Cu ocazia Crăciunului, războiul cultural din America s-a mutat zilele acestea pe scena religioasă, una preferată de președintele american Donald Trump, pentru animarea periodică a bazei sale electorale, evanghelicii albi.

În luna octombrie, președintele Donald Trump și-a lăudat propria administraţie pentru „reintroducerea clarităţii morale în viziunea noastră despre lume” și pentru oprirea „atacurilor asupra valorilor iudeo-creștine”. Printre reușite se numără și promisiunea sa electorală, ca în America restaurată la măreţia de altă dată să se ureze din nou „Crăciun fericit”, de parcă Crăciunul ar fi o sărbătoare de sorginte iudeo-creștină. Sunt ani de zile de când conservatorii americani au descins în adevărate războaie culturale împotriva liberalilor, adepţi ai corectitudinii politice, care au împins în spaţiul public formule mai ușor acceptabile și pentru cei care nu sunt creștini, cum ar fi „La mulţi ani”, „Sărbători fericite” sau binecunoscutul „X-mas”.

Acesta este un război artificial, susţinut mai mult din orgolii. În realitate, pe cei care nu sunt creștini practicanţi și nu sărbătoresc Crăciunul în sensul său religios atribuit, nu ar avea de ce să îi deranjeze cum se cheamă o sărbătoare pe care nici nu o ţin. La fel de lipsit de sens ar fi să propună un alt nume și pentru Paște, pentru Rusalii, sau pentru orice altă sărbătoare religioasă. Pe de altă parte, înţelegem că denumirea în engleză a cuvântului pentru „Crăciun” este o formă prescurtată a sintagmei „mesa lui Hristos”, deci orice altă formulare este o negare a numelui lui Hristos, însă în același timp creștinii ar trebui să știe că suprapunerea Crăciunului peste sărbătoarea solstiţiului de iarnă din calendarul roman (25 decembrie) nu înseamnă că deodată avem de-a face cu o sărbătoare creștină. Ar trebui sau ar putea fi mai ponderate reacţiile americanilor când numele lui Hristos se vrea eliminat dintr-o sărbătoare unde nu și-a avut locul la început (chiar dacă a trecut prea mult timp de când sărbătoarea a fost asimilată de creștini pentru ca mulţi dintre ei să își mai aducă aminte de rădăcinile ei)? Pentru a înţelege dilema și a răspunde la întrebare trebuie să privim către istoria acestei sărbători, în special pe pământ american.

De la războaie culturale

Din Biblie înţelegem că scriitorii creștini ai Bisericii Primare nu aveau cunoștinţă de existenţa Crăciunului și nici nu au dat indicaţii în timpul evanghelizărilor lor să se ţină o asemenea sărbătoare. Origene din Alexandria scrie că la vremea aceea doar „păcătoșii” își serbeau zilele de naștere, iar în 303 Arnobius din Sicca, după ce s-a convertit la creștinism, lua în derâdere ideea sărbătoririi zilelor de naștere a zeilor. Însă, 30 de ani mai târziu avem prima mărturie despre celebrarea Crăciunului în Roma.

De-a lungul istoriei, sărbătoarea a suferit mai multe modificări, atât ca dată, dar și ca importanţă, și abia după anul 800 a început să devină cu adevărat predominantă, pe măsură ce tot mai mulţi regi și oameni de vază ai societăţii se întreceau în ospeţe, petreceri și jocuri. În Anglia secolului XVII sărbătoarea devenise o indulgenţă anuală pentru mâncat, băut, dansat, jucat cărţi și altele, fără măsură. Lucrurile s-au mai schimbat după Reforma Protestantă, multe dintre noile confesiuni creștine cotinuând să celebreze Crăciunul într-o manieră mai organizată și într-o formă mai sacră, dar unele grupuri insistau încă de pe atunci că sărbătoarea este o invenţie catolică, care ar trebui interzisă.

Puritanii au și reușit să interzică celebrarea Crăciunului atât în Anglia, cât și în Noua Anglie (statele americane Connecticut, Maine, Massachusetts, New Hampshire, Rhode Island și Vermont). Raţiunea lor a fost că nu există bază bliblică pentru această sărbătoare și că ea devenise un pretext pentru comportamente deviante, riscante pentru societate. În acest timp, în casele lor, puritanii încercau să fie un exemplu pozitiv și să își convertescă slujitorii afro-americani, care deși despărţiţi de pământul lor, nu erau despărţiţi și de religia lor.

Pe măsură ce influenţa puritanilor a scăzut și Crăciunul a început să fie celebrat din nou, sărbătoarea a devenit o unealtă de evanghelizare forţată. Sărbătorile creștine au fost de la început impuse și asupra sclavilor cu religii și tradiţii africane, ca o metodă de control, dar fără să obţină efectele religioase scontate. În 1860 găsim descrierea Crăciunului ca o perioadă de mare libertate pentru sclavi, în care viciile din jurul sărbătorii deveniseră de fapt obligatorii pentru ei. Frederick Douglass, un sclav care a reușit să fugă de la stăpân la 20 de ani și care a devenit un mare orator aboliţionist, descrie Crăciunul ca pe o armă psihologică în mâna stăpânilor, folosită împotriva „spiritului rebel al umanităţii înrobite”. Dându-le o fărâmă de libertate de mișcare, să își viziteze rudele sau să se căsătorească, probabil că stăpânii își închipuiau că vor avea parte de sclavi mai docili. Dar adevărul este că pentru cei mai mulţi pregătirile pentru Crăciun însemnau și mai multă muncă, iar sărbătoarea în sine prespunea supunere faţă de excesele stăpânilor: „Proprietarilor de sclavi nu doar că le place să vadă cum sclavii beau de capul lor, dar adoptă felurite planuri pentru a-i îmbăta (n.r. pentru că puneau pariuri pe ei, să vadă care se îmbată mai tare)… Sărbătorile sunt parte din această impostură grosolană, greșită și inumană care este slavia”, mai scria Douglass. Iar libertatea de mișcare era mai degrabă folosită de sclavi în tentative elaborate de fugă și chiar rebeliuni violente. Și probabil că nu puţini sunt cei a căror amintire de Crăciun este legată de faptul că în acea zi au fost cumpăraţi și duși în sclavie, drept „cadou pentru stăpână”. Dacă sărbătoarea Crăciunului i-a învăţat pe sclavi ceva despre Iisus, a fost că orice om este născut liber, iar când reușeau să scape aceștia strigau „Glorie Domnului pentru că încă un suflet e în siguranţă”.

În acest context, în 1870, la cinci ani de la terminarea războiului civil în America și la zece ani de când Douglass scria despre Crăciun, președintele Ulysses Grant a făcut din Crăciun o sărbătoare federală în speranţa unirii ţării divizate pe problema independenţei afro-americanilor în jurul acestei sărbători deja controversate. De atunci, fiecare grup de imigranţi necreștini a trebuit să adopte sau să se adapteze cumva la ritualurile lunii decembrie, ca markeri ai identităţii americane. În 1923, anul care a dat start tradiţiei de aprindere a luminiţelor din pomul de Crăciun instalat pe peluza Casei Albe de către președintele SUA, revista Time scria următoarele: „la ora 21, un cor cu cvartet a cântat colinde de Crăciun. La miezul noţii un grup negri a reluat colindele în jurul pomului de Crăciun”. Cu alte cuvinte, era o demonstraţie a faptului că războiul cultural rasial se sfârșise, aparent. Astăzi însă, ne găsim iar în poziţia de a ne întreba dacă Crăciunul mai degrabă dezbină decât unește.

… la alte războaie culturale

De aceea, nu este puţin lucru că anul acesta, la aprinderea luminiţelor din pomul de Crăciun, președintele Trump a ţinut să amintească de momentul în care președintele Grant a semnat legislaţia pentru sărbătorirea Crăciunului la nivel federal, cu următoarea menţiune: „Simt că acum reiterăm acest pas. Asta se întâmplă acum”. Această declaraţie se poate interpreta în două feluri. Cel evident ne-ar sugera că președintele dorește, la fel ca predecesorul său, să unească ţara dezbinată chiar de numirea sa ca președinte în jurul unei sărbători în care oricine se poate bucura de libertate și incluziune. Însă, dacă înglobăm această retorică în discursul politic anti-imigranţi, anti-musulmani și pro „valori iudeo-creștine”, pare că mai degrabă președintele caută să reinstaureze la nivel declarativ Crăciunul ca acea sărbătoare creștină exclusivistă care devine din nou armă politică în războaiele culturale, date în primul rând între conservatori și liberali. Învelit într-un discurs mai larg care invită la pace, împreună simţire și învăţarea lecţiilor nemuritoare și general valabile ale lui Iisus, discursul de Crăciun al președintelui Trump totuși aruncă săgeţi retorice menite să reaprindă cărbunii care mocneau sub această ceartă pentru cine deţine drepturile de autor pentru numele Crăciunului: „Oricare ar fi credinţele voastre, noi știm că nașterea lui Iisus și povestea vieţii Lui au schimbat cursul istoriei”, a declarat președintele.

Este o depărtare voit evidentă de la tradiţia discursurilor lui Obama, care deși a urat „Crăciun fericit” de zeci, poate sute de ori, a încercat să îi atingă cu mesajul său și pe cei care nu cred în sărbătoare, dar ar putea să creadă în mesajul ei creștin: „În următoarele săptămâni, când vom celebra nașterea Mântuitorului nostru și vom spune din nou povestea călătorilor obosiţi, a stelei, a păstorilor, a magilor, spre că totodată ne vom concentra asupra mesajului pe care acest copil L-a adus pe pământ acum 2.000 de ani. Un mesaj care ne spune că trebuie să fim păzitorii fraţilor și surorilor noastre, că trebuie să intrăm în legătură unii cu alţii și să ne iertăm reciproc. Să lăsăm lumina faptelor noastre bune să lumineze pentru toţi”, a declarat președintele Obama la ceremonia de anul trecut. Spre deosebire de această exprimare care spune că mesajele transmise prin nașterea și misiunea lui Iisus sunt universale și fundamentale nu doar pentru religia creștină, ci și pentru toţi americanii, evrei, musulmani, atei și alţii, mesajul lui Trump este mesajul unui creștin exclusivist, care se laudă cu deţinerea adevărului absolut, un mesaj care încearcă să refacă scorul.

Cine mai crede în mesaj?

În America lui Trump, evanghelicii albi s-ar putea să câștige lupta pentru cine deţine Crăciunul, după ce pastori precum Franklin Graham le-a transmis creștinilor de orice confesiune să facă zid în spatele președintelui Trump, „singurul pe care l-am văzut în viaţa mea să ia o poziţie puternică și clară pentru creștinism”, comentariu făcut după ceremonia de la Casa Albă. Însă, în același timp, s-ar putea să piardă potenţialul convertirii prin transmiterea mesajului potrivit cu ocazia Crăciunului.

Adevărul este că Trump ţintește doar acolo unde doare, în baza sa electorală, și o face cu mare eficienţă. Însă, pentru o mare parte din americani încărcătura religioasă a sărbătorii, sau lipsa ei, nici nu mai contează, așa cum arată cel mai recent studiu Pew. Deși 99% dintre americani sărbătoresc de o formă sau alta Crăciunul, doar pe 32% dintre ei îi deranjează că nu mai este o sărbătoare eminamente religioasă, ci mai degrabă culturală. Iar pe 52% dintre ei nu îi interesează nici ce fel de exprimare se folosește în spaţiul public pentru a face urări în această perioadă. Diferenţe se observă în special de-a lungul afilierilor politice, republicanii fiind mult mai preocupaţi de subiect decât democraţii.

Problema reală se reflectă însă într-o „schimbare seismică”, cum o numește NYTimes, descoperită în sondaj, și anume declinul numărului de persoane care mai cred în povestea biblică a nașterii lui Iisus. Respondeţii au fost întrebaţi dacă cred în patru aspecte ale nașterii lui Iisus – că nașterea Sa a fost anunţată de un înger; că S-a născut din fecioară; că magii s-au ghidat după o stea; că Iisus s-a născut într-o iesle. Doar 57% dintre americani mai cred în toate cele patru aspecte, un procentaj care a scăzut de la 65% în doar ultimii patru ani. Cercetătorii au identificat două elemente care au contribuit la acest trend: faptul că ateii și neafiliaţii religios par și mai puţin dispuși ca în trecut să creadă în povestea nașterii lui Iisus și o scădere de 5% a numărului de creștini care cred.

Președintele Trump consideră o mare victorie să spună „Crăciun fericit” și un mare serviciu public pentru creștinii americani care cred în Crăciun. Dar chiar aveau ei nevoie de acest serviciu public? Și care este impactul asupra celor 52% pe care nu îi interesează ce formulare se folosește sau asupra celor care sărbătoresc Crăciunul dar nu mai cred în povestea biblică? Dacă sărbătorirea unui Crăciun exclusivist nu și-a atins scopurile misionare nici în trecut, este absurd să ne închipuim că lupta pentru un nume va câștiga vreo inimă azi. Câţi vor fi convinși să creadă într-o formă fără fond în postmodernism? Această sărbătoare ar putea funcţiona ca o metodă de evanghelizare dar dacă este folosită corect. Într-un spaţiu deschis, al dragostei, apropierii, a bunei înţelegeri și a împărtășirii unor valori de bază, nu a unor dogme sau ţeluri politice, mesajele transmise în mod autentic despre ce a făcut Dumnezeu pentru oameni pot atinge inimi în continuare. Iar Crăciunul, fie el și doar cultural, este poate unicul prilej din an pentru a deschide o asemenea portiţă. Este păcat să o irosim pentru a obţine victorii goale.

DISTRIBUIE:
Eliza Vlădescu
După absolvirea Facultății de Comunicare și PR din cadrul SNSPA, Eliza Vlădescu a dat televiziunea pentru presa scrisă și de mai bine de 6 ani nu s-a uitat înapoi. Eliza face parte din echipa permanentă de redactori a revistei Semnele timpului.