Aș fi putut vorbi cu dr. Oliver Glanz despre foarte multe lucruri: familia sa cosmopolită, criza și decizia credinţei, metode de avangardă în studiile religioase și câte altele. Doar este profesor de teologie la Universitatea Andrews, din Michigan, Statele Unite. Dar am ales să discut despre drumuri de munte și curse extrem de lungi. Cu ceva timp în urmă, împreună cu un coleg, Oliver a alergat 100 de mile, de la universitatea sa până în centrul orașului Chicago. De ce? Ce a învăţat din asta? Ce fel de om a devenit?

Vă plac munţii, sunteţi alergător, o persoană foarte atletică. De multe ori v-aţi aflat la o linie de start reală.

Da. Mereu începi de jos, iar dacă șansa e de partea ta, poţi ajunge în vârf.

Vă amintiţi care erau gândurile dumneavoastră când eraţi pe cale să începeţi să urcaţi un munte sau înainte de un ultramaraton?

Cred că asta depinde foarte mult de ce gen de persoană ești. În cazul meu, când încep un proiect însemnat, un maraton lung sau o escaladă importantă, mă pregătesc bine înainte și studiez muntele sau ruta.

Sunteţi un om metodic.

Sunt destul de metodic și știu la ce procedeu trebuie să apelez într-un anumit punct. Nu sunt dominat de partea emoţională, ci mai degrabă de cea raţională. Trebuie să realizezi ce greșeli nu trebuie să faci, ce lucruri poţi să faci și cred că emoţiile nu apar nici măcar când ajungi în vârf sau la linia de sosire, ci când te întorci la locul de pornire.

Fiindcă atunci poţi să reflectezi.

Trebuie să te concentrezi chiar până ajungi în vârf sau la linia de sosire, nu poţi să rămâi prea mult pe emoţii sau pe reflecţie, ci trebuie să-ţi canalizezi toată energia asupra acţiunii. Dar, când stai în pat după aceea, visezi la cele întâmplate, te gândești la ce a fost, îţi revin în minte imaginile și e o experienţă foarte plăcută.

Interesant! Care erau activităţile dumneavoastră preferate în copilărie?

Din pricina personalităţii mele, activităţile preferate și pasiunile mele erau cele de care mă ocupam, de obicei, singur: îmi plăcea să lucrez lemnul și să modelez figurine. Din punct de vedere sportiv, mă atrăgeau mai mult ciclismul și căţărările. Am escaladat câteva stânci și câţiva munţi și apoi aceasta a devenit activitatea mea preferată.

Aveaţi ocazii și locuri unde să faceţi asta?

Da, căci sudul Bavariei, unde am crescut, e o zonă muntoasă și am făcut parte din Clubul Exploratorilor de la biserică, iar activităţile includeau escalada pe stâncă. Îmi plăcea foarte mult.

Vă gândeaţi la ce profesie aveaţi să alegeţi în viaţă?

Iniţial, am vrut să devin pădurar, ca să am grijă de păduri, căci aceasta era pasiunea mea.

Să fiţi solitar în mijlocul naturii.

Da. Părinţii m-au sprijinit pe deplin și mi-au zis: „Dacă asta e dorinţa ta și ceea ce vrei să faci în viaţă, așa să faci.” Mama m-a ajutat să cercetez ce presupunea un asemenea serviciu. Eu aveam o imagine idealistă, credeam că înseamnă să ai grijă de pădure. Tata a luat legătura cu un pădurar, iar el ne-a arătat că se face multă muncă de birou. Pădurarii stau, la fel ca noi, pe scaun, în faţa calculatorului.

Apoi am vrut să devin ghid montan, aceasta a fost a doua mea opţiune, dar aveam niște leziuni grave la genunchi, din cauza unui accident la fotbal. Cred că în total am fost supus la cinci sau șase operaţii la genunchi, iar medicii mi-au zis că peste ceva timp aveau să-mi pună un genunchi artificial, astfel că nu puteam să practic alpinismul. În cele din urmă am decis să devin profesor de liceu, predând materiile umaniste istoria și filosofia.

Vorbiţi-ne puţin despre dimensiunea spirituală și religioasă din familia dumneavoastră când eraţi copil.

Spiritualitatea era un lucru esenţial, care făcea parte din tot ce însemna viaţa noastră. Îmi amintesc că, atunci când reparam ceva cu tata, o ușă sau mocheta de pe podea, el spunea mereu: „Să ne rugăm!” Făcea asta și când era vorba de o chestiune măruntă, astfel că din copilărie știam foarte bine că există un Dumnezeu care este în relaţie cu noi și că există mai multe lucruri decât cele vizibile.

Știaţi că există o legătură reală între natural și supranatural.

Exact, cele două dimensiuni se îmbină. Programul nostru săptămânal era organizat în mod clar dintr-o perspectivă spirituală, astfel că ziua începea cu un timp de discuţii religioase și rugăciune. Ne rugam înainte de fiecare masă.

Aveţi amintiri plăcute?

Da, era un lucru firesc, avea sens și era frumos, iar părinţii noștri au încercat mereu să ne facă să privim spiritualitatea drept ceva valoros și pentru copii. În Sabat aveam lucruri pe care nu le mâncam în celelalte șase zile ale săptămânii: gemuri speciale, pâine specială, așa că erau mereu lucruri foarte gustoase și, în plus, fiecare primea un cadou pentru Sabat. Așteptam mereu acel cadou, deși nu era ceva scump. Era ceva simbolic. Regula noastră era că nu putea să coste mai mult de o marcă germană, iar asta îi determina pe părinţii noștri să devină creativi și să se întrebe ce puteau cumpăra cu o monedă.

Pentru noi, spiritualitatea era ceva real, ceva interesant și cred că mi-ar fi lipsit mult dacă părinţii noștri nu ne-ar fi crescut așa.

În copilăria dumneavoastră au existat evenimente ce v-au marcat puternic?

Da, au existat câteva, dar poate că două dintre ele au fost decisive. Primul a fost moartea surorii mele. Ea a murit în camera noastră de copii, unde aveam paturi suprapuse. Făceam mereu schimb de locuri, căci toţi voiau să doarmă în patul de sus. În mijlocul camerei aveam o frânghie groasă prinsă de tavan, cu ajutorul căreia ne jucam de-a maimuţa: săream din pat și coboram pe frânghie. Nu știm ce s-a întâmplat, dar când mama a intrat în cameră, sora mea era întinsă pe podea, moartă.

Îngrozitor! Câţi ani avea?

Avea 11 ani. Eu eram cu un an mai mare ca ea. Am văzut pentru prima dată pe cineva murind și l-am văzut pe tata încercând cu disperare s-o readucă pe sora mea la viaţă – fără succes. Probabil că nu ești niciodată pregătit pentru așa ceva, dar, mai ales când ești copil, ești copleșit, astfel că în mintea mea au apărut fel de fel de gânduri și am avut, poate, chiar niște sentimente de vină. Dar nu am fost niciodată supărat pe Dumnezeu pentru moartea ei. În familia noastră era foarte clar că sora mea, Melanie, fusese un copil al lui Dumnezeu și, la revenirea lui Iisus, ne vom reîntâlni cu ea.

După patru ani, am fost la un congres pentru tineret ţinut la Lausanne, Elveţia. Vorbitorul principal a fost Jacques Doukhan, pe care nu îl cunoșteam.

Am realizat un interviu cu el.

Nu cred că am înţeles tot ce a spus el atunci, eram prea mic, dar știam că mesajul lui era relevant pentru mine, atingea un lucru din inima mea pe care nu-l puteam exprima, dar era acolo. Mai târziu m-am confruntat cu o criză filosofică personală, am devenit agnostic și am renunţat la creștinism. Atunci am căutat caseta cu discursurile lui Jacques Doukhan, le-am ascultat de foarte multe ori și mi-am spus: „Nu știu dacă acest om s-a confruntat cu aceeași criză ca mine, dar și-a pus întrebările mele.”

Mai târziu am studiat serios filosofia. Aceasta mi-a disciplinat gândirea și mi-a întărit foarte mult credinţa în Dumnezeu.

Mai avem de urcat niște munţi și de parcurs un maraton. Din tinereţe aţi deprins aptitudinile de escaladă. Presupun că escaladarea munţilor înalţi nu presupune doar rezistenţă și ambiţie, ci se aseamănă cu un meșteșug. Capeţi multe deprinderi. Altfel, când te confrunţi cu situaţii dificile, nu știi ce să faci.

Categoric. Nu poţi să urci nepregătit pe munte. Cei necugetaţi care o fac pot să moară. Îmi place că aţi descris alpinismul ca un meșteșug. El presupune foarte multă evaluare a riscurilor. Ești în contact cu realitatea și te întrebi: Care e unghiul acelui versant? Ce tip de zăpadă e acolo? E vreun risc de avalanșă? Acolo e o crevasă acoperită de zăpadă sau doar umbra soarelui?

Mintea e foarte implicată în această activitate. Luaţi decizii ce fac diferenţa dintre viaţă și moarte.

Exact. Și cred că una dintre binecuvântările acestui meșteșug, ca să spun așa, e faptul că te aduce înapoi la rădăcini, la ceea ce ești ca om și la tema motivaţiei umane. Să escaladezi Mont Blanc e, în mod clar, un lucru important. Cred că l-am urcat prima dată la 16 ani.

La 16 ani?! Uimitor!

Da. Am avut astfel ce să povestesc și am putut să demonstrez că sunt un bărbat neînfricat. Cred că așa am început. Apoi am devenit cumva „agnostic”, căci nu știam exact de ce o făceam, dar nu puteam renunţa. Nu mai era vorba de a dovedi ceva, fiindcă făcusem destul acest lucru.

Așadar, de ce am continuat? Puteam să-mi spun: „E riscant și nu e necesar. Pot să fac altceva la fel de captivant.” Dar acum, când reflectez la asta, cred că e vorba de latura filosofică, de faptul că mă întorc la ce e important – cine sunt eu, care sunt temerile mele, îmi e teamă de moarte?. Când mă aflu pe creastă și privesc în jos la 3.000 de metri, îmi va fi teamă? Sau știu că, orice s-ar întâmpla, mă voi descurca?

Aceasta este latura psihologică, filosofică, a alpinismului. Cealaltă e relaţională, este părtășia. Fiecare cuplu căsătorit știe acest lucru. O căsnicie din București, în 2018, în care fiecare partener are serviciu și tot ce îi trebuie, astfel că totul decurge bine, e resimţită în mod diferit când aceiași parteneri de viaţă se află în război, trebuie să supravieţuiască și să aibă grijă unul de altul. Atunci când apare o criză externă…

…se creează un nou tip de comuniune și solidaritate.

Asta este! Ideea de a face totul pentru soţia ta, chiar dacă te-ar costa viaţa, e ipotetică în lumea modernă. Și e păcat că lucrurile stau așa. Căsniciile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial sau poate din timpul persecuţiilor comuniste erau diferite. Când escaladezi munţii, ai parte de o experienţă oarecum similară și îţi dai seama din pricina lucrurilor pe care le reţii, fiindcă reţii de obicei lucrurile traumatizante. Acestea sunt lucrurile pe care nu le putem uita. După ce urci un munte și te expui pericolelor de acolo într-un mod calculat, mergând pregătit, te întorci cu tovarășul tău de viaţă având amintiri de neuitat, care vă vor lega pentru totdeauna, și aceasta e foarte important.

Acum sunteţi în Statele Unite, într-o zonă plată. Nu sunt munţi și nu aveţi nici măcar un deal pe care să-l urcaţi. Și de ce aţi sui un deal după ce aţi escaladat Mont Blanc?!

M-am gândit: „Trebuie să fac altceva.” Mi-am propus o cursă de 100 de mile (160 km), să văd dacă era ceva ce puteam face și îndura și asta am făcut. În al doilea an petrecut aici am alergat acel ultramaraton. Pentru omenire nu contează dacă cineva mai urcă un munte sau mai aleargă un maraton. Toţi munţii au fost escaladaţi deja, toate maratoanele au fost alergate deja. Dar trebuie să ne supunem pe noi înșine unui test, ca să aflăm cine suntem. Adesea, societatea modernă nu ne permite să aflăm cine suntem, care sunt temerile noastre, care sunt amintirile noastre neplăcute, de unde izvorăște mânia. Trebuie să înţelegem toate aceste lucruri.

Atunci când parcurgi aceste distanţe lungi — și asta se poate aplica oricărui parcurs, putând fi o căsnicie, un program de studii și viaţa însăși — sunt trei etape cu care te confrunţi.

Prima etapă este cea a corpului, căci te-ai pregătit, știi cum stau lucrurile, așa că te bucuri de parcurs și totul funcţionează de la sine. După aceea ajungem la etapa minţii, fiindcă, după un anumit punct, care ar putea fi kilometrul 40, 50 sau 60, fiecare caz e altfel, corpul începe să te doară foarte tare, ești supraîncălzit și nu mai vrei, corpul vrea să se oprească. Te poţi opri, dar sigur că nu vrei, așa că intervine mintea, care îţi spune că suferinţa ta are un scop: îţi amintești care era scopul tău? Te-ai pregătit bine, știi că poţi face ceea ce faci, nu există niciun risc, totul e bine, deci continuă, fiindcă suferinţa e secundară, e vorba doar de corp care nu vrea să continue. El poate. Se plânge, dar nu are motive să se plângă. Și astfel, continui. Aceasta e etapa minţii.

Dar ce ai parcurs vreo 120 de kilometri, din cei 160, mintea se oprește și nu te mai lasă să reflectezi, ci, când încerci să gândești, îţi spune: „Ești nebun. Oprește-te! Nu ai niciun motiv să mergi mai departe. Nu are sens.” Dacă îi dai ascultare minţii, te oprești și cei mai mulţi oameni se opresc la finalul etapei minţii. Apoi intri în cea de-a treia etapă, care e pentru mine etapa sacră, ca să spun așa, și e vorba de etapa inimii.

Ce frumos!

Ea intervine când mintea și corpul au obosit, dar inima zice: „Știu că nu mai funcţionează așa cum trebuie comunicarea cu corpul și cu mintea, dar îţi pot spune un lucru – ai promis că vei merge până la capăt. Trebuie să-ţi respecţi promisiunea.” Așadar, continui. De obicei, după etapa inimii, care e cea mai dificilă, ajungi la capătul tunelului, vezi din nou soarele și te întorci la etapa corpului. Ești la kilometrul 130 sau 140 și pare că ești la început, că totul e nou.

Cred că e vorba de un principiu, căci am văzut aceleași etape și în căsnicia mea. La începutul căsniciei, ești îndrăgostit, te afli în etapa corpului, așa cum o numesc eu, și totul e vesel și bine, dar ajungi să te confrunţi cu niște întrebări și crize. În cazul căsniciei mele, era vorba mai ales de diferenţele culturale. Trebuie să te gândești la motivele pentru care te-ai căsătorit cu acea persoană, la motivele pentru care vrei să continui căsnicia, iar aceste motive întemeiate te vor ajuta să continui mariajul. Dar, uneori – și să sperăm că aceasta nu se întâmplă des – ajungi într-un punct când mintea ta se oprește și îţi zice: „Nu mai ai motive să rămâi în această căsnicie. Oprește-te, e un dezastru, nu are sens. Tu și partenerul doar vă faceţi rău unul altuia. Pune punct!” Dacă ești binecuvântat, ca să zic așa, dai ascultare inimii, care intervine și zice: „Știu că nu mai ai motive să rămâi și că doare, dar ai făcut o promisiune și o s-o respecţi.”

Când te afli în această etapă, ajungi într-un punct la capătul tunelului și ajungi să vezi că soţia ta e prima ta iubire, așa că ai escaladat muntele, ca să zic așa, ai ajuns în vârf și acum vezi lumea care se așterne în faţa ta. Și aș vrea să-i încurajez pe oameni prin acest mesaj: „Nu vă daţi bătuţi prea repede! Nu vă daţi bătuţi când corpul și mintea obosesc!”

Desigur că trebuie să luăm decizii bune. Nu fiecare mariaj trebuie continuat în orice condiţii, dar prea mulţi oameni divorţează. Uneori, ei nici nu ajung în etapa minţii. Dacă ar ajunge în etapa inimii, după aceea ar avea parte numai de binecuvântări și lucruri bune, de o nouă viaţă, o nouă căsnicie. De această experienţă aș vrea să aibă parte toţi oamenii.

Aceasta îmi aduce aminte de cuvintele inspirate ale profetului Isaia: „Cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturul; aleargă, și nu obosesc, umblă, și nu ostenesc.” Viaţa dumneavoastră ilustrează această frumoasă promisiune divină. Vă mulţumesc!