Subiectul acesta pare o răscolire prin gunoaie pentru asigurarea supravieţuirii. Cui îi mai pasă astăzi de protestul protestant? Anticatolicismul, ca și antiprotestantismul sunt atitudini naturale și legitime cultural, care pot fi evaluate după motivaţie, spirit și conţinut – aspecte aparent obscure, dar care devin foarte transparente în faptă.

Termeni de acest gen nu au nevoie de explicaţie. Toţi folosim prefixul „anti-” în diverse dispute culturale, politice, religioase etc., pentru că simţim nevoia de a ne afirma opiniile și idealurile, prin contrast cu ale altora. „Anti-” este absolut normal în viaţa de toate zilele. De exemplu, punem cauciucuri antiderapante, fiindcă nu vrem să forţăm parapetul; instalăm dispozitive antifurt, pentru a ne feri de cleptomani. Nu se poate trăi fără „anti-”.

Catolic și necatolic

Catolicismul este confesiunea creștină romano-catolică, existentă separat de la schisma din 1054. Dar și până atunci, biserica, în structura ei unitară, era numită „catolică”, adică „întreagă” sau „universală”, cu referire la marile sinoade (concilii) ecumenice care au forjat unitatea bisericii imperiale și medievale. În acest sens, catolicitatea bisericii este în contrast cu orice formă de disidenţă, în contrast cu schisma (sciziunile) și cu sectarismul – divizarea pe diverse criterii doctrinale sau teologice.

Până la Schismă, în 1054, biserica de pretutindeni, din Apus și din Răsărit, era teoretic „întreagă” (catolică) și „dreptcredincioasă” (ortodoxă). Teoretic, pentru că, de fapt, între Răsărit și Apus au existat tensiuni și opoziţie încă din secolul al II-lea.

Primele schisme au apărut de fapt în secolul al V-lea, când majoritatea bisericilor din Orientul Mijlociu, din Siria-Palestina, Armenia, Mesopotamia, Persia, India, Egipt și Etiopia s-au separat de biserica imperială, aparent din cauza unor diferenţe care sunt subtilităţi teologice, dar cu aspecte politice și religioase mai profunde. Dar chiar dacă schismele orientale nu ar fi apărut, biserica veche ortodoxo-catolică era deja bântuită de curente disidente și mișcări eretice sau sectare, care sugerează că unitatea era un ideal tradiţional realizat numai parţial și în special prin mijloace politice.

Un protestant nu este oricine protestează împotriva unui episcop sau împotriva unei biserici cu pretenţii universale și eterne. Dar spiritul protestantismului, implicând condamnarea tuturor acelor învăţături şi practici păgâne care au luat locul Evangheliei lui Hristos în biserică, nu a apărut pentru prima dată cu Reforma lui Luther, din 1517. De-a lungul Evului Mediu au existat reacţii cvasiprotestante la abuzurile bisericii oficiale.

Curente de divizare au existat în biserică încă din generaţia apostolică: pe de o parte, iudaizanţii (conservatori sau tradiţionaliști, numiţi mai târziu ebioniţi), pentru care biserica era principala sectă iudaică; pe de altă parte, „paganizanţii”, liberali care militau pentru idealul universal al bisericii, negând specificul iudaic al creștinismului și împrumutând în teologie și practică elemente ale culturii grecoromane și orientale. Aceștia au fost cunoscuţi sub numele general de „gnostici”, de diferite varietăţi: nicolaiţi, marcioniţi, valentinieni, mandeeni, manihei etc., al căror impact nu trebuie subestimat. Curentele acestea făceau adesea combinaţii neașteptate: existau și gnostici iudaizanţi, tot așa cum, mai târziu, biserica paganizată a păstrat unele reminiscenţe iudaice, a devenit tot mai tradiţionalistă, transformând ultimele împrumuturi și inovaţii în dogme de mult solidificate.

În lupta împotriva ereziei, a crescut încă din secolul al II-lea autoritatea episcopală, astfel încât, deși biserica nu avea încă arhiepiscopi, mitropoliţi, patriarhi și papi medievali, totuși fiecărui episcop i se atribuia o autoritate specială, necunoscută în timpurile apostolilor: a) Episcopul a devenit, într-un sens special, reprezentantul lui Hristos; b) Episcopul a căpătat, într-un sens special, autoritatea de învăţător al bisericii (magisteriul); c) Episcopul a devenit garantul și expresia unităţii și autorităţii bisericii; a fi în dezacord cu episcopul însemna a fi în dezacord cu Hristos și cu biserica; d) Episcopii au primit necuvenitul titlu de papa („părinte”)[1]. Primii atestaţi documentar au fost Heraclas de Alexandria (†248) și Marcellinus de Roma (†304). Din secolul al VI-lea, titlul de „papă” a fost rezervat exclusiv episcopului Romei. Dar repetarea acestei pretenţii în 1073 arată că încă existau episcopi care pretindeau titlul de papă. Iar patriarhii de Alexandria poartă și astăzi titlul de papă.

Un protestant nu este oricine protestează împotriva unui episcop sau împotriva unei biserici cu pretenţii universale și eterne. Dar spiritul protestantismului, implicând condamnarea tuturor acelor învăţături şi practici păgâne care au luat locul Evangheliei lui Hristos în biserică, nu a apărut pentru prima dată cu Reforma lui Luther, din 1517. De-a lungul Evului Mediu au existat reacţii cvasiprotestante la abuzurile bisericii oficiale.

Rădăcinile istorice ale anticatolicismului

După cum se știe, principalele împrumuturi și inovaţii teologice și cultice ale bisericii au apărut în secolul lui Constantin cel Mare și în generaţiile imediat următoare. Pe măsură ce puhoiul de păgâni era obligat să se creștineze, deoarece creștinismul devenise religia favorizată, apoi obligatorie a Imperiului Roman, creștinătatea a început să fie bântuită de nevoi pe care nu le mai avusese până atunci. Ca urmare, a apărut o mulţime de culte noi: al morţilor, al sfinţilor, al Fecioarei, al moaștelor, al crucilor, al luminilor, al chipurilor zugrăvite sau cioplite, al apei sfinţite, al locurilor sfinte, al gesturilor și semnelor sfinte, al sfintelor taine, al liturghiei, al sărbătorilor calendaristice, al sacerdoţiului și al veșmintelor preoţești etc.

Nu se putea ca aceste aspecte inovatoare și critice să nu trezească reacţii din partea oamenilor bisericii, ceea ce s-a și întâmplat.[2]

În epoca „bisericii triumfătoare”

Pe la anul 360, preotul Aériu din Sebaste (Anatolia) s-a pronunţat împotriva superiorităţii episcopului faţă de prezbiter, în acord cu Noul Testament, s-a opus cultului morţilor, inclusiv rugăciunilor pentru morţi și a respins obligativitatea posturilor calendaristice, în numele libertăţii creștine – o noţiune protestantă modernă. De asemenea, Aériu s-a opus obligativităţii Paștelui, argumentând că este o reminiscenţă iudaizantă. Urmașii lui Aériu posteau duminica însă, ceea ce înseamnă că nu o considerau zi de sărbătoare, în contrast cu obiceiul răsăritean. Ierarhia s-a opus cu vehemenţă acestei mișcări, astfel încât Aériu și adepţii lui au fost siliţi să trăiască pe câmp și în peșteri. Mișcarea lui Aériu se pare că s-a stins odată cu el.

La scurt timp după anul 380, când împăraţii romani Graţian și Teodosiu ridicaseră creștinismul ortodox (catolic) la rangul de religie de stat, a și izbucnit un protest major din partea lui Helvidiu din Roma. Nu se știe dacă era preot sau laic, dar Helvidiu a scris (c. 381) o carte care combătea teoria că Maria ar fi fost „pururea fecioară” și argumenta că celibatul, sufletul monasticismului, nu este cu nimic mai presus de căsătorie. „Sfântul” Ieronim a încercat să apere inovaţiile catolice, blamându-l pe Helvidiu, cum că ar fi fost necioplit și needucat, dar citatele biblice ale lui Helvidiu și raţionamentele lui nu au fost răsturnate nici până astăzi, decât în mică măsură. Urmași ai lui Helvidiu, sau pur și simplu creștini cu aceleași vederi, au fost întâlniţi și de „Fericitul” Augustin, la începutul secolului al V-lea.

În anul 403, preotul Vigilanţiu din Barcelona a publicat un tratat împotriva cultului morţilor, al martirilor, al sfinţilor, al moaștelor, împotriva pelerinajelor la „locuri sfinte”, împotriva monahismului și a doctrinei celibatului, împotriva posturilor. Vigilanţiu a identificat corect cultul morţilor și al sfinţilor, cu tot ce ţine de el, ca superstiţie și idolatrie. Deși Ieronim l-a ridiculizat și defăimat pe Vigilanţiu, asigurând astfel în biserică eternizarea esenţelor păgâne, ideile lui Vigilanţiu au continuat să fermenteze în Franţa și în Spania, fiind întâlnite și spre sfârșitul secolului al V-lea. Un anticatolicism deschis sau mocnit a continuat să existe. Ieronim se plângea că mai mulţi episcopi aveau aceeași temere ca Vigilanţiu, nevoind să hirotonească celibatari.

În secolele IV-V, când a fost instalat cultul Fecioarei, au existat credincioși anticatolici care făceau opinie separată și pe care apărătorii catolicismului i-au numit pe nedrept „antidicomarianiţi” („dușmanii Mariei”). În realitate, acești oameni doar respingeau dogma că Maria ar fi „pururea fecioară” și Regina Cerului din Apocalipsa 12. Un reprezentant major al acestor creștini a fost episcopul Bonosus de Sardica (Sofia), de pe la sfârșitul secolului al IV-lea, ai cărui urmași au fost numiţi „bonosieni”.

În Evul Mediu

Deși a fost numit „întunecat”, fie în sensul ignoranţei, fie în sensul cruzimii demonice care l-a dominat, Evul Mediu a fost totuși luminat de sufletele și trupurile ereticilor (sfinţi sau rătăciţi) înălţate ca torţe vii din grădinile lui Nero.

A vorbi despre Evul Mediu în câteva paragrafe este o nedreptate sau o aventură riscantă. Și, dacă nu chiar în acest timp sunt rădăcinile catolicismului, este sigur că în acest timp a apărut anticatolicismul propriu-zis. Conflictele cele mai grave au apărut în secolul al XI-lea, când papalitatea era în culmea pretenţiilor politice și spirituale și când anumite „secte” eretice sau pur și simplu incomode proliferaseră și deveniseră vizibile.

Ca să fie clar, primii anticatolici adevăraţi au fost catolici, care, asemenea protestatarilor din secolele IV-V, predicau Evanghelia așa cum o înţelegeau din Scriptură, respingând inovaţiile bisericii, care între timp deveniseră veche și sfântă tradiţie. Unii dintre acești „anticatolici” erau într-adevăr eretici, sau parte din învăţăturile lor erau greșite. Nimic din acestea însă nu scuză atitudinea bisericii, care a pornit un război sângeros împotriva lor, război care a durat secole și care a fost oprit cu greu de forţele seculare – anticatolice și ele.

Cei mai cunoscuţi dintre acești anticatolici medievali sunt:

Arnaldișii (porecliţi și „publicani” sau „poplicani”) au fost urmașii lui Arnaldo da Brescia, preot care protestase împotriva bogăţiei bisericii și împotriva puterii temporale a papilor și fusese spânzurat, apoi ars și aruncat în Tibru (18 iunie 1155). În 1882 s-a ridicat un monument la Brescia în cinstea lui Arnaldo.

Valdenzii, care sunt îndeobște cunoscuţi ca urmași ai lui Pierre Valdo din Lyon (c. 1160), dar care se pare că existau în sudul Franţei și în nordul Italiei cu mult timp înainte, au fost cea mai ortodoxă, mai misionară, mai organizată și mai rezistentă „erezie” medievală. Reţeaua misionară valdenză a împânzit Europa, cu toate riscurile, și a contribuit la apariţia și succesul Reformei, în secolul al XVI-lea. Valdenzii predicau mântuirea numai prin Hristos, negau falsele mijloace de mântuire ale bisericii, practicau sărăcia voluntară, iar după izbucnirea Reformei s-au unit cu reformaţii elveţieni.

Valdenzii au fost reprimaţi prin cruciade şi masacre, precum şi cu ajutorul Inchiziţiei, dar au rezistat eroic, fiind aproape singura „erezie” medievală supravieţuitoare. Au căpătat libertate în urma Revoluţiei Franceze și, în mod legal, la 1848. În anul 2015, papa Francisc a vizitat templul valdenzilor din Torino, în care ocazie le-a cerut iertare creștinilor valdenzi pentru persecuţiile la care au fost supuși. El a cerut scuze pentru „atitudinile și acţiunile necreștine și chiar inumane” pe care valdenzii le-au suferit din partea Bisericii Catolice.

Lolarzii au fost urmașii lui John Wycliffe (1381), un mare teolog de la Oxford, care s-a opus exceselor teologice și politice ale Bisericii Romane în Anglia. Ca și valdenzii, Wycliffe s-a sacrificat pentru a pune Biblia în mâna omului de rând și a ajuns la înţelegerea simplităţii mântuitoare a Evangheliei, negând superstiţia transsubstanţierii. Lolarzii se opuneau luxului clerical, negau cultul imaginilor și al crucifixelor, cultul morţilor (rugăciunile pentru morţi), sacramentul preoţiei, celibatul preoţilor, spovedania la preot și autoritatea unui om de a ierta păcatele.

Lolarzii au fost iniţial pașnici, dar din nefericire, sub conducerea lui John Ball, mișcarea a degenerat în cunoscutul război ţărănesc, ce a creat o și mai mare opoziţie faţă de lolarzi. Anglia a făcut faţă mișcării cu sabie și foc, interzicând Biblia engleză, și, pe lângă mulţi arși de vii, a fost dezhumat însuși Wycliffe și ars, iar cărţile lui, condamnate.

Husiţii au fost urmașii preotului și învăţatului Jan Hus, din Cehia, care a fost ars pe rug la 6 iulie 1415, în urma deciziei Conciliului din Constantz. Hus fusese convertit la „anticatolicism” de scrierile lui Wycliffe. Husiţii au fost o puternică mișcare religioasă și politică de emancipare de sub papucii Romei. Atitudinea lor separatistă a fost întâmpinată cu armele, ceea ce a dat naștere războaielor husite, între anii 1419 și 1434.

Influenţa husiţilor s-a resimţit până în Transilvania și Moldova. Înainte să se stingă, mișcarea a contribuit la promovarea tipăriturilor religioase. Prima Biblie maghiară a fost tradusă de învăţaţi husiţi. Primele scrieri ortodoxe românești cunoscute (versiuni ale Psaltirii) au apărut de asemenea sub influenţă husită.[3]

S-ar putea adăuga alte mișcări, care nu au fost cu adevărat anticatolice, dar au criticat biserica, de exemplu: ioachimiţii, dintre franciscani, în secolul al XIII-lea, care visau o biserică pură, păstorită de un virtuos franciscan, ceea ce s-a realizat sub papa Celestin I, dar următorii papi i-au persecutat; călugărul dominican Savonarola și asociaţii săi (torturaţi, spânzuraţi și arși în 1498). O mișcare anticatolică destul de departe de biserică, dar și de Biblie, au generat paulicienii-bogomilii-catarii, o veche mișcare neomaniheică diversificată, care a împânzit lumea, din Armenia până în sudul Franţei. Înfloritoarea civilizaţie catară, din sudul Franţei și nordul Italiei, a fost complet distrusă cu foc și sabie, prin grija papilor și a acoliţilor acestora. Pe la anii 1325, catarii erau complet exterminaţi, cu excepţia unor minorităţi care s-au „convertit”.

Papa Francisc

Anticatolicism, de la Luther la Francisc I

În revoluţia religioasă occidentală

Reforma protestantă, declanşată în mod neaşteptat de tezele călugărașului augustin în 1517, care s-a poticnit în indulgenţele papale, a ridicat o mare parte din Biserica Romano-Catolică la un protest anticatolic. Și în acest caz, anticatolicismul a provenit din sânul prelaţilor și teologilor catolici. Toţi corifeii Reformei au fost absolvenţi ai universităţilor catolice. (Dacă Răsăritul a fost scutit de inconvenientele unei Reforme, aceasta a fost mai degrabă din lipsă de școli adevărate). Evul Mediu trecuse, odată cu Renașterea umanistă; lumina tiparului nu mai putea fi oprită, iar autorităţile civile nu mai erau bucuroase să se subordoneze politic Romei și imperiului catolic.

Nevoia de reformă era resimţită în toată Biserica Catolică. De aceea, Biserica a și conceput o reformă făcută de ea însăși (Contrareforma), în opoziţie cu cea protestantă. Biserica Romană a apelat în mai multe rânduri la reforme; dar una este să faci o reformă radicală, după standardele Scripturii (ceea ce nici marii reformatori protestanţi nu au reușit, dar cel puţin au încercat!), și alta este să ameliorezi și să eficientizezi același sistem semilegitim şi conflictogen.

Așa cum știm, Reforma protestantă, sprijinită de intelectuali, de tipografi, de burghezie și, nu în ultimul rând, de forţe politice, s-a divizat de la început. Ţări întregi l-au urmat pe Luther, altele – pe Zwingli şi apoi pe Calvin, iar regele Angliei, supărat pe papă, că nu i-a permis o recăsătorire, s-a gândit să-i smulgă papei Biserica Anglicană şi să fie el însuşi capul bisericii, aşa cum fusese tradiţia în Imperiul Roman. Cu ajutorul arhiepiscopului de Canterbury, Reforma a pătruns şi în Anglia, în diverse forme, după care s-a diversificat (anglicani, puritani, prezbiterieni, congregaţionaliști, independenţi etc.).

În ţările protestante au apărut de la bun început și protestanţi mai radicali, cum ar fi anabaptiștii (mennoniţii, baptiștii, sabatarienii), iar mai târziu curentele pietiste, între care și metodiștii englezi. Au apărut și curente creștine raţionaliste, cu mai mare influenţă umanistă (socinienii, unitarienii etc.). Nenorocirea este că atât catolicii, cât și protestanţii și unii dintre radicali nu au învăţat să condamne definitiv uzul forţei în așezarea „cetăţii lui Dumnezeu” pe pământ. Puterile catolice au înăsprit focul războaielor și al inchiziţiilor, iar puterile protestante au folosit adesea violenţa, uneori în mod legitim, pentru apărare; alteori, pentru persecuţie, după modelul tradiţional catolic. Iar împotriva radicalilor (care fie se răsculaseră, fie erau pacifiști și suspectaţi că ar fi de partea turcilor), au luptat atât catolicii, cât și protestanţii.

Pe măsură ce modernitatea a adus la lumină libertatea religioasă, datorită în special protestanţilor radicali și forţelor seculare, anticatolicismul pare să fi devenit un reflex istoric al unor radicali, protestanţi sau umaniști, care încă nu sunt convinși că Roma se schimbă cu adevărat, după cum sună o butadă mai veche: „Roma se schimbă mereu, pentru a rămâne ea însăși.”

Schimbările produse în ultima generaţie în catolicism sunt spectaculoase, într-adevăr, și unele sunt de admirat. Deja i-au convins pe vechii protestanţi (luterani, reformaţi, anglicani) și chiar pe harismatici și pe unii umaniști. Doar câteva confesiuni radicale rămân neconvinse. Și ortodocșii, în general. Evanghelicii sunt mai ocupaţi acum cu lupta împotriva „sectelor” (cults, engl.) din jurul lor sau împotriva secularismului politic, decât să reia „ostilităţile” spirituale cu Biserica Romană.

Anticatolicismul catolic

Un caz interesant este Biserica Veche Catolică, răspândită prin Austria, Elveţia, Cehia, Germania, Olanda și multe alte ţări, separată de Biserica Romană după 1870, pe motivul respingerii primatului papal, al celibatului preoţilor și al altor aspecte „catolice”. Acești credincioși seamănă cu ortodocșii în unele privinţe, dar în altele sunt mai liberali decât catolicii (acceptă preoţi femei, acceptă preoţi LGBT) și resping ordinul iezuit. Cine este anticatolic în această controversă?

Un alt caz: în controversa internă dintre romano-catolicii integriști (conservatori), moderniști și iezuiţi, cine este oare catolic autentic și cine este anticatolic? Integriștii sunt de modă veche, nu acceptă principiul separării dintre biserică și stat și sunt împotriva libertăţilor și drepturilor moderne, care au fost câștigate după Revoluţia Franceză. Visul lor seamănă cu al ortodocșilor nostalgici: întoarcerea la vremurile imperiale, respectiv voievodale, când exista ordine perfectă, statul era subordonat bisericii, iar biserica – episcopului.

Curentul integrist a dominat în catolicism până în 1960, la Conciliul Vatican II. Papii care au guvernat până atunci au fost integriști tipici. În secolul al XIX-lea, tunau și fulgerau împotriva tuturor curentelor și libertăţilor moderne, împotriva oricărui element care scăpa de sub autoritatea lor, de la stat secular, presă liberă și societăţi secrete, până la libertatea cuvântului, libertatea religioasă și societăţi biblice. În 1907, Pius al X-lea condamna în enciclica sa modernismul cu toate ereziile lui – înţelegând prin aceasta liberalismul protestant, care, în special datorită școlii de la Tübingen, începea să influenţeze teologia catolică. Dar modernismul catolic a progresat, iar astăzi este dominant în teologie.

Papa Pius al VI-lea

Integriștii sunt apărători ai primatului papal, ai papismului autoritar. Dar din 1960 încoace, ei se poticnesc în mod paradoxal în autoritatea propriului catolicism, fiind foarte ispitiţi (şi uneori reuşind) să nu se supună papalităţii moderniste. Veteranul integriştilor, arhiepiscopul francez Marcel Lefebvre, a venit în conflict cu Paul al VI-lea. Ignorând decizia papei de a desfiinţa o anumită societate și consacrând chiar episcopi pentru a continua acea misiune personală integristă, Lefebvre a fost excomunicat în 1988 și a murit excomunicat (în 1991). El s-a opus noului papism, deoarece a dorit să rămână fidel papismului clasic, medieval, de aceea a murit excomunicat. Cine este aici anticatolic: arhiepiscopul integrist sau papa modernist?

Nu este un secret că marii papi din generaţia noastră au fost moderniști: Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea și Benedict al XVI-lea. Actualul papă însă este iezuit, primul papă iezuit din istorie. În ultimii 40 de ani, numărul iezuiţilor a scăzut la aproape jumătate, dar având în vedere orientarea lor predominant scolastică, în mod natural au evoluat ca moderniști. Între istoria iezuiţilor, care dă fiori de toate felurile, și proiectul de papă Francisc I, pare să nu fie mare legătură. Actualul papă a produs surprize de toate felurile și, în timp ce tinerii catolici și mulţi necatolici îl admiră, catolicii mai conservatori nu sunt dispuși să-l urmeze până la capăt. Este Francisc I bun catolic? Sau poate fi cineva mai catolic decât papa? Iată că se poate; și această putinţă frizează anticatolicismul.

Diversele forme de ecumenism au contribuit la crearea unui climat de acceptare reciprocă între diverse confesiuni și chiar religii, cu sfinte politeţuri și corectitudine politică. Dar, la nivel intim, lucrurile nu se pot schimba atât de ușor. Orice credincios autentic este și „anti-ceva”. Nu poţi iubi un model religio fără a te opune reversului lui. Nu poţi accepta un ghiveci spiritual universal, de dragul păcii. În domeniul confruntării dintre Dumnezeul biblic, exclusivist, și diverse autorităţi şi confecţii teologice, armistiţiul nu este necesar, nici benefic. Fiecare credincios autentic are integrismul lui, de care nu scapă uşor, nici sub ameninţarea excomunicării.

Manifestările anticatolice

Istoria a fost martoră la toate formele de anticatolicism posibile: de la persecuţia fizică până la opoziţia armată faţă de cruciaţii invadatori și până la ură, defăimare, combatere și convertire constrânsă. Dar istoria nu vede anticatolicismul ca pe o problemă specială. Anticatolicismul nu este decât catolicism în oglindă, ușor deformat și se pare că mult mai blând.

Un gen de catolicofobie sau iezuitofobie există în anumite medii religioase. În oarecare măsură, această stare poate fi pusă pe seama ignoranţei. Dar nu este doar atât. Dominaţia catolică și misiunea iezuită, pe unde au fost, au lăsat urme în istorie și în memoria paraistorică ce nu pot fi șterse printr-un simplu „pardon, scuzaţi” sau prin constatarea că „așa erau vremurile”. Temerile sunt mult mai adânci și îi pot determina și pe cei mai informaţi să fie prudenţi, deoarece biserica (atât cea de Apus, cât și cea de Răsărit) încă mărturisește că ea „nu a greșit niciodată și, potrivit Scripturii, nu va greși”. Această afirmaţie integristă și idealistă vine în contradicţie cu faptele dure din trecut. Și, dacă nu se instalează pe viu primatul Scripturii în locul primatelor tradiţionaliste sau moderniste, un protestant sincer nu poate să nu fie anticatolic.

„Anticatolic” nu înseamnă neapărat un credincios mânat de ură. Este un necatolic care se pomenește adesea militant. De obicei este un protestant mai radical, dar poate fi ortodox, iar alteori chiar catolic, cum am dovedit deja. Uneori, fenomenul a luat amploare populară. În America secolului al XIX-lea, populaţia protestantă, speriată de „invazia” unor irlandezi sau francezi care erau catolici, a stârnit multe comentarii, caricaturi și scenarii anticatolice. Papa își trimitea astfel emisarii pentru a distruge singura democraţie creștină adevărată. Erau temerile lor doar o fobie?

Rezerva americanilor faţă de catolicism a continuat. Catolicii erau iniţial evitaţi la guvernare, iar, până în 1984, Senatul nu a aprobat schimb de ambasadă cu Vaticanul. Între timp însă, prin imigraţie (care foarte probabil nu are nicio legătură cu Vaticanul sau cu iezuiţii), America protestantă a fost invadată de populaţie catolică (în special latinoamericani), iar în poziţiile-cheie ale statului nu lipsesc catolicii. Anticatolicismul este acum privit cu alţi ochi, poate fi hate speech („discurs al urii”, engl.).

Cât privește „dezbaterile” religioase, aici intervin mulţi factori. Luther folosea un limbaj foarte colorat când se referea la adversarii catolici: dr. Eck devenea „Dreck” (spurcăciune), iar papa devenea „Antichristus” (antihrist). Cel puţin în dreptul papei, Luther n-o spunea doar ca figură de stil, ba o explica în mod convingător; iar contextul epocii îl credibiliza. Catolicii, la rândul lor, îi numeau pe protestanţi „satanişti”.

În generaţia noastră însă, ce putem face pentru a avea relaţii normale între protestanţi și catolici? Nimic special, doar să încercăm să fim mai fideli și mai onești fiecare cu religia noastră. Francisc I a afirmat recent: „Nu-mi plac catolicii căldicei (călâi), nici luteranii căldicei.” Asta înseamnă că fiecare trebuie să devină mai integrist? Sau, poate, fiecare să devină mai „ecumaniac”, de dragul unui Hristos universalist și fără identitate?

În ce mă privește, știu ce am de făcut. Nu pot trece cu vederea realitatea religioasă, secolele și mileniile de experienţă a omenirii. O realitate care pentru unul este sacrosanctă, pentru altul, este curată blasfemie. Și invers. Ca să putem trăi în pace, să ne respectăm și să ne iubim, nu ecumenismul este soluţia, nici pregătirea de legi (pseudo)seculare pentru îngrădirea libertăţii de exprimare. Însă putem învăţa să ne cunoaştem mai bine unii pe alţii, să dialogăm mai bine şi să dezbatem chiar cele mai fierbinţi subiecte, fără să alunecăm în panică, ură personală şi condamnări nedrepte. Tronul papal are o istorie prea lungă şi întunecată, iar papii au fost nu atât stăpânii, cât victimele lui. Pe de altă parte, se poate observa şi admira caracterul unor papi, care au preferat un alt spirit, în conflict cu pretenţiile tronului.

Din nefericire, există şi credincioşi, de diverse confesiuni, care nu au învăţat să dialogheze, să asculte și să gândească. Nu au învăţat să iubească. Încrâncenaţi din principiu, privind pe altul printr-o lentilă caricaturală a Apocalipsei, nu prin prisma crucii, ei sunt oripilaţi la știrea că un frate al lor (lider apostat!) s-a întâlnit cu papa, cu un teolog catolic sau, culmea ororii: cu un iezuit! Este un soi de catolicofobie și alienare socială, care cu greu se vindecă.

Mai toată lumea folosește astăzi calendarul gregorian, care este o reformă a calendarului roman (iulian) făcută în timpul papei Grigore al XIII-lea (1582), la cererea unor învăţaţi catolici. Era necesară, deoarece calendarul rămăsese în urmă cu multe zile faţă de timpul real. Ţările catolice au fost primele care au adoptat schimbarea calendarului. Protestanţii au zis iniţial: „Mai bine nu ne potrivim cu soarele decât să ne potrivim cu papa!” Interpretau calendarul ca pe o conspiraţie subtilă de a-i întoarce la catolicism, așa că au mai așteptat un secol sau două. Însă ortodocșii au adoptat calendarul gregorian abia prin 1916-1923, în urma Japoniei, Chinei, Egiptului și Albaniei. Este o simplă ilustraţie despre ineficienţa fobiilor pseudoreligioase.

Nu pot iubi orice doctrină și formă religioasă. Pe unele, recunosc, le resping din tot sufletul și fără rușine. Totuși îl pot iubi pe cel care are o religie „detestabilă”. Și, cântărind mai bine lucrurile, pot observa că unele din aspectele urâcioase se pot dovedi cel puţin inocente. Sunt protestant (și asta îmi ocupă tot timpul!), dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu un anticatolic visceral, devenind inuman şi anticreștin.

A-L urma pe Hristos înseamnă a iubi. Iar a iubi înseamnă, cel puţin, a-i dori celuilalt mântuirea sufletului. Dacă crezi că religia ta este salvatoare, este normal să-i doreşti şi altuia convertirea. Dar iubirea adevărată începe cu respectul pentru celălalt. Nicio „mare strigare” nu este mai mare și mai eficientă ca iubirea autentică. Dacă este să greșim, mai bine să greșim din dragoste decât din aroganţă și prostie.

Footnotes
[1]„Vezi Matei 23:9: «Şi „Tată” (părinte) să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri.»”
[2]„Vezi «Aerius of Sebaste», «Helvidius», «Vigilantius», «Antidicomarianite», «Bonosus of Sardica» la ro.wikipedia.org;  Philipp Schaff, History of the Christian Church, Volume III: Nicene and Post-Nicene Christianity. A.D. 311-600. www.ccel.org/ccel/schaff/hcc3.iii.vii.xx.html Vezi și The Catholic Encyclopedia,  www.newadvent.org/cathen ”.
[3]„Vezi «Romanian Literature» în  Encyclopaedia Britannica, britannica.com”.

„Vezi Matei 23:9: «Şi „Tată” (părinte) să nu numiţi pe nimeni pe pământ; pentru că unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri.»”
„Vezi «Aerius of Sebaste», «Helvidius», «Vigilantius», «Antidicomarianite», «Bonosus of Sardica» la ro.wikipedia.org;  Philipp Schaff, History of the Christian Church, Volume III: Nicene and Post-Nicene Christianity. A.D. 311-600. http://ccel.org/ccel/schaff/hcc3.iii.vii.xx.html Vezi și The Catholic Encyclopedia,  http://newadvent.org/cathen ”.
„Vezi «Romanian Literature» în  Encyclopaedia Britannica, britannica.com”.