Conceptele de libertate și diversitate religioasă din Statele Unite moderne își au rădăcinile în reforma religioasă din Anglia, ce a dat naștere unui creștinism fragmentat, transmis sub forma aceasta Americii de Nord prin intermediul coloniștilor englezi.

În trecut, cauzele și evoluţia reformei din Anglia păreau simplu de înţeles, iar consecinţele sale păreau în mod evident pozitive. Totuși, în prezent, aceste aspecte sunt percepute ca fiind mult mai complexe.

Adoptarea protestantismului în Anglia este descrisă tot mai des ca fiind mai degrabă o consecinţă a dorinţei lui Henric al VIII-lea de a-și găsi o soţie, decât urmarea unui conflict doctrinar. De asemenea, reforma este percepută ca o măsură pe care Henric ar fi impus-o asupra unei populaţii refractare.

Articolele anterioare ale acestei serii au demonstrat două lucruri importante. În primul rând, au arătat că separarea Angliei de Roma în timpul domniei lui Henric al VIII-lea nu s-a datorat libidoului regelui, ci mai degrabă dorinţelor sale, pe de o parte de securitate dinastică și naţională, iar pe de altă parte de a-și spori puterea și bogăţia.

În al doilea rând, s-a demonstrat că, în ciuda a ceea ce învăţăm din numeroasele manuale și cărţi de istorie, impunerea autorităţii lui Henric al VIII-lea (și totodată negarea celei papale) asupra Bisericii Angliei nu a constituit „Reforma”, în adevăratul sens al cuvântului.

Încă din timpul domniei sale,  circulau tot mai multe idei heterodoxe, iar numărul celor interesaţi de ele era mai mare ca niciodată. În acest context, Anglia a ajuns să aibă biserica sa unică, fructul idiosincraziei întreţinute de Henric. Direcţia religioasă nu fusese încă limpede trasată, nici înspre biserica catolică, dar nici înspre mișcările protestante. Anglia ar fi putut să apuce pe oricare dintre aceste două drumuri, diametral opuse.

Cea de-a treia parte a acestei serii referitoare la mișcarea de reformă din Anglia, în corelaţie cu libertatea religioasă, dezvăluie povestea dramatică a celui mai tânăr și a celui mai în vârstă dintre copiii lui Henric al VIII-lea. Este vorba despre Eduard al VI-lea, care i-a urmat la tron lui Henric și care a implementat reforme protestante radicale, și de Maria I, care, preluând tronul de la Eduard, a iniţiat o reformă catolică.

Ambii au avut parte de o moarte prematură și ambii au iniţiat programe de reformă religioasă care au condus la dezbinarea poporului englez. Cu toate acestea, tentativa de contrareformă a Mariei, o parte integrantă a căreia a constituit-o persecuţia religioasă dirijată de stat, a fost cea mai decisivă.

Din cauza acestor măsuri, regina Maria și-a atras dușmănia nu numai din partea oponenţilor săi confesionali, ci și din partea multora dintre cei indiferenţi sau chiar din partea unor susţinători ai restaurării catolice. La urcarea pe tron a Elisabetei, Anglia nu era încă o ţară protestantă, dar sămânţa protestantismului se afla într-un sol cu mult mai fertil decât cel în care se aflase cu aproape 12 ani în urmă, în timpul ultimelor zile ale lui Henric al VIII-lea.

Protestanţii la putere

Eduard al VI-lea avea doar 9 ani când a preluat tronul de la tatăl său, în luna ianuarie 1547. Unchiul noului rege, Edward Seymour, conte de Hertford, și-a asigurat conducerea din umbră în calitate de „lord protector”. Dar, în ciuda faptului că în faţa nobililor îi plăcea să se prezinte drept duce de Somerset, Seymour era doar în parte motivat de setea de putere. Pe de altă parte, el era încredinţat că Dumnezeu îi oferise de fapt această poziţie pentru a putea conduce pe drumul reformei Anglia, biserica și pe poporul său.

Probabil că Somerset începuse să fie atras spre protestantism cu mai mulţi ani în urmă, însă, asemenea unui Mardoheu modern, își păstrase cu grijă ideile pentru sine pe parcursul vieţii tiranicului său cumnat. Odată cu moartea lui Henric, Seymour a reușit să dea curs convingerilor sale, atât la nivel personal, cât și la nivel politic. După cum aflăm din scrieri biografice recente, planul său „de reformă religioasă […] a transformat biserica lui Henric în una care ar fi putut fi descrisă drept protestantă.“ Totuși, Seymour nu a acţionat de unul singur, ci a avut doi aliaţi-cheie. Mai mult chiar, politicile sale aveau să îi supravieţuiască.

Primul său aliat a fost arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer.[1] După un studiu îndelungat al Scripturii, Cranmer ajunsese să creadă că regii trebuie să fie, totodată, și conducătorii bisericilor din regatele lor. Acesta a fost și motivul pentru care l-a susţinut pe Henric al VIII-lea când și-a revendicat supremaţia asupra Bisericii Angliei. În același timp, însă, în ciuda faptului că devenise un protestant convins încă dinaintea mijlocului anilor 1530, Cranmer s-a simţit dator să se conformeze viziunilor religioase ale lui Henric. Asemenea lui Nicodim, el a încercat să își ghideze învăţătorul, nu să îl confrunte. Acum, însă, la moartea lui Henric, avea în sfârșit un suveran dispus să acţioneze în favoarea reformei, întrucât Eduard al VI-lea însuși a fost cel de-al doilea aliat important al lui Seymour.

Datorită lui Cranmer și reginei Catherine, care a fost mama sa vitregă (cea de-a șasea soţie a lui Henric, care simpatiza în ascuns cu protestantismul), prinţul Eduard fusese încă din timpul vieţii tatălui său educat de către profesori „puternic devotaţi reformei evanghelice. Influenţa lor a făcut ca Eduard să crească într-un spirit protestant.“[2]

Eduard a devenit un bun cunoscător al Scripturilor, iar după urcarea sa la tron, Cranmer a făcut din educaţia sa o prioritate personală.

La vârsta de 11 ani, băiatul-rege a scris un lung tratat despre papalitate, în care concluziona că „Papa este adevăratul descendent al Diavolului, un om rău, un antihrist și un tiran abominabil“.[3] A mers până într-acolo încât a criticat politicile religioase ale tatălui său, deși toată vina pentru acestea o arunca asupra papei. Tânărul Eduard a devenit atât de indignat, încât a ajuns să scrie despre papă că „ne mistuie“, afirmaţie în urma căreia tutorii săi s-au văzut nevoiţi să-l determine să fie mai cumpătat în scrierile sale.[4]

O reformă radicală

Dorinţa lui Cranmer era nici mai mult, nici mai puţin decât aceea de a schimba din temelii Biserica Angliei. Bucurându-se acum de sprijinul lui Seymour și al lui Eduard, el a început să-și pună planul în aplicare.

Limba folosită pentru rugăciuni și în cadrul serviciului de sfântă împărtășanie a fost schimbată: pentru prima dată, serviciile ecleziastice au fost oficiate în limba engleză. Scripturile au început, de asemenea, să fie citite în limba engleză, iar așa-numita The Great Bible („Marea Biblie“), tradusă pe vremea lui Henric la insistenţele lui Cranmer, a devenit parte integrantă a serviciilor de închinare, pentru care s-a introdus și o nouă carte liturgică standard: „Cartea de rugăciuni obștești“ (The Book of Common Prayer).

Prin conţinutul său, care promova o teologie, o ecleziologie și o spiritualitate protestante, radical diferite [faţă de cele catolice, n.r.], această carte liturgică a influenţat limba și cultura engleză chiar mai mult decât a făcut-o vreodată versiunea King James a Bibliei.

Dar schimbarea nu a venit doar în dreptul doctrinelor și al serviciilor de închinare, ci al întregii experienţe religioase. Iconoclasmul anilor 1530 a reînviat și s-a extins. Pereţii bisericilor au devenit „proaspăt văruiţi“, vitraliile au fost înlocuite cu sticlă simplă, iar altarele de piatră au fost schimbate cu mese de lemn; muzica liturgică a fost literalmente abandonată, iar îmbrăcămintea preoţilor simplificată.

În doar doi ani, moștenirea luxuriantă a creștinismului medieval a dispărut aproape în totalitate, și împreună cu ea au dispărut și procesiunile, tainele [și] ceremoniile fastuoase organizate cu ocazia sărbătorilor.“[5]

În consecinţă, a fost pus la punct un plan de expuneri publice prin care aceste schimbări radicale la nivelul practicilor religioase să le fie explicate maselor. În Londra a fost desemnat un grup de evangheliști „unul și unul“, din care făceau parte episcopul Hugh Latimer, faimosul martir de mai târziu John Knox, fondatorul bisericilor prezbiteriene, și Miles Coverdale, principalul traducător al versiunii The Great Bible („Marea Biblie“) în limba engleză. „În alte zone, aveau loc evanghelizări susţinute de predicatori renumiţi“ și de o întreagă suită de alţi „predicatori călători“, mai puţin faimoși, dar foarte eficienţi.[6]

Pe de altă parte, nu puţini au fost nobilii și aristocraţii care au profitat de pe urma acestor schimbări pe plan religios, fie pentru a obţine o poziţie de conducere, printr-o (aparentă) dedicare faţă de cauza reformei, fie pentru a se îmbogăţi, jefuind vechile biserici și mănăstiri. Faptele lor au subminat eforturile evangheliștilor și pe cele ale reformatorilor sinceri.

Ecourile reformei

Colaborarea dintre Cranmer și Eduard a fost atât de strânsă, încât i-a supravieţuit chiar și lui Seymour. În anul 1547, regenţa s-a confruntat cu numeroase răscoale ţărănești. În estul Angliei, interesele claselor de jos erau cu precădere de natură socio-economică, dar revendicările lor erau parţial exprimate într-un limbaj protestant, întrucât ţărănimea răsculată asculta predicile reformatorilor.

În contrast, răsculaţii din partea de vest a Angliei se opuneau introducerii primei ediţii a noii cărţi liturgice. Ţăranii ardeau în masă exemplare din această carte, cerând restaurarea bisericii așa cum fusese pe vremea lui Henric. Nenumăratele inovaţii religioase ale conducerii, adesea pripite și radicale, dezbinau populaţia, aducându-le satisfacţie unora dintre oamenii de rând, dar îndepărtându-i în mod vehement pe mulţi alţii.

Seymour și-a asumat răspunderea pentru schimbările religioase, iar în octombrie 1549, după înăbușirea răscoalelor, a fost răsturnat printr-o lovitură aristocratică. Totuși, politicile religioase ale regimului au rămas neschimbate. Pentru a-și întări puterea, noul regent, John Dudley, duce de Northumberland, a intrat cu ingeniozitate în graţiile „inteligenţei pătrunzătoare și […] dorinţelor suverane“ ale regelui adolescent.[7]

Acest lucru a presupus o continuare a sprijinirii Reformei, întrucât Eduard era un susţinător înflăcărat al acesteia. În anul 1550, de exemplu, pe când era pe punctul de a asista la „confirmarea oficială ca episcop de Glocester a bătrânului reformator John Hooper“, regele a observat că acestuia urma să i se ceară depunerea unui jurământ a cărui formulare era tradiţional catolică; fără nicio urmă de ezitare, Eduard „a tăiat“ jignitoarele cuvinte „cu propriul său condei“.[8]

Datorită tacticii lui Dudley de a hrăni entuziasmul lui Eduard pentru Reformă, tânărul rege – inteligent, bine educat și încăpăţânat, care crescuse sub tutela lui Cranmer – a conturat din ce în ce mai mult politicile religioase ale statului. Multe dintre reformele mai sus menţionate au fost pe deplin implementate după anul 1550. În plus, o a doua ediţie a Cărţii de rugăciuni obștești, într-o versiune chiar mai radicală decât cea anterioară, a văzut lumina zilei în anul 1552.

Conducătorii Reformei realizau că „protestantismul oficial încă reprezenta o credinţă minoritară“, dar împărtășeau în același timp opinia acelei perioade, conform căreia, până ce viteazul și tânărul lor rege avea să îmbătrânească și să moară, Anglia avea să devină cu siguranţă o ţară protestantă.[9]

Cu toate acestea, în primăvara anului 1552, Eduard s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Un an mai târziu, boala a luat o întorsătură fatală, iar regele a murit la data de 6 iulie 1553. Căutând cu disperare să păstreze „schimbările din domeniul religios“, acesta a încercat să se asigure că tronul nu avea să îi revină surorii sale mai mari, Maria, care era catolică, și nici măcar surorii sale evanghelice, Elizabeth, ci verișoarei sale radical protestante, Lady Jane Grey.

Încercarea aproape bizară a lui Eduard al VI-lea de a sfida legile Angliei vorbește cu multă elocvenţă despre intensitatea atașamentului său faţă de religia reformată. În același timp, ea ne vorbește și despre superficialitatea rădăcinilor acestei religii la momentul morţii regelui, prin măsurile extraordinare care au fost necesare pentru conservarea sa.

Ecourile conservatoare

În ciuda eforturilor lui Eduard, Jane a „condus“ Anglia timp de doar nouă zile înainte ca Maria să acapareze puterea. În acest scurt răstimp, Maria și-a cântărit cu grijă declaraţiile publice, astfel încât viitoarea sa politică religioasă să rămână destul de vagă. Mulţi protestanţi devotaţi au sprijinit-o, întrucât era, fără doar și poate, moștenitoarea legală a tronului.

Cu toate acestea, de îndată ce coroana regală s-a aflat în siguranţă pe capul ei, Maria I și-a propus să distrugă nu doar reforma radicală iniţiată de fratele său, ci și pe cea moderată a tatălui său. Odată cu convocarea primei ședinţe parlamentare, toată lumea a fost uluită de „anvergura legislaţiei menite să întoarcă ceasul înapoi în anul 1529“. Cei care i se împotriveau aveau să suporte pe deplin vechile pedepse pentru erezie.

Deși astăzi știm că această iniţiativă a eșuat, trebuie să privim lucrurile din perspectiva circumstanţelor anului 1553.

În ciuda faptului că simpatizanţii reformei liturgice și ai noii orientări teologice nu erau puţini, totuși un mare număr de oameni era încă dezgustat de Reformă.

O altă categorie, de asemenea destul de numeroasă, era reprezentată de aceia care încă păreau nesiguri cu privire la ce anume însemna de fapt să fii „catolic“ sau „protestant“. Deși în întreaga ţară exista o deschidere spre noile doctrine și practici heterodoxe, în același timp, atașamentul înnăscut faţă de formele seculare de închinare (și, într-o măsură mai redusă, și faţă de credinţa tradiţională) era destul de răspândit.

În consecinţă, dacă Maria ar fi procedat într-o manieră diferită, Anglia ar fi redevenit bastionul catolic ce fusese cu doar 30 de ani în urmă. Însă conduita sa ca suverană a acţionat împotriva intenţiilor sale reale.

Maria fusese crescută ca o catolică devotată. Tatăl ei a dispreţuit-o și a înlăturat-o pe mama sa, mergând până într-acolo încât a declarat-o pe Maria copil nelegitim. Însă, înainte de anul 1543, a redeclarat-o fiica lui legitimă, înapoindu-i astfel și dreptul de succesiune la tron. Cu toate acestea, Henric i-a produs greutăţi în mod constant, din cauza faptului că Maria refuza să se conformeze viziunii religioase promovate de el.

Nu e de mirare că Maria nutrea o amărăciune și o ură personală faţă de „erezie“, pe care o asocia cu pierderea dragostei tatălui, cu distrugerea familiei și, implicit, a propriei vieţi. Mai mult decât atât, timp de 20 de ani tânjise după ziua când religia tradiţională avea să fie restaurată în Anglia. Râvna ei împotriva protestantismului și entuziasmul faţă de credinţa sa catolică au condus-o, însă, la o serie de decizii dezastroase.

Maria susţinea că supușii ei fuseseră obligaţi să participe la ritualuri religioase eretice și că unii dintre ei ajunseseră chiar să îmbrăţișeze erezia. Părerea împărtășită de ea și de consilierii săi era că Anglia fusese împinsă în această direcţie de un număr mic de extremiști, drept pentru care înlăturarea lor le va permite oamenilor să se întoarcă în masă la religia tradiţională. Noua conducere a înţeles corect că protestanţii devotaţi constituiau doar o minoritate, dar ce nu a realizat a fost faptul că la fel de puţini erau și catolicii devotaţi.

Totuși, până când și dacă Maria și-ar fi dat seama de greșeala comisă, e posibil ca acest lucru să nu fi schimbat cu nimic situaţia. Trecutul său personal lăsa să se întrevadă faptul că, odată ajunsă pe tron, nu avea cum să devină un lider ponderat și plin de blândeţe. Atât cei care fuseseră siliţi să îmbrăţișeze „o religie falsă“, cât și cei care făcuseră acest pas din proprie iniţiativă aveau acum „șansa“ de a se lepăda de asta și de a se întoarce la adevărata biserică. Dar celor care refuzau cu încăpăţânare să respingă erezia nu avea să li se arate nicio urmă de îndurare.

Flăcările persecuţiei

Nimic nu pare să fi pecetluit soarta tentativelor de restaurare catolică ale Mariei mai mult decât hotărârea sa nestrămutată de a persecuta toţi disidenţii. Generaţii întregi de elevi englezi și americani o cunosc pe Maria sub pseudonimul de Bloody Mary („Maria cea sângeroasă“). Totuși, cercetările recente au sugerat faptul că Maria era îndurătoare faţă de oponenţii săi politici (nu și faţă de cei religioși), nefiind acel „tiran însetat de sânge din mitologia protestantă“. Cercetările au mai subliniat, de asemenea, și faptul că eșecul ei de a restabili catolicismul nu a fost câtuși de puţin inevitabil.

Cu toate acestea, persecuţia ordonată de Maria nu poate fi pur și simplu trecută cu vederea, ţinând cont de faptul că nu a fost vreodată egalată de nicio altă persecuţie din istoria Angliei. Politica ecleziastică a Mariei a ocupat locul central al domniei sale. Fără îndoială, regina nu era pur și simplu răzbunătoare. Alături de cardinalul Pole și de alţi episcopi, ea „dorea suflete convertite, și nu martiri“ și era de părere că „erezia era o problemă minoră“, care va fi ușor de strivit prin niște „binevenite arderi pe rug“.[10]

Totuși, în scurt timp, dovezile care arătau contrariul s-au înmulţit, o dată cu numărul în creștere al execuţiilor pentru erezie. Cu toate acestea, deși le-ar fi putut pune capăt în orice moment, regina le-a lăsat să continue. Unii dintre consilierii săi au sfătuit-o, în cele din urmă, să aplice o politică mai blândă, printre aceștia aflându-se chiar și cardinalul Reginald Pole, care era nunţiu papal și arhiepiscop de Cantebury. În ciuda acestor apeluri, execuţiile au continuat. În ceea ce privește religia, Maria și-a dobândit pseudonimul de „sângeroasa“ (bloody) pe bună dreptate.

În Anglia, arderea pe rug nu fusese niciodată o practică obișnuită pentru pedepsirea ereziei, așa cum fusese în alte ţări europene.

Ororile provocate de atâta vărsare de sânge erau, prin urmare, cu mult mai șocante pentru bărbaţii și femeile din Anglia mijlocului de secol al XVI-lea decât pentru oricare altă persoană de pe continent.

Iniţial, Thomas Cranmer s-a dezis de credinţa sa – aceasta fiindu-i zdruncinată de aparenta schimbare a ceea ce el considera a fi voia lui Dumnezeu în dreptul său și, de asemenea, de faptul că asistase la arderea de vii a atât de multor persoane. Mai târziu, însă, acesta a negat în mod public dezicerea sa faţă de protestantism, fiind și el, la rândul lui, ars pe rug. Încă alţi patru episcopi au fost de asemenea executaţi: radicalul John Hooper, care a fost ars chiar în faţa catedralei sale din Gloucester; Robert Ferrar, episcop de Saint David în Ţara Galilor; și Hugh Latimer, executat împreună cu Nicholas Ridley, căruia i-a adresat faimosul îndemn: „Fii pe pace, jupâne Ridley, și fii bărbat: chiar în ziua aceasta, prin harul Domnului, vom aprinde în Anglia o lumină care nu se va stinge niciodată.“[11]

Aceste execuţii ale ierarhilor bisericești erau de o natură atât de șocantă pentru oamenii secolului al XVI-lea, încât noi, cei care trăim astăzi într-o lume democratică, nu am putea nici măcar să o intuim. Dar nu doar noi împărtășim oroarea provocată de imaginea celor cinci bătrâni arzând de vii pe rug, ci și oamenii acelui timp, lucru care reiese cu putere din numeroase rapoarte contemporane cu evenimentele. În timp ce majoritatea victimelor mureau relativ repede și fără durere, din cauza inhalării de fum, altele (inclusiv Hooper și Ridley) s-au mistuit la propriu în flăcări, suferind agonii îngrozitoare, traumatizante pentru spectatori.

Dacă relatările sunt înspăimântătoare, la fel sunt și statisticile. Sub conducerea Mariei au fost executate cel puţin 287 de persoane de-a lungul a 46 de luni, din februarie 1555 până în noiembrie 1558, anul morţii reginei. Iar persecuţia s-a desfășurat practic fără încetare. Ultima victimă, Agnes Prest, a fost arsă în timp ce Maria se afla literalmente pe patul său de moarte.

Deși execuţiile unor persoane importante, precum unii episcopi, atrăgeau mai multă atenţie, majoritatea martirilor proveneau din pătura de rând a populaţiei.

Adesea, aceștia erau arși pe rug în grupuri de câte cinci sau șase, însă, cel puţin într-una din ocazii, un foc mare a fost aprins pentru executarea a 13 persoane. Cincizeci și una dintre victime (adică mai mult de una din șase) au fost femei. Printre acestea s-au numărat o văduvă de 61 de ani și o fată oarbă.[12]

În timp ce majoritatea execuţiilor aveau loc în Londra, capitala ţării și cel mai mare oraș, protestanţii erau arși de asemenea și în celelalte orașe, mai mari sau mai mici, de pe tot cuprinsul Angliei și al Ţării Galilor: Beccles, Cambridge, Canterbury, Cardiff, Carmarthen, Colchester, Dartford, Derby, Exeter, Gloucester, Newbury, Norwich, Oxford, Reading, St. Albans, Swansea și multe altele. O mare parte a populaţiei engleze era expusă acestui oribil spectacol al arderilor pe rug.

De-a lungul a 37 de ani din cadrul domniei lui Henric al VIII-lea, în jur de 50 de eretici au fost arși pe rug, în timp ce de-a lungul ultimilor săi 15 ani au fost executaţi 69 de romano-catolici. Sub Eduard au avut loc doar două execuţii din motive religioase (un anti-trinitarian și un anabaptist). Elisabeta I, în cei 44 de ani de domnie, a ordonat executarea a șase eretici și a altor 187 de catolici, din motive religioase.

Prin urmare, brutalul tată al Mariei a executat în medie cam doi eretici pe an, de-a lungul întregii sale domnii, plus încă alte aproape cinci persoane pe an, după despărţirea de Roma, pentru că acestea ar fi negat supremaţia regală asupra Bisericii Angliei. În timpul Elisabetei, I numărul execuţiilor s-a ridicat la o medie de patru pe an. Într-un contrast izbitor, numărul celor executaţi în timpul Mariei a fost în medie de 70 de persoane pe an. În perioada aceasta au fost uciși mai mulţi oameni decât în timpul domniei oricărui alt membru al dinastiei Tudorilor (și, de fapt, și al dinastiei Stuarţilor), deși domnia ei a fost cea mai scurtă dintre toate celelalte din secolele al XVI-lea și al XVII-lea.

Efectele și sfârșitul persecuţiilor

Arderile pe rug erau rezultatul hotărârii nestrămutate a protestanţilor de a da mărturie pentru adevăr și al determinării catolicilor de rând de a distruge păcatul.[13] Dar pentru mulţi englezi, acest conflict ideologic discredita atât pe cei care ordonau arderile pe rug, cât și credinţa acestora. Oamenii nu doar că erau revoltaţi din pricina unei forme atât de îngrozitoare de execuţie, la o scară atât de largă (deși cu siguranţă erau), dar trăgeau de asemenea concluzii cu privire la cei responsabili pentru asta.

La trei zile după executarea lui Cranmer, în anul 1556, un ambasador catolic străin în Anglia scria cu privire la „tulburarea sufletească“ pe care aceasta o produsese printre oamenii de rând, „așa cum reieșea zilnic din felul în care se purtau cu preoţii și din manifestările pline de dispreţ din biserici“.[14] În același an, un adept devotat al bisericii Romei i-a spus episcopului Londrei că ereticii provocau mai mult rău prin moartea decât prin viaţa lor.

Până în 1558, arderile pe rug deveniseră atât de respingătoare, încât erau programate „în zori, pentru a asigura numărul minim de participanţi, astfel încât execuţia să aibă un caracter public“.[15]

În același timp, existau și persoane care spuneau despre cei arși pe rug că își meritaseră de fapt soarta, iar altele care reacţionau doar printr-o aversiune ușoară faţă de aceste evenimente. Dacă Maria ar mai fi trăit încă 10 sau 15 ani și dacă ar fi existat posibilitatea ca programul de persecuţii, combinat cu evanghelismul catolic, să continue, atunci, dat fiind că protestantismul era încă în fașă în anii 1550, Contrareforma Mariei ar fi putut deveni un succes.

Probabil că Anglia ar fi ajuns asemenea Franţei, unde protestanţii căpătaseră statut și influenţă, dar rămăseseră totuși o minoritate – caz în care Anglia, la fel ca și Franţa, ar fi putut trece printr-o serie de războaie civile religioase. Totuși, ar fi fost de asemenea posibil ca Anglia să devină o ţară în totalitate catolică, asemeni Italiei, Spaniei sau Austriei. În oricare dintre cele două cazuri, implicaţiile asupra istoriei europene, și chiar asupra celei globale, ar fi fost uriașe. Acestea s-ar fi tradus fie prin absenţa valului de colonizări britanice, fie prin faptul că englezii ar fi înfipt în America de Nord și în Australia „steagul galben al tronului Sfântului Petru”.[16] Dacă s-ar fi întâmplat ca Statele Unite să ia vreodată fiinţă, acestea ar fi fost cu totul diferite.

Aceste posibilităţi rămân totuși pure ipoteze sau fantezii, și asta din cauza faptului că Maria s-a îmbolnăvit de cancer, iar în data de 17 noiembrie 1558 a murit. S-a căsătorit târziu și nu a avut copii, așa că cea care i-a urmat la tron a fost fiica mijlocie a lui Henric al VIII-lea, Elisabeta. Aceasta era o protestantă devotată (deși nu și din punct de vedere dogmatic) și fusese destul de norocoasă pentru a supravieţui domniei surorii sale. Flăcările persecuţiei fuseseră stinse. Anglia avea să treacă printr-o nouă schimbare radicală în ceea ce privește orientarea religioasă.

Concluzie

Care era, totuși, situaţia religioasă a Angliei în 1558, anul morţii Mariei?

Anglia experimentase o serie rapidă de schimbări religioase dramatice și diametral opuse, care trebuie să fi fost tulburătoare și destabilizatoare. Mulţi dintre englezii de rând s-au învrăjbit din pricina schimbărilor masive și mai ales a felului în care experimentau religia, care se transformase într-o adevărată „revoluţie culturală“ religioasă, după vorbele distinsului istoric Patrick Collinson.

Multe persoane și-au exprimat în mod deschis dezacordul faţă de noul mod de oficiere al slujbelor“ iar absenteismul din biserică a ajuns să îi îngrijoreze pe episcopii reformatori ai lui Eduard al VI-lea – după cum subliniază unii istorici. Însă probleme similare au fost observate și în timpul domniei Mariei. Cei care se declarau în favoarea unui model de închinare tradiţional s-au reîntors în biserici, dar oamenii care preferau acum un stil protestant radical și diferit se ţineau departe de acestea. Mulţi, sau aproape majoritatea celor condamnaţi pentru erezie în timpul domniei Mariei se convertiseră pe vremea când Eduard era rege – convertiri despre care vorbeau „cu mândrie“.[17]

Deși nu toată lumea avea curajul să sfideze conducerea, totuși erau mulţi cei care cel puţin simpatizau cu un stil protestant de închinare.

Poate că nu și-au asumat riscul de a fi arși pe rug ca eretici prin denunţarea în mod deschis a serviciilor catolice de închinare, dar au creat, totuși, o rezistenţă pasivă. „Fundalul pentru această recoltă de absenţi [din biserică] din timpul domniei Mariei a fost creat datorită succesului eforturilor lui Eduard, care a generat o adevărată ostilitate faţă de schimbările religioase ale reginei.” 

Cu toate că cei care se declarau protestanţi devotaţi încă erau o minoritate, ei erau totuși într-un număr mult mai mare decât fuseseră la moartea lui Henric al VIII-lea – și, foarte important, simpatia faţă de ideile protestante era mult mai răspândită. Mai mult chiar, persecuţia ordonată de Maria a atras după sine o profundă ostilitate faţă de biserica Romei – interzicerea libertăţii religioase având exact efectul contrar celui dorit de regină.

Cu toate acestea, Anglia nu devenise încă naţiunea protestantă pe care o cunoaștem din cărţile de istorie. Noua regină, Elisabeta, era protestantă, însă majoritatea supușilor săi trebuiau încă să ia o decizie fermă în privinţa credinţei pe care urmau să o îmbrăţișeze.

Footnotes
[1]„Bibliografia autorizată este Diarmaid MacCulloch, Thomas Cranmer: A Life (New Haven, Conn. & Londra: Yale University Press, 1996). ”.
[2]„Dale Hoak, „Edward VI (1537–1553)“, Oxford Dictionary of National Biography, Oxford University Press, septembrie 2004; ediţie online, ianuarie 2008 (www.oxforddnb.com/view/article/8522, accesat la 2 mai 2008).”
[3]„Diarmaid MacCulloch, Tudor Church Militant: Edward VI and the Protestant Reformation (Londra: Allen Lane/Penguin Press, 1999), p. 26.”
[4]„ Ibid., pp. 29, 30, 226, sublinierea noastră. ”.
[5]„MacCulloch, Thomas Cranmer, p. 511; Hoak, „Edward VI“ ”.
[6]„Christopher Haigh, English Reformations: Religion, Politics, and Society Under the Tudors (Oxford: Clarendon Press, 1993), pp. 189, 202; Brett Usher, „Essex Evangelicals Under Edward VI: Richard Lord Rich, Richard Alvey and Their Circle“, în David Loades, ed., John Foxe at Home and Abroad (Burlington, Vt.: Ashgate, 2004), p. 52 și cf. p. 54. ”.
[7]„Hoak. ”.
[8]„MacCulloch, Tudor Church Militant, pp. 35, 36. ”.
[9]„Haigh, p. 202 și cf. p. 183. ”.
[10]„Haigh, pp. 224, 231.”
[11]„John Foxe, Actes and Monuments, ediţia a patra (London: 1583), p. 1770 (gramatică modernizată). ”.
[12]„Haigh, p. 230; John Guy, Tudor England, pb. ed. (New York: Oxford University Press, 1988), p. 238. ”.
[13]„Haigh, p. 231. ”.
[14]„Citat în MacCulloch, Thomas Cranmer, p. 607.”
[15]Ibidem.
[16]„Geoffrey Parker, Spain and the Netherlands 1559-1659: Ten Studies (Londra: William Collins Sons, 1979), p. 144. ”.
[17]„MacCulloch, Tudor Church Militant, pp.106, 108; Patrick Collinson, The Birthpangs of Protestant England: Religious and Cultural Change in the Sixteenth and Seventeenth Centuries (New York: St. Martin’s Press, 1988); Haigh, p. 190. ”.

„Bibliografia autorizată este Diarmaid MacCulloch, Thomas Cranmer: A Life (New Haven, Conn. & Londra: Yale University Press, 1996). ”.
„Dale Hoak, „Edward VI (1537–1553)“, Oxford Dictionary of National Biography, Oxford University Press, septembrie 2004; ediţie online, ianuarie 2008 (http://oxforddnb.com/view/article/8522, accesat la 2 mai 2008).”
„Diarmaid MacCulloch, Tudor Church Militant: Edward VI and the Protestant Reformation (Londra: Allen Lane/Penguin Press, 1999), p. 26.”
„ Ibid., pp. 29, 30, 226, sublinierea noastră. ”.
„MacCulloch, Thomas Cranmer, p. 511; Hoak, „Edward VI“ ”.
„Christopher Haigh, English Reformations: Religion, Politics, and Society Under the Tudors (Oxford: Clarendon Press, 1993), pp. 189, 202; Brett Usher, „Essex Evangelicals Under Edward VI: Richard Lord Rich, Richard Alvey and Their Circle“, în David Loades, ed., John Foxe at Home and Abroad (Burlington, Vt.: Ashgate, 2004), p. 52 și cf. p. 54. ”.
„Hoak. ”.
„MacCulloch, Tudor Church Militant, pp. 35, 36. ”.
„Haigh, p. 202 și cf. p. 183. ”.
„Haigh, pp. 224, 231.”
„John Foxe, Actes and Monuments, ediţia a patra (London: 1583), p. 1770 (gramatică modernizată). ”.
„Haigh, p. 230; John Guy, Tudor England, pb. ed. (New York: Oxford University Press, 1988), p. 238. ”.
„Haigh, p. 231. ”.
„Citat în MacCulloch, Thomas Cranmer, p. 607.”
„Geoffrey Parker, Spain and the Netherlands 1559-1659: Ten Studies (Londra: William Collins Sons, 1979), p. 144. ”.
„MacCulloch, Tudor Church Militant, pp.106, 108; Patrick Collinson, The Birthpangs of Protestant England: Religious and Cultural Change in the Sixteenth and Seventeenth Centuries (New York: St. Martin’s Press, 1988); Haigh, p. 190. ”.