Cum ar fi ca biserica să critice corupţia politică? Ar trebui să o critice? Unii se pot grăbi să dea aviz negativ. Alţii consideră că este de responsabilitatea bisericii să își asume un rol activ în transformarea societăţii. Una dintre vocile recente a fost cea a episcopului anglican, Justin Welby, care a generat o controversă publică pe această temă.

Întrebările nu sunt simple deloc și riscă să arunce biserica într-o zonă alunecoasă. Rămânerea într-un spaţiu de confort, conturată de păstrarea distanţei faţă de disputele politice, ar putea fi o opţiune mai convenabilă. Ar fi însă corectă și justificată? Acest gen de interogaţii nu pot fi banalizate, fiindcă în funcţie de poziţionarea faţă de binomul politică-religie decurg istoria și evoluţia unei societăţi. În această privinţă, ideologia religioasă nu este deloc unitară, nici măcar în creștinism. Astfel, există biserici ancorate în strategii politice și altele care consideră că atribuţiile lor ţin strict de domeniul spiritual.

De altfel, disputele pe acest subiect nu sunt noi deloc. Evul Mediu a fost modelat de tensiuni aproape permanente între puterea seculară și cea spirituală. Acum, chestiunea a fost repusă în dezbatere publică de către liderul Bisericii Anglicane.

Welby și viziunea sa politico-religioasă

Intervenţia lui Justin Welby pe tema relaţiei dintre biserică și mediul politic a generat o furtună în spaţiul britanic. Totul a început de la o scrisoare pastorală intitulată „Cine este aproapele meu”, prin care liderul anglican a emis niște critici aspre la adresa coaliţiei de guvernare. A fost suficient pentru ca episcopul să fie acuzat că își depășește atribuţiile și că nu este treaba bisericii să intervină în chestiuni de ordin politic.

În replică, Justin Welby a susţinut că este imposibil pentru biserică să se ocupe doar de „salvarea sufletelor” în timp ce politicienii influenţează întreaga sferă publică. În opinia sa, ideea unei distincţii radicale între zona politică și cea spirituală este complet falsă. Printre argumentele sale se află și ideea că „este imposibil să Îl iubești pe Iisus Christos și nu să îţi pese de bunăstarea oamenilor în toate privinţele. Proclamarea veștii bune a lui Iisus și transformarea societăţii sunt inseparabile. Sunt literalmente cele două feţe ale aceleiași monede.”

Cu toate acestea, Welby este conștient de pericolul ca biserica să aibă o agendă politică. Este un risc, însă pentru a-și realiza pe deplin mandatul pe care îl are, Welby susţine că „trebuie să avem curajul de a pune marile întrebări despre ce fel de societate vrem să construim și cum o putem realiza”. În funcţie de răspuns, pot fi conturate mai multe abordări, care marchează și diferenţele de impact în societate al bisericilor.

Poziţia duetului: biserica și statul pe același drum

Bisericile au atitudini diferite faţă de problema relaţiei cu statul, iar efectele nu sunt deloc neglijabile. De exemplu, Biserica Ortodoxă a simplificat mult chestiunea, mergând pe aceeași linie bizantină a simfoniei dintre biserică și stat, cu consecinţele aferente. Presa a semnalat de multe ori influenţele reciproce dintre cele două zone. În Rusia, ele au ieșit și mai pregnant în evidenţă odată cu ieșirea la rampă a lui Vladimir Putin.

Nici bisericile protestante nu par să fie pe o altă traiectorie. Bisericile care își au rădăcinile în Reforma religioasă (în special cele luterane) au interpretat literal textul biblic conform căruia cetăţenii trebuie să se supună autorităţilor. Etica protestantă a lui Max Weber este concludentă în această privinţă. Consecinţa acestei opţiuni a fost fatală în timpul regimului nazist, când liderii protestanţi au justificat obedienţa făcând referire la argumente biblice. De aici a derivat o loialitate necondiţionată, „datorită faptului că ea înseamnă ascultare de porunca lui Dumnezeu”, așa cum reiese dintr-un document din 1934.

La pol opus, există și biserici (în special cele evanghelice) care intervin în chestiuni de ordin politic, adaptându-le la interpretările teologice specifice lor. Un exemplu în această privinţă este chestiunea evreiască. Majoritatea evanghelicilor americani sunt convinși că Israelul va juca un rol-cheie în evenimentele ce vor conduce la a doua venire a lui Iisus Christos. De aceea Bill Clinton spunea că „America şi Israelul au o legătură specială. Relaţia noastră este una unică între toate popoarele.” Rezultatul? Politica externă americană este influenţată de această gândire teologică. Altfel spus, pentru americani politica şi religia nu sunt deloc surori vitrege.

Poziţia de expectativă: biserica evadează din lume

Pe de altă parte, există biserici care adoptă o alternativă de neutralitate și care preferă să rămână departe de iţele politicii. În general, acestea sunt preocupate de „salvarea sufletului”, având o preocupare minimală pentru viitorul umanităţii. Drept urmare, sărăcia, nedreptatea sau răul sistemic nu se numără printre interesele celor care și-au stabilit ca unică ţintă așteptarea revenirii lui Christos. Explicaţia este simplă: ţine de o anumită înţelegere apocaliptică. La aceasta făcea referire Nigel Tween, director al Regents Theological College, atunci când observa că tăcerea creștinilor în faţa răului exponenţial este rezultatul unei escatologii înguste și al unei abordări teologice nocive, „prea puţin preocupată de o lume care oricum va dispărea”.

Efectul este o izolare a bisericii de problemele reale ale umanităţii. „Îngrijorarea mea este că mulţi creștini au o viziune necreștină asupra viitorului, fapt care influenţează negativ implicarea lor în lumea de azi.” Aceasta este concluzia exprimată de un scriitor american într-un interviu pentru RNS.

Poziţia ideală: Biserica ce transformă lumea

În general, toate bisericile creștine sunt active în proiecte sociale, ceea ce ar putea induce ideea că generează și o transformare a societăţii. Acest raţionament este însă contestat de unii teologi, pe motiv că implicarea nu este suficientă. „Tradiţiile noastre religioase ne obligă nu doar să promovăm acţiuni de caritate personală, ci și să implementăm o justiţie sistemică și socială”, susţine The Washington Post.

Soluţia ar trebui să fie iniţierea unor ample programe de reformă, în domenii diverse, precum cel social, economic sau educaţional. Acestea ar putea rezolva problema sărăciei, a alcoolismului, a inegalităţii sociale, a abuzurilor sau a violenţei. Toate acestea nu ar trebui să rămână în zona de interes a politicii. Biserica ar trebui să își asume rolul de „sare” și să dea gust lumii în care trăiește.

În această privinţă pot fi invocate personalităţi celebre precum Wilberforce, Martin Luther King sau Bonhoeffer, care s-au exprimat deschis pe probleme politice, motivaţi fiind de valori biblice. Au înţeles că menirea unui creștin nu este evadarea din lume, ci transformarea ei. Este ceea ce ar putea face diferenţa și astăzi. „Politica nu e mai «căzută» decât o facem noi să fie. Cine se închide în debara ca să-și vadă de suflet și să nu se contamineze cu «răutatea lumii», acela să știe că bate doar mătăniile nimicniciei.” Prin această observaţie, Mircea Platon, autor și doctorand în istorie la Universitatea Statului Ohio, deschide un câmp mai larg de reflecţie.

DISTRIBUIE: