Donald Trump a promis să schimbe America și să o facă „măreaţă, din nou”. Erorile politice ale ultimilor ani ar urma să fie rectificate prin întoarcerea la o stare de lucruri mai veche și, neapărat, mai bună.

„America, pe primul loc” ar însemna repunerea Americii în mâinile americanilor de rând care au votat pentru acest plan. Pentru unii dintre aceștia[1], refacerea ţării se restrânge la un deziderat specific: religia, pe primul loc.

Campania politică a lui Donald Trump a adus o „evanghelie” curajoasă, actualul președinte fiind de părere că organizaţiile religioase „au mult de contribuit în politica americană”. La o întâlnire de campanie cu unii dintre cei mai cunoscuţi lideri ai Bisericii Evanghelice, Trump a aflat amendamentul pe care aceștia îl voiau anulat și a promis că îl va anula odată ajuns președinte. Promisiunea a fost reiterată în public de noul președinte cu ocazia evenimentului Mic Dejun cu Rugăciune din luna februarie, când a jurat să „distrugă total” Amendamentul Johnson. Acest amendament – care interzice organizaţiilor nonprofit scutite de taxe să participe în vreun fel în campaniile electorale ale oricărui individ care ţintește o funcţie publică – „le neagă pastorilor dreptul la liberă exprimare și are un uriaș impact negativ asupra religiei”, declara Trump în luna august. Pastorii vor putea din nou vorbi liber de la amvoane, fără să se teamă de repercusiuni, anunţa președintele la Mic Dejun cu Rugăciune.

Evanghelicii care insistă asupra unei asemenea măsuri simt că Trump își îndeplinește promisiunile și le recompensează votul și loialitatea. Este o victorie care le dă speranţa că vor urma și alte măsuri ce ar așeza o Americă secularizată pe un făgaș ceva „mai” religios și „mai” moral. De asemenea, este o victorie pentru alegătorii republicani, 59% dintre aceștia fiind de părere că bisericile ar trebui să își exprime opiniile politice, conform unui sondaj Pew din 2014, dar și pentru Partidul Republican, care a propus anularea amendamentului încă de la convenţia naţională a partidului de anul trecut. Există însă destule voci alarmate de acest scenariu, care ar însemna îndepărtarea unei bariere în relaţia stat-religie, barieră de dorit într-o naţiune democratică.

Amendamentul introdus în anul1954 de către senatorul Lyndon Johnson (cel care avea să devină președintele SUA) era menit să limiteze puterea politică a organizaţiilor nonprofit de dreapta. Dacă aceasta va fi eliminată, există pericolul ca motivul pentru care a fost gândită măsura să reapară.

Cu amendament

Pe scurt, Amendamentul Johnson face parte din codul fiscal american[2] și interzice organizaţiilor nonprofit de tip 501(c)(3) – adică cel mai comun tip, cum ar fi: fundaţii caritabile, universităţi, biserici și think-tankuri – să se implice în activităţi politice prin care să promoveze sau să facă opoziţie unui candidat la o funcţie politică. Pedeapsa este pierderea statutului 501(c)(3), care le scutește de plata taxelor și impozitelor. Un alt beneficiu asociat acestui statut îi privește pe cei care donează bani acestor organizaţii și care pot primi o deducere de taxe pentru contribuţia lor.

Mai exact, ce pot și ce nu pot face bisericile americane sub acest amendament? Nu pot să își exprime susţinerea pentru un candidat, prin apeluri verbale, contribuţii financiare la campanie, plasarea de însemne electorale pe proprietatea bisericii sau pe vehiculele bisericii.[3] În schimb, pot să se exprime cu privire la probleme morale care fac parte din programul politic al unui candidat, cât timp acestea fac parte din misiunea și activităţile bisericii. O practică comună este invitarea candidatului să ţină discursuri. Doar că în acest caz trebuie demonstrat fair-play, prin oferirea de acces egal tuturor candidaţilor, la fel cum fac și televiziunile. Aceasta înseamnă că toţi invitaţii trebuie să primească invitaţii să ţină discursuri în cadrul unui program religios similar ca „audienţă”[4].

În aceste condiţii, chiar este încălcată libertatea de exprimare? În ultimii ani, mulţi republicani și evanghelici au susţinut acest lucru, ba chiar organizaţia creștină conservatoare Alliance Defending Freedom a venit cu iniţiativa „Duminica libertăţii la amvoane”, prin care le cere pastorilor să protesteze prin nerespectarea amendamentului, cu scopul de a da în judecată statul ca urmare a „persecuţiei” care ar fi urmat. Doar că persecuţia nu a venit. Din cei 2.000 de pastori care s-au alăturat iniţiativei până în prezent și care și-au exprimat deschis opiniile politice de la amvon, Fiscul american nu a investigat decât un caz și nu a aplicat nicio pedeapsă. Această realitate îi face pe unii analiști din presa americană să afirme nu doar că predicile politice sunt ceva comun în SUA, bisericile fiind deja tratate cu lejeritate de instituţiile statului, ci și că Trump „inventează o soluţie la o problemă inexistentă”, având alt scop în minte decât redarea libertăţii de exprimare bisericilor.

Fără amendament

Amendamentul introdus în anul 1954 de către senatorul Lyndon Johnson (cel care avea să devină președintele SUA) era menit să limiteze puterea politică a organizaţiilor nonprofit de dreapta și, la vremea respectivă, a fost o măsură necontroversată. Dacă aceasta va fi eliminată, există pericolul ca motivul pentru care a fost gândită măsura să reapară. Milioane de dolari trebuie strânși de candidaţi pentru campaniile naţionale, iar tentaţia de a strânge acești bani în afara limitelor actuale și în moduri în care ar fi scutiţi de taxe ar fi considerabilă și ar pune și mai multă presiune pe un sistem electoral deja acuzat că permite ca forţe din afara sferei politice să acţioneze asupra candidaţilor și partidelor, prin donaţii. Din acest punct de vedere, menţinerea amendamentului protejează statul democratic american.

Totodată, amendamentul protejează și bisericile de guvern, prin faptul că nu ar permite ca biserici, sinagogi sau moschei să fie folosite drept canale de vărsat bani în campanii politice. Statutul 501(c)(3) al bisericilor deja le protejează de puterea statului, exprimată prin politici fiscale, iar Amendamentul Johnson oferă un alt strat de protecţie și elimină posibilitatea unui troc între politicieni și grupurile religioase, ceea ce ar deturna și deforma scopul și misiunea bisericilor. În plus, sprijinirea unui anumit candidat, chiar și într-o comunitate unită, cel mai probabil îi va deranja pe unii dintre enoriași și va expune biserica la probleme interne nenecesare, atrag atenţia unii pastori: „Una este ca biserica să se pronunţe asupra unei probleme care face obiectul misiunii sale și cu totul altceva este să spună care individ failibil ar fi cel mai bun să o rezolve.”[5]

Mai sunt însă și analiști care atenţionează că fricile ca nu cumva bisericile să se transforme în mașini de spălat bani pentru campanii depind de ceea ce vrea să spună Trump prin „distrugere totală”, având în vedere că există și alte măsuri de protecţie constituţională. Miriam Galston, profesoară de drept la Universitatea „George Washington” și expertă în organizaţii nonprofit, subliniază că și fără Amendamentul Johnson, care interzice doar implicarea în campanii, există alte limitări impuse de codul fiscal pentru a beneficia de statutul special 501(c)(3) care nu ar permite ca bisericile să devină mașini de spălat bani. Una dintre acestea spune că organizaţiile se pot implica și în scopuri noncaritabile, dar doar prin „activităţi nemateriale”. Ceea ce ar însemna că administraţia Trump ar trebui să anuleze Amendamentul Johnson, dar și să ridice cu totul limitările de activitate impuse organizaţiilor. Acest lucru ar fi însă greu de făcut, din cauza unei decizii mai vechi a Curţii Supreme, care spune că, deși au dreptul să se exprime liber, organizaţiile nonprofit nu au dreptul să fie și subvenţionate pentru discursurile ţinute, fiind libere să aleagă dacă vor să acceadă la statutul 501(c)(3) sau dacă vor să își păstreze libertatea de a se implica în politică. Ceea ce arată că nu există o motivaţie constituţională pentru a cere modificarea codului fiscal și nici măcar pentru anularea amendamentului.

Aceste detalii mută discuţia în alt loc și deschid mai larg unghiul de vedere. Iar ceea ce vedem acum este că, oricât de mic ar fi succesul administraţiei prezidenţiale în această aventură, el rămâne un succes de imagine în ochii electoratului evanghelic, care se simte înţeles și sprijinit de președinte. Iar din unghiul de vedere al președintelui se întrevede altceva. Niciodată în această discuţie nu s-au menţionat toate celelalte tipuri de organizaţii nonprofit care ar fi afectate de această decizie, deși ar merita o discuţie separată organizaţiile de tip think-tank, care ar trebui să ofere cercetări și strategii obiective în cele mai variate domenii, de la politici sociale, la strategii economice, soluţii politice și culturale. Chiar fără nicio tentativă de mușamalizare, această măsură a fost anunţată de președinte cu dedicaţie. „Vreau să îi mulţumesc capelanului Barry Black pentru cuvintele sale mișcătoare. Nici nu știu dacă capelanul este numit sau ales – este o poziţie desemnată? Nici nu știu dacă ești republican sau democrat, dar dă-o ***, eu te numesc pentru încă un an. De fapt nici nu cred că te numesc eu, ci Senatul trebuie să te numească, dar vorbim noi cu ei”, a fost prima favoare religioasă promisă de președinte la Micul Dejun cu Rugăciune. A doua a venit rapid: „Thomas Jefferson a spus că Dumnezeul care ne-a dat viaţă ne-a dat și libertate. Tot el a întrebat dacă se poate ca libertăţile naţiunii să fie în siguranţă când eliminăm convingerea că ele sunt un dar de la Dumnezeu. Printre aceste libertăţi este și dreptul de a ne închina așa cum credem. De aceea voi distruge total Amendamentul Johnson și voi permite reprezentanţilor religioși să vorbească liber, fără să se teamă de repercusiuni. Așa o să fac, ţineţi minte!” De fapt, este decizia Congresului dacă să se elimine sau nu Amendamentul Johnson, dar se presupune că Trump „va vorbi cu ei”. Îngrijorătoare este nu doar retorica lui Trump, ci și faptul că l-a invocat tocmai pe Thomas Jefferson pentru a da autoritate și validitate gestului său. Ceea ce, după cum vom demonstra în continuare, arată ori că președintele nu cunoaște istoria ţării, ori că o manipulează prin scoaterea unor realităţi istorice dintr-un anumit context și spaţiu temporal și folosirea lor în scopul opus faţă de cel iniţial. Cert este că toată sala aplauda.

Statul și biserica, la origini

Deși relaţia dintre religie și stat este un subiect polarizant, începând cu anii 1980 curentul principal a început să se schimbe, orientându-se către o mai mare tolerare a implicării religiei în politică, iar presa americană nu duce lipsă de exemple de figuri importante religioase care au marcat tranziţia.[6] „Se dezvoltă o accepţiune destul de standardizată, că separarea e doar pentru cei care se simt confortabil cu liberalismul secular. Cei care au această gândire par să creadă că persoanele credincioase ar trebui să urmeze un alt aranjament constituţional. Suspiciunea poate fi înţeleasă având în vedere că apărarea separării dintre biserică și stat se face atât de des în termenii iluminismului secular. Întreaga mișcare pentru drepturi în America, așa cum este articulată de stânga, începe de obicei cu referiri la individul autonom și la dreptul lui la libertate de conștiinţă. Pentru mulţi protestanţi evanghelici și catolici conservatori, această expresie se reduce deja la un individualism excesiv, în care oamenii sunt eliberaţi de orice condiţii și pot să creadă și să facă orice, cât timp nu fac rău altora. Convingerea care rezultă de aici este că separarea dintre biserică și stat este doar pentru liberali”[7], scria în 1999 Barry Hankins, director asociat la J. M. Dawson Institute of Church State Studies, din cadrul Universităţii Baylor, din Texas. Argumentul pentru separarea dintre biserică și stat nu ţine însă exclusiv de drepturile omului și nu trebuie apărat automat în acest mod.

Deși relaţia dintre religie și stat este un subiect polarizant, începând cu anii 1980, curentul
principal a început să se schimbe, orientându-se către o mai mare tolerare a implicării
religiei în politică, iar presa americană nu duce lipsă de exemple de fi guri importante religioase care au marcat tranziţia.

Argumentele care au stat la baza despărţirii celor două sunt deopotrivă raţiunea iluminismului, care a deprins omul să gândească critic și să iasă în afara tiparelor impuse social, și raţiunea Reformei protestante, reprezentată în America de baptiști, anabaptiști, metodiști ș.a.m.d., raţiune care a scos credinciosul din tiparele liturghiilor în latină și l-a determinat să caute și să găsească sensul și scopul principal, original, al credinţei în Dumnezeu. Pentru protestanţi, aceasta accentua componenta voluntară a credinţei, ideea că mântuirea nu poate fi obţinută prin coerciţie, ci printr-o predare voluntară, sinceră și raţională lui Dumnezeu, singurul creator și guvernator al conștiinţei umane. Statul nu are ce să legifereze în această chestiune.

Chiar și Thomas Jefferson, principalul autor al Declaraţiei de Independenţă, atât de des amintit ca o figură religioasă marcantă dintr-un trecut idilic al Americii, a fost influenţat major în gândirea sa de către filosoful John Locke, cunoscut ca „părintele iluminismului”. Locke a făcut apel la toleranţă religioasă și la separarea statului de religie în cunoscuta sa „Scrisoare despre toleranţă” („Letter Concerning Toleration”, orig.), dar nu a argumentat cu raţionamentul drepturilor egale, ci a tratat problema din punct de vedere teologic.[8] În ciuda faptului că este tratat ca un secular, Locke avea o credinţă de sorginte calvinistă și era conservator din punctul de vedere al interpretării Bibliei, pe care o credea inspirată de Dumnezeu și pe care o vedea în acord complet cu raţiunea umană, conform lucrării din 1695, The reasonableness of Christianity (Natura raţională a creștinismului). Pentru Locke, Dumnezeu a creat statul pentru a face anumite lucruri și bisericile pentru a face alte lucruri, argumentând că Biblia nu le dă bisericilor puterea sabiei, după cum nu îi dă statului putere peste religii.

Dacă am avea în Imperiul Otoman două religii, cea musulmană și cea calvinistă, care ar trebui să aibă autoritatea să își impună teologia și să nege drepturile celeilalte? se întreba Locke. Păi, cea „ortodoxă”, ar spune unii, doar că ambele se consideră pe ele însele ortodoxe. Atunci ar trebui să decidă statul care este religia corectă? Ar fi imposibil, din moment ce conducătorul este musulman. Ce competenţă ar avea el să evalueze teologia creștină? Și nu ar fi nicio diferenţă dacă situaţia ar fi inversă și conducătorul ar fi creștin, pentru că guvernele vor fi întotdeauna incompetente să judece religia. Dumnezeu nu le-a dat această prerogativă și nu au competenţa necesară, argumenta Locke.[9] Și nu doar că statul nu are autoritatea să se pronunţe în dispute teologice, dar nici bisericile nu pot primi mai multă putere decât au, doar pentru că se aliază cu guvernul. Autoritatea bisericii vine de la Dumnezeu și nu poate fi augmentată de stat, care este condus de cineva care nu are niciun fel de drept divin să dea sau să ia autoritatea bisericii. Aici, Locke subliniază faptul că bisericile tind să fie tolerante până când guvernul își mută puterea în spatele lor, moment în care „pacea și caritatea” sunt lăsate la o parte, iar bisericile se angajează în practici ne-creștine.[10] Istoria este plină de astfel de exemple, din momentul în care creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, trecând și prin momentele în care guvernul american a folosit Biblia pentru a justifica legile sclaviei, iar mai apoi ale segregării și chiar și în prezent în ţări precum Rusia, unde Biserica Ortodoxă Rusă, devenită o unealtă în politica externă a lui Vladimir Putin, sprijină atacuri asupra presei libere și descinderi militare în Ucraina, Georgia, Siria.[11]

Astfel de argumente i-au influenţat pe părinţii fondatori ai Statelor Unite și reprezintă și motivul pentru care James Madison, autorul principal al Constituţiei americane, a trecut în Primul Amendament idealul cu privire la libertatea religioasă. Madison a început cu: „Libertăţile civile ale niciunei persoane nu vor fi limitate din pricina credinţelor religioase sau a practicilor de închinare”, apoi s-a schimbat în: „Nicio religie de stat nu poate fi stabilită prin lege” și a rămas la: „Congresul nu va adopta legi cu privire la stabilirea unei religii sau la interzicerea exercitării libere a acesteia…”[12] Implementarea acestor idei a creat o altă dinamică în biserici. Cele obișnuite să primească sprijin de la stat s-au temut de ceea ce avea să aducă libertatea religioasă, însă au avut surpriza să experimenteze un boom, fiind forţate să se descurce singure și să se sprijine mai mult pe ajutor de sus. Până în 1830, numărul metodiștilor se dublase, iar cel al baptiștilor crescuse de zece ori, în timp ce multe alte mișcări și organizaţii au înflorit și au dus în final la mișcarea restauraţionistă.[13]

De când a preluat Casa Albă, Trump a luat măsuri care să limiteze accesul femeilor la
procedura de avort, a interzis intrarea în ţară a imigranţilor musulmani din șapte ţări arabe, a numit la Curtea Supremă un judecător care este aproape de dreapta religioasă, iar acum
dorește ca bisericile să se implice din nou în politică.

Ellen White, una dintre fondatorii Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în 1861, s-a implicat serios în societatea americană în domenii de importanţă la acea vreme: educaţia, reforma sănătăţii și libertatea de conștiinţă. Ea vedea statul și religia în aceiași termeni ca Locke, fiecare guvernând o arie diferită din viaţa omului. Statul trebuie să legifereze asupra poruncilor din Decalog care privesc acţiunile oamenilor faţă de alţi oameni și în același timp trebuie să le lase libertate totală oamenilor să respecte după cum înţeleg ei poruncile care se referă la relaţia om-Dumnezeu. La fel ca Locke, White credea că statul are dreptul să folosească „sabia” pentru a-și impune legile, dar bisericii i-a fost negată „puterea sabiei” de către Dumnezeu, ceea ce înseamnă și că bisericile trebuie să se abţină „să ceară statului legi care să le impună cetăţenilor doctrine și practici religioase”[14]. White argumenta că însuși Iisus a explicat foarte clar că „toţi oamenii sunt fraţi, fiii ai Tatălui, și prin urmare sunt egali în faţa legii civile, egali în drepturi”[15]. Relaţia dintre stat și religie este periculoasă pentru că ori permite unor puteri seculare să decidă în treburi spirituale, ori pune puteri seculare în mâinile bisericilor. Rezultatul este invariabil – nu se mai face distincţie între delict și erezie, iar intoleranţa și persecuţia urmează.[16] În schimb, Trump și-a exprimat dorinţa de a întoarce America la zilele în care participarea la școala duminicală era un „dat”.[17]

Cum înţelege Trump religia în America anului 2017

Ce decide președintele Trump nu poate fi analizat în afara contextului, a mediului în care trăiește, a personalităţii sale și a modului de a gândi, când toate acestea pot fi mai relevante pentru decriptarea intenţiilor sale decât sunt declaraţiile sale, analizate în vid. De când a preluat Casa Albă, Trump a luat măsuri care să limiteze accesul femeilor la procedura de avort, a interzis intrarea în ţară a imigranţilor musulmani din șapte ţări arabe (nu sunt pe listă tocmai ţările de unde au venit cei mai mulţi teroriști în SUA – Arabia Saudită, Pakistan, Afganistan), a numit la Curtea Supremă un judecător care este aproape de dreapta religioasă, iar acum dorește ca bisericile să se implice din nou în politică. În jurul său, prin numirea miniștrilor și a consilierilor, se perindă oameni care au o viziune despre America în care toate aceste acţiuni sunt bine-venite și multe altele sunt necesare pentru „răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu”, în viziunea lui Betsy DeVos, actuala ministră a educaţiei.

Numirea ei a fost intens criticată, fiindcă DeVos nu are niciun fel de experienţă care să o recomande, însă este unul dintre principalii donatori ai Partidului Republican, iar tatăl ei a ajutat la crearea multor instituţii ale dreptei religioase în anii 1980. O altă persoană a dreptei religioase din cabinetul Trump este vicepreședintele, Mike Pence. Din postul de guvernator de Indiana, Pence a extins un program de finanţare a școlilor particulare care a ajuns la 135 de milioane de dolari pe an, majoritatea dintre ele fiind religioase, și a încercat să impună una dintre cele mai severe legislaţii antiavort, blocată de judecătorii federali. Iar în anul 2000, când candida la un loc în Congres, a propus ca fondurile federale pentru bolnavii de HIV/SIDA să fie direcţionate doar către cei care vor să renunţe la homosexualitate. Cariera de 40 de ani a lui Pence se învârte în jurul străduinţelor de a subjuga politica religiei.

Dacă Pence este mâna dreaptă a președintelui, Steve Bannon este mâna stângă, un personaj care combină dreapta religioasă cu dreapta politică. Bannon este fondatorul site-ului de știri Breibart, a cărui misiune este să „avertizeze lumea, în special Vestul iudeocreștin, că se află într-o criză”[18], fiind asaltat de ateism, secularism și islam. Bannon a mai avertizat și în cadrul unei conferinţe la Vatican, în 2014, că ne aflăm în „stadiul de început al unui conflict brutal și sângeros”[19]. Creștinii uniţi într-o forţă militantă trebuie să fie pregătiţi nu doar să își susţină convingerile într-o societate în schimbare, dar și să „lupte” pentru ele. Asemenea declaraţii sunt în mod particular îngrijorătoare din moment ce Bannon a fost pus de Trump să ocupe un loc și în Consiliul Naţional de Securitate al SUA. Totodată, noul director al CIA crede că America este într-un război religios cu islamul și la fel crede și consilierul pe probleme de securitate naţională, ambii numiţi de Trump. Cu astfel de persoane la Casa Albă, se autocreionează în mod natural un portret al administraţiei prezidenţiale care îi face pe unii analiști să observe că „religia civilă a lui Trump are un Dumnezeu furios”[20].

Trump se declară un „mândru penticostal”, dar viaţa sa particulară indică că este departe de a fi un om religios, conservator sau principial. Însă în afacerile de stat a preluat stindardul protestanţilor evanghelici albi, grup religios cu o mentalitate care se potrivește ca o mănușă pe mentalitatea și programul politic al lui Trump, așa cum arată multiple sondaje realizate de institute de cercetare independente. Astfel, majoritatea protestanţilor evanghelici albi cred că avortul ar trebui să fie ilegal în „toate/cele mai multe cazuri”, cred că legile antipoluare dăunează economiei, cred că folosirea torturii împotriva teroriștilor poate fi justificată, cred că imigranţii ameninţă valorile și obiceiurile americane și sunt în favoarea unei interdicţii temporare de intrare a musulmanilor în SUA[21], iar per ansamblu cred că America s-a schimbat în rău din anii 1950 încoace. Ca urmare, „peste 80% dintre creștinii born-again (născuţi din nou) evanghelici americani albi care au votat la alegerile prezidenţiale din SUA l-au girat pe Donald Trump”, candidatul care a promis să facă America „măreaţă, din nou”. Răscumpărarea votului și a unei susţineri neabătute a politicilor lui Trump se va face prin apărarea și promovarea de către guvern a idealurilor acestor creștini americani care trăiesc conform înţelegerii despre Dumnezeu a unor oameni precum Pence și Bannon. Ce se întâmplă cu restul? Trump a făcut un exemplu public din concedierea procurorului general Sally Yates, pe care a acuzat-o de „trădare a Ministerului Justiţiei”, după ce aceasta a declarat că legea dată de Trump privind imigranţii este neconstituţională și că avocaţii Ministerului Justiţiei nu ar trebui să o apere. De atunci, mai mulţi judecători federali au declarat măsura neconstituţională, făcându-l pe președinte să ameninţe că o va duce la Curtea Supremă.

Forţarea unei „nașteri din nou” a guvernului american poate schimba faţa Americii, dar după imaginea cui? Conform tuturor semnalelor pe care le-a dat până acum, transpare ușor faptul că Trump înţelege religia nu prin prisma credinţei, ci prin ţinerea anumitor obiceiuri și tradiţii, iar pe creștini îi vede ca pe orice alt grup demografic, ca pe negri sau pe hispanici, judecându-i după potenţialul politic – „Ne-am descurcat foarte bine cu evanghelicii, și cu religia în general. Ei mă înţeleg”, se lăuda Trump după alegeri. Ceea ce este foarte adevărat. Destui lideri creștini de dreapta apără și scuză derapajele lui Trump pe motiv că interesele lor primează în modelarea viitorului ţării, fiind cele drept-credincioase. Alianţa dintre Trump și unii lideri ai dreptei creștine ameninţă să valideze o imagine greșită despre Dumnezeu. Trump așază creștinismul în erezia naţionalismului, iar acesta se supune de bunăvoie singurului sistem doctrinar respectat de președinte: narcisism, profit personal, manipulare și demagogie. „Adevăraţii creștini se măsoară după fidelitatea faţă de Dumnezeu și slujirea Lui. Trump îi măsoară după fidelitatea și serviciul în slujba lui… Trump le oferă creștinilor același mesaj pe care îl oferă tuturor – nu Dumnezeu pe primul loc, ci America pe primul loc”[22], scrie presa americană. Dumnezeul în numele căruia Trump vrea să forţeze o apropiere între stat și religie este într-adevăr un Dumnezeu furios, un Dumnezeu discriminatoriu, pentru care întregi categorii de oameni nu contează, un Dumnezeu pentru care scopul scuză mijloacele. Iar scopul este preamărirea sinelui, prin forţarea ascultării la comandă, pe motivul superiorităţii infailibile, care nu suportă provocări, îndoieli, răzvrătiri. Aceeași imagine despre Dumnezeu a fost prezentată în primele zile ale omenirii, în grădina Eden. Atunci, oamenii „au mușcat”.

Footnotes
[1]„«Peste 80% dintre creștinii born-again (născuţi din nou) evanghelici americani albi care au votat la alegerile prezidenţiale din SUA l-au girat pe Donald Trump. (…) Potrivit exit-pollurilor, proporţia creștinilor conservatori care l-au susţinut pe Donald Trump este atât de mare în rândul votanţilor, încât unele voci au spus chiar că Trump a câștigat alegerile datorită lor», explică Alina Kartman în articolul «De ce au votat creștinii evanghelici cu Trump, în cuvintele lor», de pe semneletimpului.ro”.
[2]„Consultă textul 501(c)(3) din Codul Fiscal american la https://www.law.cornell.edu/uscode/text/26/501”.
[3]„Vezi Wikipedia, art. https://en.wikipedia.org/wiki/501(c)(3)_organization”.
[4]„Todd R. McFarland, «Churches and political endorsements», nov. 2007, ministrymagazine.org”.
[5]„Idem”.
[6]„Barry Hankins, «Separation of Church and State Is Not Just for Liberals», nov./dec.1999, libertymagazine.org”.
[7], „Idem”.
[8]„«Separation of Church and State», The Boisi Center Papers on Religion in the United States, bc.edu”.
[9], „Idem”.
[10]Ibidem.
[11]„Paul Jesep, «Is Trump Crucifying Jesus?», 4 febr. 2017, patheos.com”.
[12]„Marcio D. Costa, «Principles of Church-State Relationships in the Writings of Ellen G. White», disertaţie, Universitatea Andrews, 2010, vezi http://digitalcommons.andrews.edu/dissertations/27/ ”.
[13], „Idem”.
[14]Ibidem.
[15]Ibidem.
[16]Ibidem.
[17]„William Saletan, «Bad Religion», 3 febr. 2017, slate.com”.
[18]„Ben Norton, «President Trump’s right-hand man Steve Bannon called for Christian holy war: Now he’s on the National Security Council», 30 ian. 2017, salon.com”.
[19], „Idem”.
[20]„http://foreignpolicy.com/2017/01/20/trumps-civil-religion-has-an-angry-god-inauguration-populism/”.
[21]„«The Divide Over America’s Future: 1950 or 2050? Findings from the 2016 American Values Survey», Public Religion Research Institute, 25 aug. 2006, prri.org”.
[22]„William Saletan, art.cit.”

„«Peste 80% dintre creștinii born-again (născuţi din nou) evanghelici americani albi care au votat la alegerile prezidenţiale din SUA l-au girat pe Donald Trump. (…) Potrivit exit-pollurilor, proporţia creștinilor conservatori care l-au susţinut pe Donald Trump este atât de mare în rândul votanţilor, încât unele voci au spus chiar că Trump a câștigat alegerile datorită lor», explică Alina Kartman în articolul «De ce au votat creștinii evanghelici cu Trump, în cuvintele lor», de pe semneletimpului.ro”.
„Consultă textul 501(c)(3) din Codul Fiscal american la https://www.law.cornell.edu/uscode/text/26/501”.
„Todd R. McFarland, «Churches and political endorsements», nov. 2007, ministrymagazine.org”.
„Idem”.
„Barry Hankins, «Separation of Church and State Is Not Just for Liberals», nov./dec.1999, libertymagazine.org”.
„«Separation of Church and State», The Boisi Center Papers on Religion in the United States, bc.edu”.
„Paul Jesep, «Is Trump Crucifying Jesus?», 4 febr. 2017, patheos.com”.
„Marcio D. Costa, «Principles of Church-State Relationships in the Writings of Ellen G. White», disertaţie, Universitatea Andrews, 2010, vezi http://digitalcommons.andrews.edu/dissertations/27/ ;”.
„William Saletan, «Bad Religion», 3 febr. 2017, slate.com”.
„Ben Norton, «President Trump’s right-hand man Steve Bannon called for Christian holy war: Now he’s on the National Security Council», 30 ian. 2017, salon.com”.
„«The Divide Over America’s Future: 1950 or 2050? Findings from the 2016 American Values Survey», Public Religion Research Institute, 25 aug. 2006, prri.org”.
„William Saletan, art.cit.”