Cum răspunzi când cineva te întreabă: „Cum ești? Cu un ridicat ușor din umeri și un: „Bine” neconvingător? Ce altceva ai putea răspunde, când nu ești convins că viaţa ta de zi cu zi se rezumă la ceva mai mult de atât?

Sigur, ai avut și niște momente de un sincer: „Foarte bine”, presărate ca sarea în bucate, dar realitatea este că, la fel ca în cazul celor mai mulţi dintre noi, fericirea ta vine și trece ca bătută de vânturile capricioase ale destinului. Pentru că nu are rădăcini adânci, vântul o poartă ca pe o păpușă din paie. Nu te poţi baza pe ea nici mâine, ce să mai spunem pentru toată viaţa.

Fericirea noastră, la fel ca întreaga noastră existenţă pe pământ, pare că trebuie să respecte principiul Goldilocks[1]. Adică totul trebuie să fie „numai bine” ca să fim fericiţi. Dacă scârţâie ceva, deja nu mai e bine. Și aproape mereu scârţîie ceva, undeva. Câteodată, nu obţinem ce ne dorim și suntem nefericiţi, iar altă dată obţinem ce ne dorim și tot nu suntem chiar fericiţi, pentru că cerem perfecţiune de la o lume imperfectă. Iar unii dintre noi sunt fericiţi doar când sunt nefericiţi. Dacă nu au ceva de care să se plângă, nu știu ce să facă cu ei înșiși.

De când scria Augustin, acum 1.600 de ani, că „orice om, indiferent de situaţia sa, dorește să fie fericit”[2] până la remarca filosofului și matematicianului Blaise Pascal, 1.300 de ani mai târziu, că „toţi oamenii caută fericirea, fără excepţie”[3], şi până în zilele noastre, când ne prelucrăm instantanee ale unei vieţi perfecte pe Facebook și Instagram, fericirea a rămas cea mai căutată comoară și cea mai instabilă emoţie.

Multe căi, puţine rezultate

Fericirea umană nu este vreo valoare culturală care să ţină de o anumită epocă. Ba dimpotrivă, s-ar putea spune că firul roșu al istoriei umanităţii este îmbibat în această constantă inevitabilă, și anume dorinţa de a trăi și de a trăi bine. Orice motivează omul, atât în decizia de a porni războaie sau de a cădea la pace, în decizia de a avea o relaţie monogamă sau de a adopta un stil de viaţă promiscuu, în decizia de a urma o religie sau de a respinge religia cu totul etc., este legat intim de nevoia unui final fericit.

Hărţile care promit să ne direcţioneze spre găsirea comorii supreme, fericirea, sunt la fel de multe ca stelele de pe cer văzute prin telescopul Hubble, și la fel de complicate ca drumul până la ele. „Răspunsurile variază de la credinţa că fericirea derivă din indiferenţa faţă de lume sau din indiferenţa faţă de credinţele false care susţin că Dumnezeu există la îmbrăţișarea dificultăţilor și suferinţei pe care Dumnezeu ni le-a pus în cale; la abandonarea căutării fericirii aici și acum, în schimbul căutării celei din viaţa de pe urmă; la concentrarea pe gândirea pozitivă și îmbunătăţirea sinelui pe a trăi în ton cu mediul și cu ceilalţi oameni și până la trăirea într-o stare zen prin atingerea unor niveluri mai profunde de conștientizare, pace cu sinele și iluminare”[4]. Și acestea sunt doar câteva dintre exemplele enumerate de profesorul în teologie Jonathan Pennington, în lucrarea A Biblical Theology of Human Flourishing.

Dacă ar trebui să reducem toate aceste variante la niște categorii-părinte, ar însemna să ne întoarcem în lumea antică a grecilor și romanilor, în care stoicii și epicurienii promovau stiluri opuse de a obţine împlinirea sufletească și fericirea interioară pe care ni le dorim cu toţii. Stoicii credeau în adevăr și virtute și exersau disciplina mintală pentru a-și depăși emoţiile și a se putea ridica, astfel, deasupra greutăţilor vieţii. Însă nu exista, de fapt, niciun fel de bucurie în acest stil de stil de viaţă „pesimist în spirit și cu o perspectivă sumbră asupra vieţii”[5], explică teologul Randy Alcorn în cartea sa Happiness. Epicurienii, la cealaltă extremă, învăţau că fericirea derivă tocmai din cultivarea unei pasiuni pentru plăcerile vieţii. După Epicur, religia nu putea oferi niciun fel de fericire, fiindcă doar zeii puteau trăi o viaţă fericită și lipsită de griji, deci rămânea în slujba filosofului să elibereze oamenii de terorile și degradările religiei, pentru ca și aceștia să poată, în final, să găsească fericirea în viaţă.[6]

Odată cu înlocuirea politeismului cu un creștinism monoteist, a apărut o altă viziune asupra fericirii umane. Augustin, poate cel mai influent teolog creștin până la Martin Luther, susţinea pe baza Scripturilor că oamenii nu pot prospera și nu pot fi cu adevărat fericiţi decât atunci când își centrează vieţile pe singura sursă pentru bine, adevăr și frumuseţe, care este Dumnezeu Însuși. Binele suprem pentru oameni, care vine la pachet cu fericirea, stă în iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui, susţinea Augustin.[7]

Înaintând spre Iluminism, găsim o reorientare a gândirii umane dinspre Dumnezeu și transcendent către om și umanism. Un efect al acestei reorientări este că fericirea umană este complet despărţită de ideea că ar putea exista ceva superior omului ce trebuie studiat, slăvit sau iubit. Omul este supremul ce trebuie studiat, slăvit și iubit. Iluminismul păstrează însă obligaţia morală de a-ţi iubi aproapele, înţelegând că nu există prosperitate individuală în absenţa prosperităţii colective. O versiune extremă a acestei gândiri a fost viziunea lui Marx asupra societăţii comuniste, în care prosperitatea și fericirea se obţin prin redistribuirea averii, amintește Jonathan Pennington.[8]

În ultima schimbare de ideologie pe subiect, cea de la sfârşitul secolului al XX-lea, fericirea și prosperitatea umană au ajuns să fie înţelese drept „satisfacţie experenţială individuală”, scrie Pennington. Ceea ce înseamnă că nu mai există vreun consens asupra a ceea ce înseamnă fericirea sau cum ar trebui căutată, ci fericirea este ceva ce a testat fiecare pe propria piele și a fost satisfăcător. Observaţi procesul prin care am trecut: „Pierzând o dată raportarea la ceva superior omului, care ar trebui slăvit sau iubit, acum s-a pierdut și raportarea la solidaritatea universală. Ce a rămas este grija pentru sine și dorinţa de a experimenta satisfacţia în mod individual… Ceilalţi oameni încă mai contează, dar preponderent pentru a facilita aceste experienţe”, explică teologul Miroslav Volf.[9] Este gândirea modernă mai bună decât cele care au precedat-o?

Fericirea, o problemă nerezolvată

Putem afirma fără îndoială că epoca modernă ne-a rezolvat multe probleme. Pentru cei mai mulţi dintre noi, viaţa este mai lungă și mai confortabilă. Cu ajutorul tehnologiei nu mai suntem sclavi capriciilor vremii, ai lipsei de informaţii, ai incapacităţii de a ne exprima public sau de a-i trage la răspundere pe cei care ne conduc, și ne bucurăm de acces la bunuri și servicii tot mai variate, care întrec cu mult acoperirea nevoilor de bază.

Însă la fel de categoric putem afirma că epoca modernă nu a reușit să rezolve problema fericirii. Ba dimpotrivă, suntem mai conștienţi ca niciodată de lipsa fericirii în vieţile noastre. Din câte știm, nu au existat alte perioade istorice în care nefericirea cronică să ajungă să fie prima cauză de dizabilitate la nivel global. Definită de Organizaţia Mondială a Sănătăţii ca o „tristeţe persistentă și o pierdere a interesului în activităţile care aduc bucurie oamenilor în mod normal, acompaniată de inabilitatea de a duce la bun sfârșit activităţile de zi cu zi pentru mai mult de două săptămâni”, depresia este în prezent una dintre cele mai întâlnite boli la nivel mondial, mai mult de 320 de milioane de oameni fiind afectaţi de asta. În cel mai rău caz, depresia poate duce la suicid, care este a doua cauză de deces printre tinerii între 15 și 29 de ani.

Statisticile arată că pe măsură ce timpul a trecut, această stare a lucrurilor doar s-a agravat. În ultimul deceniu, cazurile de depresie au crescut cu 18%, conform OMS. Studii recente realizate în paralel în SUA, de către Institutul de Cercetare Gallup, și în Marea Britanie, de către organizaţia caritabilă Prince’s Trust, fondată de prinţul Charles, arată că percepţiile asupra vieţii sunt mai negre acum decât erau în timpul crizei financiare din 2008, deși atât economia americană, cât și cea britanică se bucură de un parcurs ascendent destul de constant. Dacă în 2009, 15 state americane au arătat un declin al stării de bine din cauza îngrijorărilor financiare, în 2017, scorul total al Indexului Stării de Bine era chiar mai mic decât în 2009, spre surprinderea cercetătorilor, fiind afectate toate statele americane. De data aceasta însă au dominat factorii psihologici și emoţionali, americanii mărturisind că nu sunt împliniţi nici în relaţii, nici la serviciu, pe măsură ce diagnosticele de depresie se tot înmulţesc în SUA. De cealaltă parte a Atlanticului, „fericirea tinerilor în aproape toate ariile vieţii nu a fost niciodată mai scăzută”, de când se realizează anual acest studiu, din 2009. Trei din cinci respondenţi au declarat că se simt mereu stresaţi din cauza serviciului și a banilor, jumătate dintre ei au recunoscut că au experimentat o problemă mintală, unul din patru mărturisind că se simte „fără speranţă”.

De ce sunt oamenii nefericiţi? „Cine este nefericit că nu este rege, decât un rege detronat?”[10] se întreba Blaise Pascal. „Dacă în sufletul meu am o dorinţă pe care nicio experienţă din această lume nu o poate satisface, cea mai probabilă explicaţie este că am fost făcut pentru altă lume”[11], scrie C.S. Lewis în cartea Mere Christianity. Cu alte cuvinte, pentru că am fost creaţi pentru măreţie, superficialitatea lumii este resimţită ca nesatisfăcătoare. De ce sunt tocmai astăzi atât de mulţi oameni nefericiţi? Nu şim sigur. Știinţa încă cercetează cauzele, chimia și manifestările depresiei. Însă, dacă privim progresul social al umanităţii desfășurându-se în paralel cu progresul ideologic al fericirii, am putea observa că o îndepărtare de ideea conform căreia fericirea noastră este legată într-un fel sau altul de un Dumnezeu pe care ar trebui să Îl cunoaștem, să Îl slăvim și să Îl iubim, a mers în paralel, dacă nu cumva chiar s-a suprapus, cu îndepărtarea noastră de fericire și adâncirea în depresie.

Caută ceva mai mult

Faptul că am decuplat fericirea și bunăstarea noastră de fericirea și bunăstarea celor din jur, reducând importanţa oamenilor din jur la rolul pe care l-ar putea juca în asigurarea propriilor experienţe satisfăcătoare, se pare că nu a făcut niciun bine nimănui. Această strategie este efectiv contra naturii. „Creierele noastre sunt făcute să îi slujească pe alţii. Atunci când donăm bani sau timp pentru ajutorarea altora, creierul nostru eliberează hormoni care reduc stresul și ne ridică starea de spirit. Suntem mai fericiţi, mai sănătoși și avem mai mult succes în activităţile noastre decât cei care nu fac asta”, a declarat cercetătorul Arthur Brooks în cadrul unui forum pe această temă.

Multe studii evidenţiază faptul că a dărui este mai important pentru nivelul de fericire decât a primi, însă dăruirea trebuie să vină din inimă. Persoanele care fac voluntariat pentru fericirea celorlalţi trăiesc mai mult, însă cei care fac voluntariat pentru satisfacţia personală au aceeaşi rată de mortalitate cu cei care nu au făcut voluntariat deloc, avertizează un studiu publicat în anul 2012, în revista Health Psychology. „Persoanele ale căror activităţi sunt dedicate efortului de a-și provoca singuri fericire… sunt mai nefericiţi decât cei ale căror eforturi sunt devotate pentru a-i face pe alţii fericiţi”[12], scrie și în raportul The Altruism Paradox, care conchide cu sfatul biblic din Luca 6:31 – „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi la fel”.

Fericirea nu poate fi găsită niciodată direct este concluzia acestor cercetări știinţifice și a altora deopotrivă. Fericirea este un produs secundar al altruismului și al căutării primordiale a fericirii altora. Poate să pară ciudat, dar studiile indică ceea ce Biblia propovăduiește de mai bine de 2.000 de ani. Binecuvântaţi nu sunt cei care caută binecuvântări, ci „este mai ferice să dai decât să primești”.[13] Acesta este și motivul pentru care cel mai longeviv studiu despre bunăstarea umană, început de Universitatea Harvard acum mai bine de 75 de ani și desfășurat chiar și în prezent, avertizează că „oamenii care nu învaţă devreme să iubească vor plăti scump”. Adică, cu propria fericire.

Schimbă perspectiva

Realitatea este că atât cercetările moderne pe subiect, cât și învăţăturile biblice aruncă mingea în curtea celui care caută fericirea. Cu alte cuvinte, fericirea nu ţine atât de circumstanţele exterioare, care nu contibuie decât cu 10% la asta. Ţine mai mult de moștenirea genetică și temperament (în proporţie de 50%) și de alegerile, comportamentele și gândurile noastre (în proporţie de 40%), scrie în cartea sa despre cum se obţine fericirea, una dintre cele mai importante voci din domeniu, Sonja Lyubomirsky.[14] Am putea spune că fericirea este o alegere, dar nu ar trebui să o spunem niciodată de parcă ar fi o alegere ușoară de făcut.

De cele mai multe ori nu este ușor să alegi ceea ce îţi poate aduce fericire pe termen lung, cu preţul sacrificării fericirii de moment. Iar prea mulţi dintre noi rămân blocaţi la mijloc de drum, așteptând ca printr-un miracol să primim motivaţia necesară înainte de a lua deciziile care ne-ar aduce fericirea. Nu vrem să renunţăm la fericirea noastră de moment, șchiopă cum e ea, dacă nu suntem siguri că o putem obţine pe cea de viitor. Lucrurile însă nu funcţionează așa, ne învăţa psihologul de la Harvard, Jerome Bruner[15]. Fie că vorbim de dietă, exerciţii fizice, voluntariat, motivaţia vine mâncând sau făcând. Facerea primilor pași ne ajută să depășim inerţia pe care o resimţim și să facem loc unor noi obiceiuri. Iar odată ce începem să vedem efectele pozitive asupra stării de bine și fericirii, suntem și mai motivaţi să ne ţinem de aceste noi tipare.

Schimbarea nu trebuie să se vadă, însă doar în programul zilnic de activităţi, ci trebuie să fie o schimbare de profunzime, care să mute cu totul centrul nostru gravitaţional, adică atitudinea faţă de viaţă. „Atât fericirea, cât și nefericirea sunt stări mintale care se perpetuează singure”[16], scrie Randy Alcorn. Adică, cu cât perpetuăm mai des anumite stări, cu atât mai lesne este ca ele să devină premisa de la care plecăm pentru evaluarea tuturor lucrurilor. Psihologul Martin Seligman spune că pesimismul și depresia pot deriva din obiceiurile noastre de gândire. În timp ce pesimiștii cred că evenimentele negative vor dura mult timp și că le vor submina orice iniţiativă, optimiștii iau o situaţie negativă ca pe o provocare și încearcă chiar mai tare. Aceste premise de la care plecăm schimbă cu totul rezultatele la care ajungem. Vestea bună pe care ne-o dă psihologia modernă este că aceste tipare de gândire nu sunt bătute în cuie, așa cum avem tendinţa să credem, ci se pot schimba, după cum și Biblia spune că putem fi transformaţi prin „reînnoirea minţii”.[17]

Cum putem face asta pratic? Psihologii vorbesc despre un „management competent al atenţiei” ca fiind condiţia unică necesară pentru a ne îmbunătăţi orice aspect al vieţii, de la dispoziţie la productivitate și la relaţii. „Dacă ai putea să te întorci în timp, ai vedea că viaţa ta a fost modelată de lucrurile cărora le-ai dat atenţie și de cele cărora nu le-ai dat. Ai observa mulţimea de peisaje și sunete, gânduri și sentimente pe care te-ai fi putut concentra și dintre care ai ales puţine, care au devenit ceea ce ai numit realitate. Ai fi uimit să vezi că dacă ai fi fost atent la alte lucruri, realitatea și viaţa ta ar fi foarte diferite”, explică Winfred Gallagher, psiholog comportamental și autoare a bestsellerului New York TimesRapt: Attention and the Focused Life. Acesta este și motivul pentru care Biblia spune lucruri precum: „Tot ce este adevărat, tot ce este nobil, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este plăcut, tot ce este vrednic de admirat, orice faptă măreaţă, orice este vrednic de laudă la acestea să vă gândiţi!”[18]

S-ar putea să vi se pară că este nevoie de o disciplină a minţii similară cu cea cerută de stoici. Însă, în creștinism, omul nu se străduiește pe cont propriu să devină altceva. „Vestea cea bună” a creștinismului a intrat într-o lume dominată de filosofiile stoicilor și epicurienilor, care au ecouri până în ziua de azi. Farmecul natural care i-a atras pe atât de mulţi oameni ai vremii la creștinism a fost că învăţăturile lui Iisus luminau calea adevărată spre fericire, căutând dreptatea și adevărul, dar subliniind în același timp și nevoia de a ne bucura de darurile bune și frumoase cu care Dumnezeu a binecuvântat pământul spre fericirea deplină a copiilor Săi. Însă chiar și aceste învăţături care încă aruncă o lumină puternică în istorie, ar fi rămas sterile dacă Iisus nu ne-ar fi descoperit că în relaţie cu Dumnezeu, El Însuși lucrează în noi transformarea de care avem nevoie pentru a fi fericiţi. Acest lucru ne permite să ne mutăm atenţia de la frica că nu vom reuși prin propriile puteri la determinarea de a fi fideli acestei relaţii în care avem încredere că Dumnezeu va reuși în locul nostru.

Footnotes
[1]„Principiul Goldilocks afirmă că ceva trebuie să se încadreze în anumite limite, în opoziţie cu atingerea extremelor. Este folosit, de exemplu, în ipoteza Pământului rar pentru a se afirma că o planetă trebuie să fie nici prea departe nici prea aproape de soare pentru a susţine viaţa.”
[2]„Randy Alcorn, «Happiness», NavPress, 2015, ediţie online”.
[3]„Blaise Pascal, «Pensees», Fb&c Limited, 2017, ediţie online”.
[4]„Jonathan Pennington, «A Biblical Theology of Human Flourishing», Institute for Faith, Work & Economics, 2015”.
[5]„Randy Alcorn, op.cit.”
[6]„ibidem”.
[7]„Jonathan Pennington, op.cit.”
[8], „ibidem”.
[9]„Miroslav Volf, «Human Flourishing», Reviewing the Evangelical Mission, Grand Rapids:2013, apud Jonathan Pennington, op.cit.”
[10]„Blaise Pascal, op.cit.”
[11]„C.S.Lewis, «Mere Christianity», HarperOne:2015, ediţie online”.
[12], „Randy Alcorn, op.cit.”
[13]„Faptele Apostolilor 20:35”.
[14]„Sonja Lyubomirsky, «The How of Happiness: A Scientific Approach to Getting the Life You Want», New York: Penguin Books, 2007, apud. Randy Alcorn, op.cit.”
[15]„Jerome Bruner, «On Knowing: Essays for the Left Hand», Cambridge, Belknap Press, 1979, apud. Randy Alcorn, op.cit.”
[16], „Randy Alcorn, op.cit.”
[17]„Romani 12:22”.
[18]„Filipeni 4:8”.

„Principiul Goldilocks afirmă că ceva trebuie să se încadreze în anumite limite, în opoziţie cu atingerea extremelor. Este folosit, de exemplu, în ipoteza Pământului rar pentru a se afirma că o planetă trebuie să fie nici prea departe nici prea aproape de soare pentru a susţine viaţa.”
„Randy Alcorn, «Happiness», NavPress, 2015, ediţie online”.
„Blaise Pascal, «Pensees», Fb&c Limited, 2017, ediţie online”.
„Jonathan Pennington, «A Biblical Theology of Human Flourishing», Institute for Faith, Work & Economics, 2015”.
„Randy Alcorn, op.cit.”
„ibidem”.
„Jonathan Pennington, op.cit.”
„Miroslav Volf, «Human Flourishing», Reviewing the Evangelical Mission, Grand Rapids:2013, apud Jonathan Pennington, op.cit.”
„Blaise Pascal, op.cit.”
„C.S.Lewis, «Mere Christianity», HarperOne:2015, ediţie online”.
„Faptele Apostolilor 20:35”.
„Sonja Lyubomirsky, «The How of Happiness: A Scientific Approach to Getting the Life You Want», New York: Penguin Books, 2007, apud. Randy Alcorn, op.cit.”
„Jerome Bruner, «On Knowing: Essays for the Left Hand», Cambridge, Belknap Press, 1979, apud. Randy Alcorn, op.cit.”
„Romani 12:22”.
„Filipeni 4:8”.