Într-un psalm care ar merita citit în cele mai îngheţate dimineţi și în cele mai întunecate nopţi ale noastre, regele David exprima niște întrebări retorice („De cine să mă tem?/ De cine să-mi fie frică”) cărora contemporanii noștri nu ar prididi totuși să le răspundă.

Fiecare epocă și-a purtat în braţe propriile temeri. Dacă ar trebui să răspundem întrebării lui David, poate am spune că ne temem de suferinţă. De poluare, de moarte, de bătrâneţe, de divorţ, de boala Lyme sau de cancer. De necunoscut, de război, de singurătate, de sărăcie. Lista se poate lungi șerpește dacă ne privim în ochi toate temerile ascunse sau dacă le adăugăm pe cele care îi chinuie pe cei dragi.

Cu 40 de milioane de americani care suferă de anxietate și 14% dintre europeni luptând cu același flagel, s-ar părea că nu am reușit să ne așezăm prea comod în jilţul vieţii moderne, în ciuda privilegiilor care i-ar fi entuziasmat și consternat deopotrivă pe străbunicii noștri. Mai degrabă, tot ce avem pare să fie o veritabilă menajerie de sticlă, gata să se spargă la următoarea rafală puternică de vânt.

În trecutul nu prea îndepărtat, omul Îl vedea pe Dumnezeu pretutindeni, privea natura prin ochii credinţei și își simţea dependenţa de un Creator care Își risipise iubirea în fiecare nor, curcubeu ori strop de rouă, notează scriitorul creștin Brennan Manning. Astăzi, când enigmele de ieri au fost dezlegate, credem că există un răspuns pentru fiecare întrebare viitoare și ne simţim tot mai mari într-o lume care se îngustează. Dar și tot mai singuri.

Poate că nu avem mai multe motive de teamă decât generaţiile trecute. Poate că doar ne-am obișnuit să ni le purtăm singuri, chiar și atunci când ne declarăm creștini. Pe de o parte, subliniază Manning, cei mai mulţi dintre noi mărturisim a crede în dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu. Pe de alta, ne poticnim sub greutatea incertitudinii, după cum remarca teologul Henri Nowen: „[și] dacă nu-mi găsesc un partener de căsătorie, o casă, o slujbă, un prieten, un binefăcător? Ce mă voi face dacă mă vor concedia, dacă îmi pierd prietenii, dacă voi eșua în căsnicie, dacă începe un război”?

În esenţă, temerile care ne încearcă ar putea fi simptomul unei orientări defectuoase a atenţiei noastre – spre ceea ce ar putea să meargă rău mai degrabă decât spre Acela căruia lucrurile nu-I scapă niciodată din mână.

Un monstru cu multe capete

Vestea că suferă de cancer l-a lovit cu forţa unui fulger pe pastorul David Jeremiah, care mărturisește că s-a confruntat cu o „teamă cumplită” odată ce diagnosticul a fost confirmat. Nu era vorba de teama de moarte, spune pastorul, ci de o colecţie de alte frici, printre care frica de suferinţă, de despărţirea de cei dragi și de necunoscut.

În cartea sa, Neașteptata întorsătură a vieţii, Jeremiah încearcă să disece sentimentul de teamă pe care l-a trăit, aducând la lumină părţi dintr-un mozaic complicat.

Mai întâi, sunt sentimentele de vulnerabilitate, notează autorul. Când soarele strălucește și fiecare lucru este la locul său, este ușor să te legeni în iluzia invulnerabilităţii, însă cu perspectiva uraganului în faţă, balonul de săpun se sparge, iar ochii vrăjmași ai furtunii încep să scânteieze la mică distanţă.

În ghemul de sentimente incomode se distinge ușor nesiguranţa – lumea nu mai pare să fie așezată pe șinele ei obișnuite și nu știm cum să trăim în noile ei coordonate. Îndoiala, spaima și sentimentul de urgenţă sunt și ele acolo, dându-ne senzaţia că nu am vrea nimic mai mult decât ca lumea să se oprească în loc și noi să coborâm la o staţie mai prietenoasă.

Jeremiah spune că, în mijlocul vârtejului de temeri, a probat – cu seriozitatea omului care privește moartea în faţă – un adevăr vechi, pe care l-a găsit la fel de solid ca în vremurile bune: „Totul se schimbă, numai Dumnezeu, nu.”

Așezându-se în contrast cu ceea ce era Dumnezeu, Dietrich Bonhoeffer, pastorul evanghelic executat de naziști, găsea în această falie omenesc-divin încrederea și mângâierea de care avea nevoie: „În mine este întuneric, însă cu Tine e lumină. Sunt singur, dar Tu nu mă părăsești. Sunt neliniștit, dar cu Tine e pace. (…) Nepătrunse sunt căile Tale, dar Tu știi calea pentru mine.”

Viitorul, în culorile nădejdii

Teama și îngrijorarea sunt două reacţii nesănătoase în faţa incertitudinii viitorului, scrie Jerry Sittser, autorul cărţii Voia lui Dumnezeu ca mod de viaţă.

Sittser compară îngrijorarea cu „o temperatură moderată”, iar teama cu „febra dezlănţuită”, subliniind că ambele ne secătuiesc energia și ne împiedică să (ne) investim în momentul prezent.

Confruntat cu pierderea mamei, a soţiei și a fiicei sale într-un accident de mașină, Sittser și-a crescut singur ceilalţi 3 copii (de 2, 7 și 8 ani) și a avut nenumărate ocazii de a simţi teama și nesiguranţa cu privire la modul în care se va derula viaţa copiilor săi, precum și viaţa sa de tată singur. A găsit însă căi de a lupta cu durerea, teama și cu îngrijorarea – căi pe care le împărtășește și cititorilor.

Rugăciunea este mijlocul prin care a primit pace, eliberare de temeri și încredere, spune Sittser, mărturisind că se roagă zilnic pentru ca Dumnezeu să meargă înaintea lui și să-i netezească drumul. De asemenea, crede că are responsabilitatea de a se pregăti pentru viitor, echipându-se cu toate abilităţile și resursele pe care le poate obţine. Pentru Sittser, ziua de astăzi este o pregătire pentru un mâine care va sosi totdeauna, fie aici, fie pe celălalt mal al eternităţii. Speranţa este, de asemenea, o ancoră sigură în furtunile de temeri, pentru că, după cum subliniază Sittser, oricât de întunecată pare povestea noastră la un moment dat, Autorul ei îi știe finalul. Și ni l-a descoperit și nouă în paginile Cărţii Sale: „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde” (Ieremia 29:11).

E o promisiune pe care trebuie să o acceptăm prin credinţă, punctează Sittser, în ciuda circumstanţelor în care ne aflăm (și care ar putea pune la îndoială existenţa unui plan divin care să ne fie favorabil). „Ne vom îndrăgosti, ne vom schimba serviciul, vom îngropa persoane dragi, ne vom lua rămas bun de la copii”, înșiruie autorul o listă de posibile scenarii, conchizând că, indiferent de caracterul lor fericit sau trist, la final Dumnezeu „va aranja toate lucrurile în favoarea răscumpărării noastre”.

O dragoste mai puternică decât frica

La o sesiune de întrebări și răspunsuri din Knoxville, Tennesee, o tânără i-a cerut cântăreţei și compozitoarei creștine Lauren Daigle un sfat cu privire la modul în care poate fi tratată anxietatea.

Este posibil ca publicul să nu se fi așteptat la răspunsul care a urmat: Daigle a început să vorbească despre propria ei luptă cu anxietatea. „Nu aș spune neapărat că sunt o persoană anxioasă, până când mă lovește anxietatea. Și mi s-a întâmplat de multe ori”, s-a confesat câștigătoarea a două premii Grammy.

Un moment de cotitură în această încleștare cu fricile ei a fost acela când un prieten i-a amintit de versetul biblic: „În dragoste nu există frică, ci dragostea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4:18). Daigle a citit versetul din nou și din nou, încredinţată că acolo se ascundea cheia unei probleme care se cronicizase.

Temerile încă se mai ivesc în cele mai neașteptate momente și în cele mai ascunse unghere ale minţii, dar cântăreaţa spune că are acum o soluţie – deschide ferestrele spre promisiunea dragostei necondiţionate, mereu reînnoite, a lui Dumnezeu, iar frica se retrage învinsă. Iar procesul se reia o dată, de două ori, de câte ori este nevoie. Deși pare complicat, este de fapt simplu, pentru că e vorba de redirecţionarea atenţiei: „Doamne, dragostea Ta este mai bună decât aș fi eu, încercând să controlez ziua de mâine. Dragostea Ta este mai bună și îmi acoperă spatele mai bine decât aș putea eu să o fac.”

Îndemnul „Nu te teme!” e repetat de zeci, poate de sute de ori pe paginile Scripturii, probabil tocmai pentru că suntem atât de înclinaţi să ne lăsăm pradă temerilor. Vor fi mereu motive de teamă, dar în același timp, destule motive de încredere.

De fapt, încrederea nu înlătură riscul ca lucrurile să ia o întorsătură urâtă în viaţa noastră, notează scriitorul Philip Yancey, ci „găsește un nou făgaș anxietăţii și un nou temei certitudinii: Dumnezeu”. Iar dacă ne e greu să credem că „pacea lui Dumnezeu (…) întrece orice pricepere” și că această promisiune se verifică în vremuri de restriște, ar trebui să ne amintim că Pavel scria aceste cuvinte dintr-o închisoare romană, subliniază scriitorul.

În noaptea invadării Olandei, familia ten Boom, care a devenit cunoscută pentru eforturile sale de a salva evreii în vremurile tulburi ale celui de-al Doilea Război Mondial, a dormit puţin și s-a rugat mult. Pentru morţi, pentru răniţi, pentru regină și chiar pentru invadatorii lor. Și, în timp ce familia se ruga, Corrie, una dintre cele două fiice necăsătorite ale familiei, a avut un soi de viziune sau poate de vis în care și-a văzut familia și prietenii într-o căruţă demodată, mergând despre o destinaţie necunoscută, dar care o îngrozea.

Mai târziu, în bucătăria casei, Corrie i-a povestit surorii ei mai mari experienţa avută, întrebându-se dacă nu cumva începe să își imagineze lucruri din cauza fricii. Nu se stinsese încă bine ecoul bombardamentelor când răspunsul lui Betsie a încălzit bucătăria veche și neîncăpătoare: „Nu știu. Dar dacă Dumnezeu ne arată dinainte vremurile rele, este îndeajuns pentru mine că El știe de ele. Știi, de aceea, El ne arată uneori aceste lucruri, pentru a ne spune că și ele sunt în mâinile Sale.”

De fapt, Betsie avea o convingere imposibil de zdruncinat: „La Dumnezeu nu există «dacă». Și nici locuri care să fie mai sigure decât altele.” Un crez derutant de solid pentru cineva care a cunoscut întunericul lagărelor naziste și care a murit, chiar înainte de eliberare, într-o sală murdară de infirmerie.

Surorile ten Boom aveau, de fapt, ceva din neînduplecarea și curajul Celui Răstignit. „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Şi-a îndreptat hotărât faţa să meargă la Ierusalim”, notează evanghelistul Luca. Nimeni nu-L putea obliga pe Isus să Se îndrepte spre Ierusalim; știa că acolo va fi vândut, părăsit, judecat în ascuns, biciuit, pălmuit, scuipat și atârnat gol între cer și pământ, în timp ce o cetate întreagă își bătea joc de suferinţa Lui. Nimic n-ar fi putut să-L trimită spre agonia din Ierusalim, în afară de „bucuria care-i stătea înainte”: „ca acolo unde sunt Eu, să fiţi  și voi” (Ioan 14:3).

Iar dragostea aceasta, care a acceptat moartea pentru a-mi reda viaţa (și încă o viaţă care să dureze cât va trăi Dumnezeu), poate liniști în îmbrăţișarea ei orice zbatere a fricilor mele.