Ca oameni, ne ferim de ideea de a fi judecaţi și considerăm, conform zeitgeistului postmodern, că, în caz că se impune totuși, persoana cea mai în măsură să ne judece suntem tot noi.
Creștini fiind, deși înţelegem că, vrând-nevrând, ne supunem judecăţii lui Dumnezeu, pe care chiar abia așteptăm să o vedem în practică în dreptul anumitor persoane pe care nu le avem la inimă, ne ferim de ideea aplicării judecăţii pe parcursul vieţii noastre.
De multe ori suntem puși în situaţia de a rezolva problema răului care ne perturbă viaţa. Și de cele mai multe ori căutăm cauzele externe, care nu reflectă înapoi rolul nostru în cauzarea problemei. Decât să greșim singuri, preferăm să greșească alţii în dreptul nostru. Și, din cele X cazuri în care decidem că suntem nevinovaţi, într-o bună parte s-ar putea să avem dreptate. Lucruri rele nu li se întâmplă doar oamenilor răi. Aici avem renumitul exemplu biblic al lui Iov. Acest om, numit „fără prihană și curat la suflet”, a suferit mai mult ca alţii în 20 de vieţi. Și oricât s-au străduit prietenii lui să îl convingă că este imposibil să nu fi avut vreo vină care să îi fi atras ceea ce concluzionau ei a fi o pedeapsă divină, el a susţinut până la final că nu a greșit cu nimic. În mod ciudat, deși toţi au concluzionat că trebuie să fie o putere supranaturală la lucru, nimeni nu a mers pe varianta conform căreia răul ar veni de la Satana, ci cu siguranţă era ceva de la Dumnezeu. Dar, în timp ce prietenii lui Iov apărau dreptatea unui Dumnezeu care pedepsește conform păcatelor fiecăruia, Iov, convins de nevinovăţia sa, a pus în discuţie imaginea lui Dumnezeu, Cel bun și drept.
Până la final, ceea ce învăţăm este atât că Iov este drept, cât și că Dumnezeu este bun și drept. Într-adevăr, Iov nu era cu nimic de vină pentru ce se întâmplase și nici nu era vorba de vreo pedeapsă divină, cum susţineau prietenii lui. Și, deși nici El nu îi răspunde la întrebarea „De ce?”, Dumnezeu îl ajută pe Iov să înţeleagă că numai El vede imaginea de ansamblu și controlează lucruri inimaginabile pentru omul de rând și că, punându-le cap la cap, dreptatea Lui nu e afectată câtuși de puţin – „Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, care sunt mai pe sus de mine şi pe care nu le pricep” (Iov 42:3). Aceste revelaţii l-au făcut în final pe Iov să înţeleagă că este imposibil să Îl judeci în deplină cunoștinţă de cauză pe Dumnezeu. Dar, dacă Dumnezeu există și e drept, atunci se va face dreptate la judecata finală.
Dar când ne naștem cu nedreptatea deja făcută, a cui este vina? Este vorba de o pedeapsă pentru păcatele părinţilor, așa cum credeau cei din vechime? În Ioan 9:2-3 citim – „Ucenicii Lui L-au întrebat: «Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?» Iisus a răspuns: «N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.»” După cum observa pastorul baptist Ronald Dunn în cartea sa When Heaven is Silent, acesta nu este însă textul original, ci conţine niște adăugiri menite să înlesnească citirea. Textul original sună complet altfel: „Pentru ca lucrările lui Dumnezeu să se arate în el trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis cât este ziuă; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.” Iisus nu spune că omul s-a născut orb pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie vizibile, ci că s-a născut orb, punct. Fără explicaţii. Întrebarea este: „Ce facem acum?”. Trecem la treabă, pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie vizibile în el.
Am fi tentaţi să mergem cu aceste exemple la extrem, reducând teologia creștină la interpretarea foarte simplistă și foarte la modă astăzi, conform căreia, dacă Dumnezeu este dragoste, atunci El nu poate decât să ne iubească, nu să ne judece, nu să aștepte să respectăm anumite legi și principii, nu să ne certe, nu să ne pedepsească. Dragostea lui Dumnezeu este folosită astăzi ca armă retorică împotriva celor care se încăpăţânează să mai ţină la un anume conservatorism religios. Se încearcă de fapt un fel de sfinţire forţată a mottoului „Trăiește clipa”, pe principiul: „Stai liniștit și bucură-te de viaţă, că Dumnezeu te iubește și vrea să fii fericit.” Ceea ce e foarte adevărat, până la un punct. Iar de la acel punct trebuie să înţelegem și istorii biblice precum povestea lui Iona.
Iona era un profet al Domnului care avea o problemă cu străinii, cu popoarele de neevrei și avea o problemă cu Dumnezeul care încerca să le salveze. Așa că, atunci când Dumnezeu i-a cerut să meargă în capitala Asiriei, dușmanul lui Israel la vremea respectivă, și să le transmită un avertisment ca astfel să se pocăiască, Iona a decis să închirieze echipajul unei ambarcaţiuni și să fugă în direcţia opusă. Pe mare s-a iscat o furtună despre care marinarii au decis că este supranaturală și, într-un final, după multe încercări de salvare, au trebuit să îl arunce pe Iona din barcă pentru a supravieţui. Un pește mare l-a înghiţit pe Iona și l-a ţinut în stomacul său trei zile și trei nopţi, până când Iona „și-a amintit de Domnul” și s-a rugat să fie salvat. După ce peștele l-a scuipat pe uscat, fără niciun fel de smerenie și nici măcar părere de rău pentru atitudinea sa precedentă, Iona s-a dus într-un final la Ninive, în continuare complet neîncântat de perspectiva salvării cetăţii.
Acum desigur că perspectiva de a fi înghiţit de o creatură marină care trebuie să fi arătat înfricoșător în orice condiţii poate să pară una dintre cele mai inventive pedepse din Biblie. Și nu avem nicio suspiciune că ar fi putut fi un incident natural, pentru că Biblia spune clar că Dumnezeu „a trimis” sau „a pregătit” peștele care l-a înghiţit pe Iona. Și în orice zi cu soare, mergând pe mare, să fii înghiţit de o creatură din adâncuri este probabil cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. Doar că, în cazul lui Iona, nu era o zi cu soare. Pe mare se iscase o furtună de o furie nemaivăzută de marinari, care s-au temut pentru viaţa lor și au încercat să se salveze mai întâi aruncând peste bord tot ce nu era esenţial, ca barca să fie mai ușoară, apoi apelând la rugăciuni la diverse zeităţi. Când Iona a fost aruncat peste bord nu exista nicio șansă în lume ca el să supravieţuiască. Exceptând scenariul în care un pește mare fusese pregătit să îl înghită fără să îl rănească. Desigur că exista și scenariul în care Iona ar fi putut ajunge la destinaţie fără probleme, deci vorbim despre o pedeapsă și o salvare livrate în același timp.
Nu este un caz unic. Și după căderea în păcat, Dumnezeu rostește blesteme asupra cuplului Adam și Eva care conţin binecuvântări ascunse. În ambele cazuri observăm un lucru extrem de important, și anume că atât Iona, cât și cuplul originar s-au pus singuri în circumstanţele în care Dumnezeu a trebuit să acţioneze de această manieră. Biblia ne asigură că în ambele cazuri (și sunt mult mai multe astfel de exemple în Biblie), ceea ce au făcut personajele biblice respective, deciziile luate de ele, nu era conform cu planul iniţial pe care Dumnezeu în privinţa lor. Iar ceea ce am învăţat din cazul lui Iov este că greșim fundamental atunci când Îl tragem pe Dumnezeu la răspundere pentru cum am fi vrut noi să reacţioneze. Practic, Îl coborâm pe Dumnezeu la nivelul nostru, după care Îl certăm că nu face ceea ce pretindem noi că este cel mai bine pentru noi. Însă tot Biblia ne dă asigurări că, dacă am putea, precum Dumnezeu, să vedem finalul de la început, și noi am alege drumul pe care Dumnezeu l-a ales pentru noi.
Poate de cele mai multe ori, atât la nivel personal, cât și colectiv, ne aducem aminte că Dumnezeu există și că are un rol în viaţa noastră doar atunci când simţim nevoia să tragem pe cineva de urechi pentru ceea ce percepem a fi o nedreptate. În schimb, nu ne minunăm de bunătatea lui Dumnezeu în momentele noastre de fericire și împlinire, dintr-un sentiment greșit cum că bunătatea Lui e parte din normalitatea lumii în care trăim. Realitatea este vastă și câteodată ascunsă înţelegerii noastre complete. Dumnezeu promite însă că totul va fi înţeles și explicat într-o bună zi. Până atunci însă, pentru propria noastră evoluţie ca oameni, este vital să nu facem abstracţie de fapul că la un moment dat s-ar putea să ne găsim în circumstanţele lui Iona și să fi determinat apariţia în viaţa noastră a unui eveniment nenorocit, într-o anumită măsură, dar salvator în altă măsură, dacă vom căuta să vedem asta. Da, este adevărat că Dumnezeu ne iubește. Și probabil că de cele mai multe ori ne iubește prea mult ca să lase lucrurile la voia noastră, care avem o perspectivă atât de obtuză asupra propriei vieţi și a felului în care viaţa noastră îi afectează pe cei din jur.