Am ajuns în pădurea dintre Pasărea și Brănești la scurt timp de la tragedia femeii care s-a aruncat în faţa trenului împreună cu cei trei copii ai săi și am făcut propria reconstituire.

Uscată și zăludă, pădurea de lângă Brănești e mai degrabă neospitalieră, deși urme de grătar ici și colo lasă altceva de înţeles. Pe cărarea înghesuită de vlăstari și crengi subţiri, am dat peste o canadiană murdară de noroi și decolorată de soare, lângă o gheată dezlipită – singurii martori ai unei alte pierderi, la care am preferat să nu mă gândesc. N-a durat mult și s-a auzit primul semnal de locomotivă.

Pentru un moment am încercat să trăiesc, ca și cum ar fi fost ale mele, ultimele gânduri ale femeii care a murit. Cum a căutat să își ascundă durerile în pădurea asta străvezie și cum a ţâșnit spre șine, strunindu-și de mână copilașii când a auzit trenul anunţându-se asurzitor, de la distanţă…

Un jurnalist mi-a inspirat exerciţiul, după ce a insinuat că Alexandra Braunstein ar fi fost ca mine – o adventistă în vârstă de 30 de ani – și că de aceea s-ar fi sinucis.[1] (Biserica Adventistă a dezminţit[2] informaţia, dar unii încă mai cred zvonul iniţial, așa cum se vede din comentariile la diverse articole online.[3])

La întâlnirea forţată cu moartea, mintea mea a intrat într-o buclă autoprotectoare, refuzând să se calibreze în raport cu o realitate pe care încă nu o poate înţelege. Îmi este imposibil să cuprind adâncimea amărăciunii acelei tinere mame. Pot încerca, în schimb, să înţeleg altceva ce mă afectează direct: de unde vine ideea aceasta că a fi adventist este o ameninţare pentru viaţă. Un răspuns exhaustiv presupune cu siguranţă luarea în calcul a multor aspecte istorice, psihologice, sociologice și antropologice, dar pentru scopul și spaţiul dedicate acestui articol, relevant și ilustrativ este ce imagine a transmis presa despre adventiști, de-a lungul timpului.

Dragoste pentru aproapele. Cu năbădăi

Prima menţionare în presa scrisă a Bisericii Adventiste din România este atât de bine camuflată în istorie, încât am avut nevoie de un pont pentru a merge la sigur. L-am găsit în teza de doctorat în istorie a lui Adrian Neagu.[4] În iunie 1884, gazetele semnalează apariţia publicaţiei Adevărul Prezent, sub egida „societăţii Adventiștilor Zilei a Șaptea”.

Neagu citează în lucrarea lui trei surse pentru această informaţie[5], despre care spune că „nu sunt amintite, după cunoștinţa noastră, în nicio altă lucrare istorică adventistă”.

Fragmentele de presă pe care le citează evidenţiază cheia în care a fost abordată știrea: era anunţată apariţia unei „secte creștine noi”, cu privire la care, neștiind deocamdată prea multe, unul dintre autori se întreba dacă „nu cumva o fi și asta tot vreo drăcie jidovească[6].

Ca să ne facem o idee despre viteza informaţiei în presa vremii, 14 ani mai târziu, în 1898, ziarul Unirea, care se descria drept „Fóe bisericească-politică”, nota la rubrica „Noutăţi” că a apărut (din nou!) o „sectă nouă” – „reuniunea germană a adventiștilor zilei a șeptea”[7]. Autorul scria că „prelecţiile” predicatorului ambulant I.T. Huenergardt „recrutează cu multă isteţime și elocinţă credincioși prin Ardeal”. Și că, deși „e abia de 30 de ani”, bărbatul „de un stat de Hercule și de înfăţișare cuceritóre” „și-a început cu mare isteţime și reușită activitatea sa”. Ziaristul sugerează apoi critic că „prelecţiile acestea sunt fórte poporale și pretinsul lor scop e a promova studiul și priceperea s. Scripturi (…) în realitate înse dogmele și liturgia adventiștilor aduce în multe privinţe cu ale Jidovilor”. Și publicaţia continuă exemplificând că adventiștii se închină sâmbăta și respectă interdicţiile alimentare din Vechiul Testament. „În realitate”, adventiștii nu au o filiaţie evreiască în niciun fel, asemănările fiind un rezultat al convingerii teologice a adventiștilor că prevederile din Vechiul Testament privind închinarea în Sabat (odihna săptămânală) și împărţirea hranei de origine animală în curată/necurată nu s-au schimbat de-a lungul timpului, convingere pe care și-o bazează pe relatările Noului Testament privind viaţa și activitatea lui Iisus Hristos.

Sectant beţiv? Oximoron!

Articolul din Unirea nu le oferea o noutate cititorilor, având în vedere firescul cu care, cu 11 ani înainte (în 1887), revista știinţifică și literară Contemporanul menţiona, într-o schiţă publicată în partea literară, că două dintre personaje erau bănuite de săteni că ar fi „sectanţi” fiindcă „nu beaǔ nimic spirtos și la beserecă nu se duc”[8].

Nu reiese cert din articolul menţionat dacă acești sectanţi erau adventiști, însă în Revista fundaţiilor regale, în care publică nume grele precum Gala Galaction, C. Rădulescu-Motru, Eugeniu Sperantia, Mircea Eliade, Al. Rosetti ș.a., apare o referire precisă la faptul că adventiștii nu beau: o schiţă satirică relatează eroarea prin care un adventist abstinent de la alcool a ajuns beţiv.[9] E relevant pentru construcţia ironiei acelei creaţii că în perioada respectivă adventiștii erau promotori vocali ai temperanţei în privinţa alcoolului.

Primele semne de „pericol”

În 1924, publicaţia greco-catolică Dumineca preia subiectul „Pocăitizmul” și, sub semnătura lui Patriţiu Bîrlea, imediat după o lecţie-fulger despre istoria adventiștilor, introduce avertizarea că „toate sectele pocăite voiesc a vesti pocăinţa batjocorindu-ne legea noastră strămoșască[10]. În același articol, jurnalistul deplânge lipsa de unitate între cultele neoprotestante și dezacordurile doctrinare între baptiști și adventiști, asimilându-le unei lipse de consecvenţă în doctrină. Altfel spus, din moment ce amândouă erau „sectante”, autorul presupunea că cele două biserici ar fi trebuit să aibă o unitate de viziune.

Bîrlea critica faptul că neoprotestanţii intră în conflict cu preoţii, pe care îi criticau adesea pentru extravaganţa lor și setea de putere, și ridica retoric întrebarea dacă nu cumva, până la pocăiţi, oamenii au cunoscut legea lui Dumnezeu prin preoţi. Articolul se concentrează spre final pe apelul: „Feriţi-vă de proroci mincinoși!”, nu înainte însă de a lansa și acuzaţia că „toţi pocăiţi(!) sau mai bine zis rătăciţi(!) (…) folosesc scriptura greșită, lăsate multe afară din ea”, referindu-se aici la faptul că Bibliile neoprotestante nu cuprind scrierile apocrife. Acuzaţia suna puternic, mai ales că românul de rând nu avea cum să fie instruit cu privire la criteriile de alcătuire a canonului biblic și la motivele pentru care lumea creștină nu are nici astăzi o perspectivă uniformă cu privire la rolul și valoarea cărţilor apocrife.

Un neadevăr repetat

Un an mai târziu, publicaţia reia aceleași argumente critice la adresa adventiștilor, într-o serie de articole despre tradiţie, intitulate „Sf. Predanie”. Seria, care debutează la sfârșitul lunii martie 1925, ajunge abia în luna mai să deplângă fragmentarea creștinismului în „400 de secte, cari stau cu scriptura în mână, cu scriptura defectuoasă din care lipsesc 7 cărţi, stau fără predanie și la capăt fac o larmă, ba că Sâmbăta trebuie ţinută, ba că numai cei mari trebue botezaţi, ba că preoţii sunte elevii lui Satan ș.a. În sfârșit se desbină unul de către altul, sabatist, adventist ș.a.”[11]

Între două Războaie

În tot acest timp, în imediata vecinătate a bătăliei doctrinare cu „sectanţii”, Biserica Ortodoxă Română deschidea prăpastia unui front politic. În 1912, Revista Teologică de la Sibiu publica, sub semnătura arhidiaconului Gheorghe Comșa (care avea să devină subdirector general în Ministerul Cultelor, în 1925), un articol intitulat: „Mișcarea sectei adventiste în România și scrierile îndreptate împotriva ei”, în care, după ce răspunde reproșurilor adventiste la adresa doctrinei și practicii ortodoxe, acuză că „adventiștii sunt o sectă periculoasă, care ameninţă (…) unitatea noastră naţională”, fiindcă nu doar că „ameninţă legea strămoșască”, ci „sunt contrari ai serviciului militar” și „nu admit jurământul”. Istoric, Biserica Adventistă a fost un militant vocal împotriva războiului, care, prin definiţie, înseamnă ucidere. Adventiștii români învăţaseră de la coreligionarii americani (și ei trecuţi prin furcile statului din pricina refuzului de a purta armă) că scopul lor e să salveze vieţi, nu să le ia. Iar jurământul, fuseseră ei învăţaţi, este o formă de idolatrie, fiindcă nimeni și nimic pe lume în afară de Dumnezeu nu este îndreptăţit să primească dedicarea/închinarea credinciosului.

Potrivit Revistei Teologice, liderii BOR au bătut monedă pe necombatanţa promovată de adventiști până au ajuns ca, într-o sesiune a Consistorului superior Bisericesc, să ceară Ministerului Cultelor „restrângerea libertăţilor acelora, nu ca un act de intoleranţă, ci ca o necesitate de stăvilire a propagandei împotriva intereselor de stat – cum este aceea a desfiinţării serviciului militar. În consecinţă”, anunţa victorios un articol din luna iulie 1922, „s-a hotărât: să fie supravegheate întrunirile lor, cari nu se mai pot face fără aprobare. Prefecţii să arate numele șefilor și membrilor adventiști; să se facă controlul riguros al fondurilor sectelor spre a vedea originea lor; se interzice înfiinţarea de societăţi culturale spre a servi de paravan ideilor sectare”[12].

Această măsură de supraveghere era strategia prin care Biserica Ortodoxă urmărea să compenseze pentru ecartul financiar pe care declara public [13]că îl au bisericile neoprotestante, despre care spuneau că au fost protejate de stat, care nu le-a confiscat proprietăţile, ba încă le-a oferit și finanţare. Altfel spus, secta pe care Gh. Comșa o acuza că prinde mai cu seamă în mahalalele sărace și needucate avea o potenţă financiară care îngrijora biserica dominantă până acolo încât să ceară supravegherea ei prin instituţiile statului. Ministerul Cultelor a întărit această evaluare prin validarea și susţinerea propunerilor liderilor ortodocși, deși, în Transilvania de pildă, statul român expropriase în 1921 o mare parte din domeniile bisericești ale confesiunilor diferite de cea ortodoxă.[14] Statisticile din perioada următoare arată că, între 1922 și 1940, „Statul român alocă pentru salarizarea personalului de cult sume totalizând 12.307.386.853 lei, dintre care 63,34% (în medie) sunt alocate ortodocşilor, 23,67% Bisericii Greco-Catolice şi 12,98% cumulat cultelor evanghelice luterane, reformat şi unitarian”[15].

Fake news interbelic

În aceeași sesiune a Consistorului a fost adusă în discuţie reclamaţia anonimă prin care preotul ortodox Tudor Popescu, de la biserica „Cuibul cu Barză”, era acuzat că ar oficia „servicii religioase cu tendinţe adventiste, nu după normele bisericei ortodoxe”.

Situaţia preotului Popescu a stârnit un amplu scandal public, slujitorul fiind foarte iubit de enoriașii lui. În ciuda acuzelor investigate de conducătorii bisericești, Popescu nu se făcuse adventist, însă conturase, împreună cu ierodiaconul Dumitru Cornilescu, o celulă disidentă ce nu putea rămâne fără o ripostă din partea BOR. Și despre Cornilescu, publicaţii precum Unirea (1945) au scris că ar fi fost adventist[16], deși nici el nu era.

În urma anchetei solicitate atunci, preotul a fost caterisit. Însă până ca răspopirea lui Popescu să fie o realitate, poetul Octavian Goga, fost ministru al cultelor, publica un editorial în revista Ţara noastră[17] în care, pornind de la situaţia creată la „Cuibul cu Barză”, deplângea starea Bisericii Ortodoxe, mărturisind că „toate constatările de până astăzi ne descurajează, fiindcă o inerţie paralizantă pare a stăpâni organismul bisericesc. (…) Fără patimi și fără luptă pentru adevăr, o strălucire îmbătrânită se frânge când «nu este duh în gura ei» cum spune Scriptura. Suntem lăsaţi în părăsire și un cler afon nu ne poate da decât o ţărănime superstiţioasă și o clasă conducătoare păgână.”

Adventismul ca scandal

Presa bisericească nu s-a ferit de tabloidizarea chestiunii sectanţilor adventiști, din contră. A profitat de fiecare ocazie de apel la instinctele primare ale cititorilor. De altfel, în istoria presei generaliste din România, scandalul sau tabloidizarea este văzută ca factor pozitiv în alfabetizarea românilor, care erau mai motivaţi să înveţe să citească pentru a buchisi povestea unei crime din amor decât despre vreun eveniment din Indochina. Cel puţin aceasta este ipoteza profesorului Marian Petcu, autorul unei monumentale enciclopedii intitulate Istoria jurnalismului din România în date, care se declara convins „în mod sincer că presa asta ieftină, bulevardieră, de fapt divers, de foileton, cu amoruri mărturisite, neîmplinite etc. a determinat o bună parte a populaţiei să-şi dorească să înveţe să citească”[18].

Iar presa a explorat adventismul și ca scandal. În 1926, revista Biserica și școala publica un reportaj în trei părţi ample[19] despre intervenţia misionară sub acoperire desfășurată de preotul Simion Șiclovan, care, îmbrăcat civil, s-a amestecat într-o mulţime pestriţă de simpatizanţi adventiști în timp ce mergeau să fie botezaţi în râul Mureș. „Nu vă e rușine, când oamenii de omenie se feresc de voi, temându-se să nu se umplă de râia învăţăturilor voastre?”, i-ar fi întrebat preotul pe credincioșii strânși la botez. „De pedeapsa lui D-zeu nu vă temeţi, când smintiţi atâtea suflete de-la credinţă? Nu se scârbesc de voi părinţii voștrii(!), văzându-vă atât de adânc scufundaţi în noroiul păcatelor?” Reportajul citează și reacţia adventiștilor, neindividualizat, ca și cum ar fi răspuns întreaga mulţime: „Tare mult am dori să ne mai întâlnim Domnule – îmi ziseră.” La care răspunsul preotului, cu care și încheie articolul este: „Să ne mai întâlnim? atunci la revedere în biserică.”

Atacul la persoană

Însă poate mai grăitoare sunt știrile precum cea despre cizmarul adventist care „schingiuia minori[20] (1926) ca să-i convingă să treacă la adventism ori dezvăluirile „incendiare” precum cele semnate de doi foști adventiști. Ioan Florea, fost misionar, scria în Vieaţa Creștină cum a scăpat după „12 ani în ghiarele adventismului”. Florea a întreţinut o rubrică vitriolică de criticare a adventismului, din aprilie până în noiembrie 1938, publicând nu mai puţin de 25 de articole în această perioadă. Însă mărturia lui nu a avut notorietatea și impactul pe care l-a avut retragerea din Biserica Adventistă a lui Constantin Ouatu. Cu ajutorul Episcopiei Râmnicu Vâlcea, acesta a publicat volumul A căzut masca! Cine sunt și ce urmăresc adventiștii? (1930), în care a acuzat liderii Bisericii Adventiste de corupţie și de furt financiar. Cartea a fost promovată în presa culturală (revista Cultura poporului)[21] de către arhimandritul Iuliu Scriban, alături de alte două cărţi împotriva adventiștilor, între care una tradusă din germană chiar de arhimandrit.

Cândva prezbiter în cadrul unei biserici bucureștene, Ouatu coalizase cu pastorul Evanghelie Pascu, care îi împărtășea nemulţumirile faţă de conducerea din epocă a bisericii. Cei doi au demarat un proiect bisericesc pe cont propriu, însă curând au început să se acuze reciproc de aceeași luptă pentru poziţie și interes personal pe care o reclamaseră înainte în dreptul instituţiei din care făcuseră parte. Drumurile lor s-au despărţit și, ani mai târziu, Ouatu, bătrân și singur, a cerut să fie reprimit în Biserica Adventistă. Potrivit unui raport redat în volumul Pagini din istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, comitetul care i-a evaluat cererea a dorit din partea lui o dezminţire a defăimărilor conţinute în cartea sa de scandal. Răspunsul a fost unul de autoexcludere: „Nu! Eu n-am greșit cu nimic. (…) N-am de ce să-mi cer iertare și nu am ce vină să recunosc.”[22]

Cheia sectelor: Fugiţi ca de tămâie!

Cartea lui Ouatu a ajuns să fie citată în alte publicaţii ortodoxe, cum a fost cazul analizei din Biserica și școala (1930) intitulată: „Cheia sectelor religioase din România”. Analiza respectivă făcea referire la două procese judecate de Consiliul de Război, întrucât la acea dată nu fusese încă ridicată Legea Stării de Asediu. „Adventistul Solomon Sadoveschi din reg. 3 artilerie a fost judecat (…) pe motiv că n’a voit: «să tragă cu arma la tragere» spunând că așa va face și în caz de războiu”, notează Gh. Comșa, care semnează materialul.

Al doilea proces a fost unul mult mai sonor și a implicat un pastor din elita bucureșteană a adventiștilor, pe Johann Bauer. Bauer, care era pastor al bisericii adventiste de pe strada Popa Tatu, fusese arestat după ce, în cadrul unei reuniuni din afara serviciului divin, a proiectat în biserică o serie de diapozitive care urmăreau să ilustreze curentele decadente din sânul creștinismului de multiple confesiuni. Între aceste diapozitive se afla și unul înfăţișând mai mulţi preoţi ruși beţi oficiind deplorabil o slujbă de Paște.

Un cântăreţ de la biserica ortodoxă Floreasca se afla în sală la acel moment și l-a denunţat pe pastor, care a ajuns să fie judecat de Tribunalul Militar, tot din pricina stării de asediu. La Tribunalul Militar au ajuns și 20 de „sectari”, al căror cult nu este identificat, care au îndrăznit să se adune în casa unei femei dintr-o comună clujeană. „Fugiţi ca dracul de tămâie de ademenirile sectarilor, cari colindă satele pentru a duce oameni la rătăcire”[23], scria Vieaţa creștină.

Revenind însă la procesul lui Bauer, despre acesta Comșa scrie că „a insultat religia ortodoxă prin filme”, că „a primit un an închisoare și 50.000 lei amendă”, după ce oricum „adventiștii uniunei au cheltuit o mulţime de bani” cu judecarea lui. Presa zilei a scris intensiv despre cazul Bauer. Pastorul Dumitru Popa nota în volumul Pagini din istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea că atâta vâlvă s-a făcut în jurul procesului, încât sentimentul antiadventist a cunoscut o premieră: oameni obișnuiţi au venit la judecătorie și, pe întreaga durată a înfăţișării, au scandat lozinci împotriva adventiștilor.

Ofensiva naţionalistă

Ar fi însă greșit să concluzionăm că imaginea adventiștilor în presa istorică este una unanim negativă sau construită exclusiv de presa religioasă sau de cea locală.

Într-un eseu intitulat „Naţionalismul, ideologia intoleranţei religioase”, istoricul Gheorghe Modoran schematizează atitudinea presei centrale faţă de adventiști în perioada interbelică, remarcând expresiile recurente. „Ziare ca «Universul», «Cuvântul», «Curentul», «Porunca Vremii»”, spunea istoricul, „au publicat deseori, chiar pe prima pagină, articole şi comentarii în care baptiştii şi adventiştii erau învinuiţi că «sunt o primejdie pentru naţiune şi tulbură liniştea satelor»[24], «răspândesc ignoranţa, otrăvesc sufletele ostaşilor»[25]«distrug biserica neamului»[26].” Un pol negativ evidenţiat de Modoran este ofensiva pe care gânditorul Nechifor Crainic o lansează la adresa sectelor, acuzând într-un articol din Cuvântul că „propaganda [lor] pregătește terenul pentru orice fel de revoluţie”[27], având în vedere că, așa cum relata un alt articol din același ziar, „propaganda sectară e de o mie de ori mai primejdioasă decât propaganda comunistă”.

Presa demonstra deci că și-a asumat misiunea de a apăra unitatea naţională lovind în orice avea aparenţa de a favoriza individul înaintea statului, iar această misiune era, explică Modoran, o exacerbare răsăriteană a unei tendinţe intervenţioniste care era vizibilă, chiar dacă mai puţin, și în vestul Europei.

În vremurile acestea de poruncitoare concentrare naţională, când nimănui nu-i este îngăduit să-și găsească alt rost în viaţa statului decât acela pe care i-l cere ţara, s’a produs un fenomen pe cât de neașteptat, pe atât de regretabil. Este vorba de larga îngăduinţă acordată anumitor secte, până acum sever instruite, sau chiar interzise. Să nu ni se obiecteze caracterul strict religios al acestei chestiuni, fiindcă gravitatea de moment stă tocmai în caracterul ei naţional. (…) E drept să ne mire libertatea îngăduită acestor fermenţi ai destrămării românești.” – Mihai Niţă, în Gândirea, septembrie 1940[28]

O reformă istorică: desfiinţarea sectelor” este titlul unui articol care declara că măsura „se impune ca act de guvernământ, pentru a se curma odată pentru totdeauna anarhia spirituală, alimentată de sectanţi și atitudinea de frondă constatată la unii dintre aceștia, care (…) fac propagandă împotriva războiului, îndemnând pe adepţii lor să refuze serviciul militar, astăzi, când neamul nostru luptă pentru salvarea fiinţei sale însăși.”[29]Cele Trei Crișuri, ianuarie-februarie 1943

Istoricul atrage totuși atenţia că „au existat şi ziare (Adevărul, Dimineaţa) care, deşi susţineau ideea că ar fi fost de dorit «să nu avem baptişti sau orice alt sectant în România»[30], aveau totuşi o atitudine echilibrată, promovând toleranţa şi fiind împotriva măsurilor represive, îndemnând pe clericii ortodocşi să folosească aceleaşi metode de convingere ale neoprotestanţilor. Într-un articol publicat în Adevărul în 1922, Septimiu Popa, analizând cauzele pentru care baptiştii şi adventiştii câştigau aderenţi, îi numeşte acel «malum necesarium», acel «loc curăţitor prin care poate trebuie să treacă biserica ortodoxă pentru a se reforma»[31].”

Tot în ziarul Adevărul, în aprilie 1925, la doi ani după ce a fondat Liga Drepturilor Omului, Constantin Costaforu făcea o apologie flatantă la adresa adventiștilor. Articolul se numea „Interesele ţării” și nota că – atunci „când într-o comună un locuitor devine adventist sau baptist – căci aceste două secte, amândouă creștine, se cam aseamănă – sătenii află că aceștia sunt tot creștini care se adapă direct din învăţămintele Bibliei pe care ei o citesc și o învaţă explicând-o între ei.”

Adventiștii, scria Costaforu, sau baptiștii „nu beau, nu fumează, nu mint, nu înjură și în toate împrejurările vieţii ei se poartă creștinește, cu supunere către autorităţi, cu blândeţe și cinste faţă de toată lumea (…) nu fac niciun rău nimănui (…) fac numai binele!” Într-o altă publicaţie, citată de data aceasta într-un articol din Curierul adventist, Costaforu scria un articol intitulat, destul de curajos, „Adventiștii, mai buni creștini ca noi”[32].

Balada unui cler mai mic

Câteva referiri pasagere în literatura unor autori consacraţi precum Marin Preda, în Moromeţii, sau Zaharia Stancu, în Desculţ, vorbesc despre notorietatea adventiștilor în epocile în care aceste romane au fost scrise. Dar eșuează ca impact prin comparaţie cu un editorial publicat, în 1914, de Tudor Arghezi ca replică la apelul lui Nicolae Iorga la „măsuri” împotriva adventiștilor, pentru a stăvili răspândirea lor. „Şeful bisericii ortodoxe autocefale române propune ca adventiştii să fie pedepsiţi cu trânteala”[33], reclamă Arghezi. Însă apogeul peroraţiei poetului publicist stă într-o pledoarie tăioasă care surprinde prin faptul că izvorăște din aceeași sensibilitate care a scris și Balada unui greier mic: „Evident că mitropiliţii, episcopii, preoţii, arhiereii au cuvânt să se îngrijoreze de progresele adventiştilor, o sectă care din capul locului elimină pe preoţi, întrucât preoţia poate fi exersată, la adventişti, de către oricare din ei. Adventismul ia mitropoliţilor cele câteva zeci de mii de lei venituri anuale, le ia palatele şi slugile gratuite, le ia scaunele senatoriale şi le ia tuturor prilejul fermecător al acrobaţiei duhovniceşti, situaţia de-a părea ceea ce nu sunt şi de-a primi politeţea nemeritată şi silită a publicului scârbit de valoarea şi ipocrizia clerului său.”

Provoacă și-apoi fugi”

Compararea publică a „sectelor” cu biserica dominantă a fost de asemenea o strategie de deconstrucţie a primelor. Ba chiar ea a fost la un pas de a deveni, din comparaţie, confruntare după ce, obţinând în prealabil aprobarea Patriarhiei Române, preotul bucureștean Petre Chiricuţă l-a invitat pe președintele cultului adventist, Ștefan Demetrescu, la o „discuţie publică în contradictoriu” pe tema deosebirilor dintre cele două culte. Invitaţia publicată în ziarul naţional Curentul, în 1931, a fost urmată de o altă scrisoare adresată lui Ștefan Demetrescu de către părintele Chiricuţă, de data aceasta în ziarul Universul. „Sunt încredinţat că vom contribui la limpezirea unor anumite nedumeriri de o parte și de alta cu privire la esenţa problemelor religioase în sine, cât și cu privire la ceea ce desparte azi și răzleţește multe suflete de la adevărata învăţătură și biserică a Mântuitorului”, conchide pr. Chiricuţă.

Perspectiva dezbaterii i-a nemulţumit pe unii reprezentanţi ai lumii religioase a acelei vremi, cum ar fi Alexandrina Gr. Cantacuzino, președinta Societăţii Naţionale Ortodoxe a Femeilor, care s-a poziţionat, într-un interviu de presă, împotriva acestei întâlniri. În asentimentul ei s-a declarat și decanul Facultăţii de Teologie din București. Patriarhia a cedat și a cerut amânarea fără termen a întâlnirii.

Deja puternic mediatizată, situaţia i-a atras atenţia filosofului Nae Ionescu, care comenta în ziarul Cuvântul pe marginea oscilării organizatorice, pe care o califica drept „penibilă”: „Oamenii au închiriat sala, au vândut biletele, au convenit cu cei de la radio pentru instalarea unui microfon acolo.” Întâlnirea ar fi trebuit să fie „arbitrată” de academicianul Simeon Mehedinţi, dar chiar și acest aspect a fost un motiv de contestaţie din partea BOR. De aceea, Ionescu reclama: „Când tu, șeful bisericii, dai aprobarea pentru ţinerea discuţiei și apoi revii, în etape asupra-i, pe lângă paguba ce o aduci pungii bieţilor oameni, pui pe un reprezentant al bisericii într-o situaţie penibilă: în situaţia de a provoca și a fugi.”

A urmat apoi un schimb dur de replici publice între doamna Cantacuzino și părintele Chiricuţă, preluat de Cuvântul. Telenovela scrisă s-a încheiat cu poziţia lui Ștefan Demetrescu, publicată de această dată de ziarul Dimineaţa, în care pastorul profita de spaţiul de exprimare și descria foarte pe scurt motivele comune pe care adventiștii și ortodocșii le au de a îmbrăţișa doctrinele pe care le-ar fi explicat în cadrul dezbaterii, dacă aceasta ar fi avut loc.

Demetrescu nu a ratat însă oportunitatea de a moraliza, voalat, Biserica Ortodoxă: „Și apoi, în ce ne privește pe noi, adventiștii, am preferat întotdeauna învăţăturile Evangheliei fără a aduce jigniri altora (…) noi, adventiștii, suntem gata oricând să răspundem la invitaţia de a prezenta în faţa oricăror onorate persoane dovezile credinţei nostre, în public, sau în anumite cercuri.”[34]

Între 1940 și 1944, naţionalismul românesc a explodat, iar sub decretul mareșalului Ion Antonescu[35] „sectanţii” au fost scoși în afara legii. Bisericile adventiștilor, ca și ale celorlalţi neoprotestanţi, au fost sigilate și s-a ordonat chiar deportarea unora dintre sectanţi în Transnistria.[36] „În aducerea la îndeplinire a măsurilor restrictive și represive”, scria Gheorghe Modoran în eseul despre naţionalism, „au fost angrenate instituţiile statului, îndeosebi cele militare (Jandarmeria[37],Poliţia[38] Armata[39]), precum şi presa de orientare naţionalistă.”

Gata oricând

Finalul celui de-al Doilea Război Mondial le-a adus adventiștilor tot mai multe ocazii în care să demonstreze faptic, nu doar verbal că sunt „gata oricând”, cum spunea Ștefan Demetrescu, să dea socoteală în faţa forurilor superioare pentru credinţa lor. Este momentul istoriei în care, pe lângă biserica majoritară și presa naţională și locală, se ridică încă un martor la bara acuzării neoprotestanţilor: Securitatea. Deși, desigur, nu poate fi încadrată ca presă, Securitatea nu doar că are o literatură informaţională de sine stătătoare (fidelă sau infidelă realităţii, asemenea mass-mediei), însă ea a dictat, prin cenzură sau prin conducere, direcţia de abordare a unor organe de presă naţională.

Cu aprobarea Securităţii, ziarul Universul scria în 1949 că „sectele se hrănesc din dolari americani”[40] și că „sunt agenţii de propagandă a imperialismului anglo-american”[41], în timp ce în Viaţa sindicală se afirma că „sectele religioase, baptiștii și adventiștii (…) sunt tot atâtea izvoare de superstiţii și de teamă mistică, tot atâtea arme folosite de foștii exploatatori pentru a abate atenţia muncitorilor de la lupta de clasă”[42].

Securitatea nu doar aproba, ci uneori chiar dicta ce să apară în presă. Cazul lui Titu Ghejan și cel al familiei Cataramă sunt puternic demonstrative.

Titu Ghejan

La scurt timp după ce comuniștii au preluat puterea, ca o primă măsură, s-a dat Legea pentru regimul general al cultelor religioase, în urma căreia Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea reintra în legalitate, alături de alte 13 culte (din cele 60 pe care le recunoscuse legea din 1928). Conducătorii sperau ca prin această concesie să stopeze eforturile prozelitiste ale confesiunilor minoritare și să le câștige adeziunea ideologică și sprijinul politic. Nu s-a întâmplat așa. Numărul aderenţilor adventiști a fost în continuă creștere, fapt care a nemulţumit regimul. Orientarea religioasă a adventiștilor ieșea ușor în evidenţă mai ales ca o consecinţă a convingerilor lor privind sfinţirea Sabatului. Copiii multora dintre adventiști nu mergeau sâmbăta la școală, iar adventiștii adulţi refuzau să lucreze în această zi. Cazul Titu Ghejan este unul dintre cele mai răsunătoare din istoria recentă a adventiștilor.[43]

Despre Titu Ghejan, o notă a Securităţii Dolj[44] – citată de deputatul Emanuel Ungureanu în teza sa de doctorat – relatează că, „până la plecarea în Armată, a lucrat la o cooperativă de deratizare pentru a putea absenta în zilele de sâmbătă”[45]. Securiștii îl etichetaseră greșit drept „adventist reformist” și fusese concediat din postul său de profesor de matematică. De concedierea lui Ghejan, Gheorghe Modoran leagă un întreg val ulterior de depistare a „sectanţilor” în vederea retrogradării sau a concedierii.

În 22 martie 1973, Titu Ghejan apărea, împreună cu un alt profesor adventist – Ioan Nicolae Gabriel – în cadrul emisiunii Reflector, difuzată de televiziunea naţională. În ediţia intitulată „Catedra nu este amvon”, „o cunoscută reporteră a vremii, Anca Arion, a încercat să discrediteze şi să ridiculizeze doi profesori adventişti”, spune Gh. Modoran, fiind acuzaţi, așa cum relata Ungureanu, că încalcă „principiile morale ale societăţii socialiste”. Revista Convorbiri literare avea să relateze în 1992 cum, la scurt timp după apariţia la Reflector, cei doi profesori au fost excluși din învăţământ.[46] Istoria publică a lui Ghejan, începută la Reflector, a continuat cu ani de discriminare și chiar tortură în închisoare. Astăzi, emisiunea Reflector are o notorietate mai degrabă pozitivă: în timp ce unii[47] o dau ca reper al jurnalismului investigativ din perioada comunismului, alţiiamintesc că „Ceauşescu ar fi încurajat emisiunea pentru a critica starea de lucruri din Vechiul regim (…) comunisto-stalinist”[48].

Având în vedere relaţia cu Dumnezeu, această perioadă a fost, pentru mine, deosebită. Din punct de vedere spiritual, aș putea spune că a fost mai fericită decât cea de după revoluţie, în sensul că am avut experienţe cu Dumnezeu care mi-au fost de folos pentru restul vieţii. În această perioadă am pus bazele unei relaţii mult mai profunde cu Dumnezeu decât până atunci.” – interviu cu Titu Ghejan în revista Echilibru, nr. 1, 1999, citat în V.D. Cojea, Trăiri advente

În dreptul familiei adventiste Cataramă, Securitatea a luat măsuri explicite de denigrare. O parte dintre acestea au rămas înregistrate într-o adresă a Securităţii Bacău din 1982, furnizată de Gheorghe Modoran: „Pentru combaterea acţiunilor ostile din emigraţie, a organizaţiei internaţionale «Amnesty International» și a postului de radio «Europa Liberă», care-l prezentau ca persecutat religios, în ziarul «Scânteia» din 7 septembrie 1982, s-a publicat articolul intitulat Când delapidatorul se dă drept persecutat religios și politic. (…) Totodată, prin reţeaua din rândul cultului, precum și prin rudele unor peroane din emigraţia adventistă se va acţiona pentru scoaterea în extern, prin circuitul poștal a articolului publicat în «Scânteia».”[49]

Adventiștii în presa actuală

Astăzi, presa naţională se reţine de la a denigra în mod direct Biserica Adventistă, deși, așa cum o demonstrează cazul Braunstein, subiectivismul negativ al câte unui jurnalist reușește încă să treacă de filtrul deontologic, ce l-ar obliga la altă conduită. E interesant însă de observat că lucrurile nu au stat dintotdeauna așa. În scurta istorie a relaţiei lor (care decurge atât din tinereţea Bisericii Adventiste, prezente doar de 133 de ani pe teritoriul ţării, cât și din tinereţea presei sau, mai bine zis, din tinereţea unui mare public cititor de ziar), mass-media românească mai mult a defăimat decât a informat cu privire la adventiști.

Presa recentă are câteva unghiuri predilecte din care îi privește pe adventiști. Și toate sunt de la distanţă. Ziarele se raportează: 1) laudativ la adresa stilului de viaţă (vezi articolele recurente despre longevitatea locuitorilor adventiști din Loma Linda, SUA[50]), 2) observator cu privire la doctrine (vezi articolele care dezvăluie unele aspecte ale doctrinelor care îi disting pe adventiști de alte culte[51]) și 3) tabloid cu privire la oameni (vezi articolele cu iz politic[52]).

Între articolele tabloide, o specie aparte de articole negative urmăresc un tipar devenit deja previzibil. Sunt acele articole care anunţă un delict pasional/fanatic în care sunt incriminaţi membri ai bisericii, spre finalul materialului menţionându-se discret că, de fapt, acuzatul respectiv nu mai este sau nu a fost niciodată afiliat Bisericii Adventiste. A fost cazul recent al Alexandrei Braunstein, însă la fel s-a întâmplat și cu uciderea unei tinere din Franţa. Se întâmplă, în schimb, ca atunci când Biserica Adventistă are un motiv de bucurie, cum a fost reușita emoţionantă la BAC a unui tânăr cu sindrom Down respins în repetate rânduri de școlile publice, dar acceptat și sprijinit de Liceul Teologic Adventist „Maranatha”, din Cluj, media naţională să prefere anonimizarea instituţiei, deși contribuţia acesteia era notabilă. Informarea completă a rămas, în ocazia aceea, în sarcina presei locale.

E loc de concluzii

Vechile prejudecăţi încă circulă, chiar și în medii academice. De exemplu, în manualul de Sociologie pe care îl semnează, profesorul Constantin Schifirneţ enumeră adventiștii de ziua a șaptea în lista sectelor, pe care cu două paragrafe mai sus le definise drept „comunităţi religioase desprinse dintr-o religie, restrânse ca număr și ca influenţă, opuse normelor și valorilor societăţii”. Cum se aplică această definiţie unei confesiuni care are peste 20 de milioane de membri la nivel global, care întreţine o reţea de 175 de spitale, 136 de aziluri de bătrâni, care are în subordinea sa 7.598 de școli, colegii și universităţi? E simplu: nu se aplică.

În contextul acesta, demitizarea reputaţiei adventiste ar putea deveni un obiectiv urmărit în mod conștient de membrii confesiunii. Însă, oricât de irezistibilă, dorinţa aceasta de manageriere a reputaţiei e o deviaţie de la ordinea de priorităţi ale unui creștin cu adevărat consacrat. „Lăsaţi-l pe Dumnezeu să se îngrijească de reputaţia voastră”[53], scria Ellen White, unul dintre pionierii Bisericii Adventiste. Și, când ne uităm de unde a plecat și unde a ajuns Biserica Adventistă, parcă îndemnul aceasta nici nu mai sună atât de contracultural.

În faţa provocării de a descoperi provenienţa concepţiei lansate către public că adventismul e periculos, am recunoscut două posibilităţi: putem căuta originea printre motive sau o putem căuta printre circumstanţe. Altfel spus, să înţeleg de ce a apărut această idee sau cum a apărut ea. În ce mă privește, am ales calea mai sigură, urmărind să descopăr circumstanţele, dar am constatat că, inevitabil, printre rânduri, se găsesc și indicii credibile cu privire la motive. Și aceasta indiferent de lentilă.

Frica de „celălalt” are în esenţă aceeași constituţie, indiferent de perioada istorică în care se manifestă. Mediul are însă puterea de a limita sau, din contră, de a fertiliza teama noastră de cel de alături care este sau a devenit diferit.

Probabil că pentru cetăţeanul României până târziu agrare, preocupat cu supravieţuirea sub opresiunea politică internă și externă, noutatea ideologică era un disconfort. Ceea ce știm deja – datul – este în general mai comod decât integrarea noului, care presupune evaluare, acţiune și adaptare. Interesul de conservare și propășire instituţională a bisericii dominante, dar și interesele personale ale liderilor ei au dus la început la un discurs care azi ar putea cu ușurinţă să fie catalogat ca hărţuire, ulterior ajungând la pură calomnie. Împotriva minorităţilor religioase, nu doar împotriva adventiștilor, Biserica Ortodoxă a adoptat tactica propagandei asimetrice, declarându-se victimă a unui război în care, de fapt, avea multiple ascendente. Și ce alt instrument mai facil de promovare a unităţii interne decât identificarea unui dușman comun?

De partea cealaltă, regimurile politice au fost un vector care s-a suprapus temporar pe acţiunile bisericii majoritare, pentru că, asemenea acesteia, vedeau potenţiale ameninţări în bisericile minoritare, mai ales în cele precum cea adventistă, care întreţinea legături cu Occidentul. În comunism a devenit evident că, în ceea ce privește bisericile minoritare, regimul are resorturi de putere la care macro-aparatul bisericesc al BOR nu putea să recurgă. Și le-a folosit din plin.

Convenţia socială curentă, moda zilei, nu permite ponegrirea adventiștilor ca pe vremuri, însă tendinţa spre calomniere nu a dispărut cu totul, probabil pentru că nici problema de fond – raportarea cu parţialitate la celălalt atunci când interesele noastre (par că) diferă – nu a dispărut.

Ce vedem astăzi în presă este un ecou rahitic a ceea ce a fost cândva discurs public despre adventiști. Puse în paralel cu acuzele aduse adventiștilor de-a lungul istoriei, reproșurile care li se fac astăzi se văd drept ceea ce sunt: o copie rămasă fără original, care nu își găsește nici acum justificarea.

Footnotes
[1]„«Mecanicul implicat în tragedia de la Brăneşti povesteşte cu ochii în lacrimi: Femeia a luat copiii în braţe şi s-au aruncat toţi în faţa trenului», 17 aug. 2017, mediafax.ro”.
[2]„«Dincolo de senzaţional! Profitând de tragedia unei persoane care suferea de depresie, „jurnaliștii” români convertesc post-mortem o persoană la adventism», Uniunea de Conferinţe a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, 17 aug. 2017, adventist.ro”.
[3]„Ionuţ Gogean, «Descoperirea CUTREMURĂTOARE a legiștilor, după autopsia fetiţelor aruncate de mamă în faţa trenului: „Aveau stomăcelele complet goale”», 19 aug. 2017, evz.ro  Andrei Marian, «Șerban Huidu, reacţie VIRULENTĂ în cazul sinuciderii de la Brănești: „Pe STATUL ROMÂN îl doare în cuc”», 20 aug. 2017, evz.ro”.
[4]„Daniel-Adrian Neagu, «Biserica Adventistă din România și impactul ei asupra societăţii românești, 1870-1932», teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Istorie, 2013, nepublicată, p. 76-77.”
[5]„Ziarul Alarma, revista Biserica și Școala și revista Ortodoxul.”
[6]„Idem.”
[7]„«Noutăţi», în Unirea, nr. 48, 1898.”
[8]„«Spirca», în Contemporanul, nr. 1, 1887.”
[9]„«Post-festum», în Revista fundaţiilor regale, nr. 3, 1935.”
[10]„«Pocăitizmul», în Dumineca, nr. 4, 1924.”
[11]„«Sf. Predanie», în Dumineca, nr. 20, 1925.”
[12]„«Cronică bisericească culturală», în Revista Teologică, nr. 7, 1922.”
[13]„«Molitvelnicul sau Evanghelia?», în Revista Teologică, nr. 7, 1922. ”.
[14]„Iuliana Conovici et. al., «Organizaţii cu profil religios angajate în economia socială în România 2012. Raport preliminar», ies.org.ro”.
[15]„Virgil Pană, «Consideraţii privind relaţia stat-culte în România interbelică», în Vasile Ciobanu, Sorin Radu (coord.), Partide politice şi minorităţi naţionale în România secolului XX, vol. III, Ed. Universităţii «Lucian Blaga», Sibiu, 2008.”
[16]„«Păreri despre Unirea Bisericilor în ortodoxia românească», în Unirea, nr. 6-7, 1945.”
[17]„Octavian Goga, «Răsvrătirea de la Cuibu cu Barză», în Ţara Noastră, nr. 2, 1924.”
[18]„«Cum arătau „tabloidele” româneşti de secol XIX. Profesorul Marian Petcu: „Cred că presa asta ieftină a determinat multă lume să înveţe să citească”», în Jurnalul Naţional, 20 mai 2013, jurnalul.ro”.
[19]„Simion Șiclovan, «Un botez adventist», în Biserica și școala, 1926.”
[20]„«Știri», în Renașterea, nr. 51, 1926.”
[21]„Iuliu Scriban, «O carte bună», în Cultura poporului, nr. 285, 1929.”
[22]„Dumitru Popa, Pagini din istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Ed. Viaţă și Sănătate, 2008.”
[23]„«Sectarii fac propagandă», în Vieaţa creștină, nr. 2, 1938.”
[24]„«Statul şi sectele religioase», în Cuvântul, nr. 57, 1925.”
[25]„«Biserica și armata», în Universul, nr. 322, 1935.”
[26]„«Sectele religioase în Prahova», în Universul, nr. 2, 1936.”
[27]„Cuvântul, 2 aprilie 1926.”
[28]„Mihai Niţă, «Statul și sectele», în Gândirea, nr. 7, 1940.”
[29]„«O reformă istorică: desfiinţarea sectelor», în Cele trei Crișuri: revistă culturală, nr. 2, 1943.”
[30]„«Statul și sectele religioase», în Adevărul, 11 feb. 1925.”
[31]„ Adevărul, 21 apr. 1922.”
[32]„Ion Bătrîna-Voivodeni, «Constantin Gh. Costa-Foru», în Curierul Adventist, nr. 1, 1957.”
[33]„Tudor Arghezi, Opere IV. Publicistică, Editura Academiei Române-Univers Enciclopedic, București, 2003. ”.
[34]„Apud Dumitru Popa, Pagini din istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Ed. Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2013.”
[35]„Legea 927 din 30 dec. 1942.”
[36]„«Cu jumătate de măsură. Raport privind procesul retrocedării proprietăţilor care au aparţinut cultelor religioase», Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, mar. 2004, edrc.ro”.
[37]„ANIC, fond DGP, dosar 43/1934, f. 18.”
[38]„Idem, dosar 33/1928, f. 6; dosar 37/1932, f. 78; dosar 2/1938, f. 12.”
[39]„Idem, dosar 40/1934, f. 73-74.”
[40]„«Superstiţiile și credinţele religioase», în Universul, 27 feb. 1949.”
[41]„«Pe urmele vremii», în Universul, 7 mai 1949.”
[42]„«Superstiţia, arma otrăvită a reacţiunii», în Viaţa sindicală, 7 iun. 1949.”
[43]„Elis Neagoe-Pleșa și Liviu Pleșa, «Cultele neoprotestante din România în perioada 1975-1989», în Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele, 1945-1989, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.”
[44]„Noiembrie 1974, către Unitatea Militară 01112-București.”
[45]„Emanuel Dumitru Ungureanu, «Viaţa Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România în comunism (1945-1989)», teză de doctorat, Universitatea «Babeș-Bolyai», Facultatea de Istorie și Filosofie, Cluj-Napoca, 2016.”
[46]„Sergiu Grossu, «Calvarul României Creştine», în Convorbiri Literare, Chişinău, 1992, p. 131, apud. Emanuel Dumitru Ungureanu, loc.cit.”
[47]„Florin Mihai, «Brandurile TVR», 11 dec. 2006, jurnalul.ro”.
[48]„Alexandru Matei, «Succes în comunism. TVR – de la primul pînă la ultimul succ(congr)es», în Dilema Veche, nr. 431, 17-23 mai 2012.”
[49]„ACNSAS, fond Documentar, dosar 141, vol. 29, f. 45, 46. Adresa Securităţii Bacău către Direcţia Securităţii Statului, 11 sept. 1982. ”.
[50]„Remus Florescu, «Zone albastre ale planetei. Secretul adventiştilor din California, americanii care trăiesc extrem de mult», în Adevărul, 6 iul. 2017, adevarul.ro”.
[51]„«Nu toţi românii sărbătoresc cu ouă roșii, carne de miel și pască cele trei zile ale Paștelui. Cum sărbătoresc adepţii altor religii», în Libertatea, 15 apr. 2017, libertatea.ro”.
[52]„«Adventiştii de ziua a şaptea, invitaţi la Rege. Stenograme: „Hai să o lăsăm mai moale cu bisericile”», în Adevărul, 3 oct. 2011, adevărul.ro”.
[53]„Ellen G. White, Comentariul Biblic Adventist, vol. 3, p. 1161. ”.

„«Mecanicul implicat în tragedia de la Brăneşti povesteşte cu ochii în lacrimi: Femeia a luat copiii în braţe şi s-au aruncat toţi în faţa trenului», 17 aug. 2017, mediafax.ro”.
„«Dincolo de senzaţional! Profitând de tragedia unei persoane care suferea de depresie, „jurnaliștii” români convertesc post-mortem o persoană la adventism», Uniunea de Conferinţe a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, 17 aug. 2017, adventist.ro”.
„Ionuţ Gogean, «Descoperirea CUTREMURĂTOARE a legiștilor, după autopsia fetiţelor aruncate de mamă în faţa trenului: „Aveau stomăcelele complet goale”», 19 aug. 2017, evz.ro  Andrei Marian, «Șerban Huidu, reacţie VIRULENTĂ în cazul sinuciderii de la Brănești: „Pe STATUL ROMÂN îl doare în cuc”», 20 aug. 2017, evz.ro”.
„Daniel-Adrian Neagu, «Biserica Adventistă din România și impactul ei asupra societăţii românești, 1870-1932», teză de doctorat, Universitatea din București, Facultatea de Istorie, 2013, nepublicată, p. 76-77.”
„Ziarul Alarma, revista Biserica și Școala și revista Ortodoxul.”
„Idem.”
„«Noutăţi», în Unirea, nr. 48, 1898.”
„«Spirca», în Contemporanul, nr. 1, 1887.”
„«Post-festum», în Revista fundaţiilor regale, nr. 3, 1935.”
„«Pocăitizmul», în Dumineca, nr. 4, 1924.”
„«Sf. Predanie», în Dumineca, nr. 20, 1925.”
„«Cronică bisericească culturală», în Revista Teologică, nr. 7, 1922.”
„«Molitvelnicul sau Evanghelia?», în Revista Teologică, nr. 7, 1922. ”.
„Iuliana Conovici et. al., «Organizaţii cu profil religios angajate în economia socială în România 2012. Raport preliminar», ies.org.ro”.
„Virgil Pană, «Consideraţii privind relaţia stat-culte în România interbelică», în Vasile Ciobanu, Sorin Radu (coord.), Partide politice şi minorităţi naţionale în România secolului XX, vol. III, Ed. Universităţii «Lucian Blaga», Sibiu, 2008.”
„«Păreri despre Unirea Bisericilor în ortodoxia românească», în Unirea, nr. 6-7, 1945.”
„Octavian Goga, «Răsvrătirea de la Cuibu cu Barză», în Ţara Noastră, nr. 2, 1924.”
„«Cum arătau „tabloidele” româneşti de secol XIX. Profesorul Marian Petcu: „Cred că presa asta ieftină a determinat multă lume să înveţe să citească”», în Jurnalul Naţional, 20 mai 2013, jurnalul.ro”.
„Simion Șiclovan, «Un botez adventist», în Biserica și școala, 1926.”
„«Știri», în Renașterea, nr. 51, 1926.”
„Iuliu Scriban, «O carte bună», în Cultura poporului, nr. 285, 1929.”
„Dumitru Popa, Pagini din istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Ed. Viaţă și Sănătate, 2008.”
„«Sectarii fac propagandă», în Vieaţa creștină, nr. 2, 1938.”
„«Statul şi sectele religioase», în Cuvântul, nr. 57, 1925.”
„«Biserica și armata», în Universul, nr. 322, 1935.”
„«Sectele religioase în Prahova», în Universul, nr. 2, 1936.”
„Cuvântul, 2 aprilie 1926.”
„Mihai Niţă, «Statul și sectele», în Gândirea, nr. 7, 1940.”
„«O reformă istorică: desfiinţarea sectelor», în Cele trei Crișuri: revistă culturală, nr. 2, 1943.”
„«Statul și sectele religioase», în Adevărul, 11 feb. 1925.”
„ Adevărul, 21 apr. 1922.”
„Ion Bătrîna-Voivodeni, «Constantin Gh. Costa-Foru», în Curierul Adventist, nr. 1, 1957.”
„Tudor Arghezi, Opere IV. Publicistică, Editura Academiei Române-Univers Enciclopedic, București, 2003. ”.
„Apud Dumitru Popa, Pagini din istoria Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, Ed. Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2013.”
„Legea 927 din 30 dec. 1942.”
„«Cu jumătate de măsură. Raport privind procesul retrocedării proprietăţilor care au aparţinut cultelor religioase», Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, mar. 2004, edrc.ro”.
„ANIC, fond DGP, dosar 43/1934, f. 18.”
„Idem, dosar 33/1928, f. 6; dosar 37/1932, f. 78; dosar 2/1938, f. 12.”
„Idem, dosar 40/1934, f. 73-74.”
„«Superstiţiile și credinţele religioase», în Universul, 27 feb. 1949.”
„«Pe urmele vremii», în Universul, 7 mai 1949.”
„«Superstiţia, arma otrăvită a reacţiunii», în Viaţa sindicală, 7 iun. 1949.”
„Elis Neagoe-Pleșa și Liviu Pleșa, «Cultele neoprotestante din România în perioada 1975-1989», în Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele, 1945-1989, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.”
„Noiembrie 1974, către Unitatea Militară 01112-București.”
„Emanuel Dumitru Ungureanu, «Viaţa Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România în comunism (1945-1989)», teză de doctorat, Universitatea «Babeș-Bolyai», Facultatea de Istorie și Filosofie, Cluj-Napoca, 2016.”
„Sergiu Grossu, «Calvarul României Creştine», în Convorbiri Literare, Chişinău, 1992, p. 131, apud. Emanuel Dumitru Ungureanu, loc.cit.”
„Florin Mihai, «Brandurile TVR», 11 dec. 2006, jurnalul.ro”.
„Alexandru Matei, «Succes în comunism. TVR – de la primul pînă la ultimul succ(congr)es», în Dilema Veche, nr. 431, 17-23 mai 2012.”
„ACNSAS, fond Documentar, dosar 141, vol. 29, f. 45, 46. Adresa Securităţii Bacău către Direcţia Securităţii Statului, 11 sept. 1982. ”.
„Remus Florescu, «Zone albastre ale planetei. Secretul adventiştilor din California, americanii care trăiesc extrem de mult», în Adevărul, 6 iul. 2017, adevarul.ro”.
„«Nu toţi românii sărbătoresc cu ouă roșii, carne de miel și pască cele trei zile ale Paștelui. Cum sărbătoresc adepţii altor religii», în Libertatea, 15 apr. 2017, libertatea.ro”.
„«Adventiştii de ziua a şaptea, invitaţi la Rege. Stenograme: „Hai să o lăsăm mai moale cu bisericile”», în Adevărul, 3 oct. 2011, adevărul.ro”.
„Ellen G. White, Comentariul Biblic Adventist, vol. 3, p. 1161. ”.