale regelui. Este adevărat că primele încercări ale regelui de a-l convinge pe Papă să îi anuleze căsătoria cu Caterina au început cam în perioada în care fusese „atins de săgeata iubirii“ pentru Ana Boleyn.[8] Procesul său de la Roma a fost obstrucţionat în parte deoarece Clement al VII-lea bănuia „că tot ceea ce voia de fapt Henric era o nouă tovarăşă de pat în locul soţiei sale care era îmbătrânită, stearpă şi tot mai înlăcrimată“.[9] Cu toate acestea, ceea ce el şi oficialii lui doreau era un moştenitor legitim. În final, Henric al VIII-lea avea să câştige mai mult decât un moştenitor. Wolsey a fost înlocuit în funcţia de prim-ministru de Thomas Cromwell, care a conceput ideea negării autorităţii papei asupra Bisericii Engleze. Regele a îmbrăţișat cu plăcere această variantă de rezolvare a „marii probleme“ întrucât autoritatea asupra bisericii engleze avea să însemne nu doar o creștere a puterii, ci și a bogăţiei sale, prin acapararea terenurilor aferente acesteia.

Rezultatul final a fost că, în primăvara anului 1533, Henric s-a căsătorit Ana Boleyn, iar Thomas Cranmer, proaspăt înscăunat arhiepiscop de Canterbury, a declarat nulă, în cele din urmă, căsătoria regelui cu Caterina, validând totodată mariajul acestuia cu Ana. Opoziţia papală vehementă nu a avut niciun efect în Anglia, unde Henric devenise „singurul Conducător Suprem al Bisericii Angliei [de pe] Pământ“.[10]

Repudierea Romei

În 1533, Parlamentul englez a emis un document conform căruia regele Angliei avea dreptul la supunere din partea tuturor subalternilor săi, fie clerici, fie laici, fiind declarat lider suprem în regatul său. Această afirmaţie avea să fie consolidată și prin alte ordine și proclamaţii regale ulterioare, făcând încă o dată evident faptul că despărţirea de papalitate a fost provocată mai degrabă de nevoia de perpetuare dinastică şi de dorinţa de dominaţie regală, decât de pofta carnală. A fost vorba despre suveranitate şi supremaţie regală, nu despre sex.

Un prim pas spre Reformă?

Cu toate acestea, nu a fost vorba nici despre doctrine – despre sola scriptura, soteriologie, sacramente sau oricare dintre aspectele din cauza cărora s-au frământat atât de mult Luther şi reformatorii continentali, încă din 1517. Atunci, ce legătură a fost între separarea de Roma şi reforma din Anglia? Nu a fost Reforma engleză creaţia lui Henric al VIII-lea?

Acest lucru va fi explorat în a doua parte a acestui articol, însă ceea ce am putut observa deja este că motivele pentru care Henric a respins autoritatea romană nu au fost religioase, ci politice. În partea a doua vom vedea că Henric s-a dovedit fericit că a reformat moderat Biserica engleză, după ce i s-a oferit această şansă prin declaraţia privind supremaţia sa asupra Bisericii. Totuși, din punctul său de vedere, rezultatul a fost doar un produs al norocului, creat de pretenţiile sale de supremaţie ecleziastică. Planul său iniţial pare să fi fost un catolicism fără papă.

Protestantismul nu a provocat şi nici nu a fost înfăptuit prin ruptura de Roma. Pe termen lung, aşa cum se va vedea ulterior, faptul că Henric al VIII-lea a negat autoritatea papală a fost, probabil, indispensabil pentru apariţia protestantismului. Dar Reforma engleză a fost, într-o oarecare măsură, o consecinţă neintenţionată şi neprevăzută a marii probleme a regelui.

Footnotes
[1]„Patrick Collinson, red., «The Sixteenth Century»,în Paul Langford, red., Short Oxford History of the British Isles (Oxford & New York: Oxford University Press, 2002), p. 5; James Monti, The King’s Good Servant but God’s First: The Life and Writings of Saint Thomas More (San Francisco: Ignatius Press, 1997).”
[2]„Christopher Haigh, English Reformations (Oxford: Clarendon Press, 1993), p. 14.”
[3]„Diarmaid MacCulloch, «The Change of Religion,“» n Collinson, ed., The Sixteenth Century, p. 83.”
[4]„Consecinţele pe termen lung resimţite în Statele Unite ale Americii în urma evenimentelor din Anglia din anii 1640 şi 1650 sunt schiţate în două articole publicate deja de Liberty Magazine: D.J.B. Trim, «Oliver Cromwell: The Intolerant Inheritance of America’s Religious Extreme“,» t. 1, Liberty, Nov./Dec.2006; Trim, «A Moral Vision: Oliver Cromwell and the Transformed Christian Nation . . . “,» t. 2, Liberty, Jan./Feb. 2007.”
[5]„Collinson, analizând istoriografia Angliei de la începutul secolului al XVI-lea la pp.4-8; ctate la p. 6.”
[6]„Haigh, p. 109; Nicolas Sander, Rise and Growth of the Anglican Schism, tradus de David Lewis (London: Burns & Oates, 1877; ediţta facsimile, Rockford, Ill.: TAN Books, 1988), p. 153.”
[7]„E. W. Ives, «Anne (c. 1500–1536)“,» xford Dictionary of National Biography (Oxford University Press, 2004); www.oxforddnb.com/view/article/557; accesat la data de 15 mMatie 2008.”
[8]„ibidem.”
[9], „E. W. Ives, «Anne (c. 1500–1536)“,» xford Dictionary of National Biography (Oxford University Press, 2004); www.oxforddnb.com/view/article/557; accesat la data de 15 mMatie 2008.”
[10]„Gerald Bray, red., Documents of the English Reformation (Cambridge: James Clarke,1994), p. 114, citat în Ives, op. cit.”

„Patrick Collinson, red., «The Sixteenth Century»,în Paul Langford, red., Short Oxford History of the British Isles (Oxford & New York: Oxford University Press, 2002), p. 5; James Monti, The King’s Good Servant but God’s First: The Life and Writings of Saint Thomas More (San Francisco: Ignatius Press, 1997).”
„Christopher Haigh, English Reformations (Oxford: Clarendon Press, 1993), p. 14.”
„Diarmaid MacCulloch, «The Change of Religion,“» n Collinson, ed., The Sixteenth Century, p. 83.”
„Consecinţele pe termen lung resimţite în Statele Unite ale Americii în urma evenimentelor din Anglia din anii 1640 şi 1650 sunt schiţate în două articole publicate deja de Liberty Magazine: D.J.B. Trim, «Oliver Cromwell: The Intolerant Inheritance of America’s Religious Extreme“,» t. 1, Liberty, Nov./Dec.2006; Trim, «A Moral Vision: Oliver Cromwell and the Transformed Christian Nation . . . “,» t. 2, Liberty, Jan./Feb. 2007.”
„Collinson, analizând istoriografia Angliei de la începutul secolului al XVI-lea la pp.4-8; ctate la p. 6.”
„Haigh, p. 109; Nicolas Sander, Rise and Growth of the Anglican Schism, tradus de David Lewis (London: Burns & Oates, 1877; ediţta facsimile, Rockford, Ill.: TAN Books, 1988), p. 153.”
„E. W. Ives, «Anne (c. 1500–1536)“,» xford Dictionary of National Biography (Oxford University Press, 2004); http://oxforddnb.com/view/article/557; accesat la data de 15 mMatie 2008.”
„ibidem.”
„Gerald Bray, red., Documents of the English Reformation (Cambridge: James Clarke,1994), p. 114, citat în Ives, op. cit.”