Jumătatea lunii noiembrie a adus o veste pe care în România nu o aștepta nimeni, dar care, dincolo de Oceanul Atlantic, a însemnat sfârșitul unui capitol tulburător de istorie: moartea lui Charles Manson.

În jurul acestui personaj devenit sinonim cu nebunia criminală a funcţionat, în California anilor ’60, o sectă deplorabilă, care a ajuns cunoscută în vara anului 1969, când câţiva dintre membri, influenţaţi de Manson, au ucis cu bestialitate nouă persoane. Între acestea s-a aflat și actriţa Sharon Tate, soţia însărcinată a regizorului Roman Polanski, care la acel moment era într-o deplasare în Europa.

În autobiografia sa, Polanski mărturisea că uciderea soţiei i-a transformat personalitatea, dintr-o „mare nemărginită și netulburată de așteptări și optimism” într-o personalitate înrădăcinată în pesimism și într-o „insatisfacţie eternă faţă de viaţă”. Însă dimensiunile acestei insatisfacţii s-au făcut vizibile abia câţiva ani mai târziu, când regizorul a fost acuzat că ar fi profitat sexual de o minoră, în casa lui Jack Nicholson, în timp ce acesta era plecat în vacanţă. Polanski a fugit din SUA în Europa, de teama că judecătorul american în faţa căruia se declarase vinovat, în schimbul obţinerii eliberării condiţionate, ar fi urmat să se răzgândească. De atunci și până astăzi, Polanski a mai fost acuzat de alte trei femei, care susţin că au fost abuzate de cineast pe vremea când erau adolescente. De la prima acuzaţie până în noiembrie 2017, când statul elveţian, care îl găzduiește acum, a declarat că primul cap de acuzare s-a prescris, Polanski a rămas un fugar. Unul aclamat și premiat cu un Oscar pentru regizarea filmului Pianistul (2002), dar un fugar.

Legătura Manson-Tate-Polanski rămâne, într-o mare măsură, emblematică pentru complexitatea fenomenului violenţei, din cel puţin două motive.

Primul ar fi acela că, deși autorii crimei au fost cunoscuţi, la fel și autorul moral al acesteia și problemele psihice de care suferea acesta, totuși o cauză în sine nu a fost identificată. De fapt, în ciuda obiceiului multor criminali de a-și explica gestul ucigaș prin raţionamente care ar putea chiar avea parţial sens, în realitate, nicio crimă nu decurge cu necesitate dintr-un set de motive. Altfel, acel set de cauze ar justifica omorul. Însă nimic din ce face o persoană nu poate justifica intenţia altei persoane de a o ucide. Și același principiu se reproduce, la scară, în privinţa violenţei ca fenomen.

Cum a apărut violenţa

Deși istorisit și descris, începutul violenţei este un mister chiar și în metanaraţiunea creștină. Și, în sensul explicat anterior, nici nu ar putea fi altfel. Creștinii cred că violenţa își are rădăcinile în lumea supranaturală, de unde a contagiat și lumea naturală. Conform Bibliei, revolta îngerului Lucifer faţă de autoritatea divină a fost primul act de rebeliune faţă de Bine, devenit sursa a tot ce este opus acestuia, adică a Răului, care include între ramurile lui și violenţa. Scripturile creștine vorbesc despre un veritabil „război în cer”[1] care s-a petrecut la începutul timpului relevant pentru om și care se va repeta, în oglindă, la sfârșitul timpului așa cum îl știm astăzi. Miza acestei ciocniri a fost impunerea forţată a unui nou sistem de guvernare, bazat pe alte coordonate decât cele stabilite în eternitate de către Dumnezeu. Mai exact, Lucifer, despre care ni se spune că s-a mândrit în sinea lui[2] – fără să ni se spună și „de ce” sau „cum a fost posibil să…” –, a început să se otrăvească cu gândul unei presupuse lipse de importanţă și să dorească să uzurpe singura poziţie mai înaltă decât a lui în ceruri, pe cea a lui Dumnezeu.

Pentru creștini, așadar, primul act de violenţă cunoscut este violenţa „psihologică”, dacă o putem numi așa, prin care îngerul Lucifer a instigat o treime dintre îngerii din ceruri împotriva Creatorului lor, inoculându-le nemulţumire faţă de orânduirea divină. Contrastul dintre intenţiile lui Lucifer și cadrul de o perfecţiune desăvârșită în care acestea iau naștere face imposibilă identificarea unei cauze în sine. Însă tocmai prin descrierea începutului violenţei ca un mister care scapă raţiunii, Biblia îi reconfirmă absurdul.

Mai mult, atunci când vorbește despre crearea lumii noastre, Scriptura oferă un tablou cu totul diferit de cel tipic miturilor păgâne despre originea lumii. Dacă acesta din urmă se aseamănă mai degrabă cu viziunea seculară, care le atribuie apariţia vieţii unor forţe violente (o bătălie între zei, în cazul cosmogoniilor păgâne; selecţia naturală și supravieţuirea celui mai puternic, în cazul evoluţionismului), geneza biblică vorbește despre creaţie ca rezultat al iubirii. În urma acestui act dinamic din dragoste, potrivit relatării biblice, viaţa s-a manifestat de la bun început într-o multitudine de forme armonizate, în care interdependenţa este bazată pe dăruire și reciprocitate, nu pe rivalitate și ciocnire. De aceea, „odihnindu-Se” după actul creator, Dumnezeu a putut privi la rezultatul iubirii Sale și a putut declara mulţumit că toate sunt nu doar bune, ci „foarte bune”[3]. „Termenul ebraic pentru toată această interdependenţă armonioasă între toate componentele creaţiei este”, așa cum remarca Timothy Keller, „șalom”, care se traduce prin „pace”. Pastorul prezbiterian remarcă însă că „pacea” ebraică nu este un termen esenţialmente negativ, de marcare a absenţei conflictului sau a ostilităţii, ci este unul pozitiv, de subliniere a „plenitudinii absolute – viaţă deplină, armonioasă, fericită, înfloritoare”[4].

Interesant deci, aceeași lipsă de sens și același absurd se observă și la baza violenţei de astăzi. E aproape ca și cum violenţa ar avea un ADN în care absurdul este scris implicit. Cu toate acestea, poate că mai corect decât a spune că violenţa se moștenește este a spune că violenţa se transmite, sau contagiază.

De ce se perpetuează

Din punct de vedere evoluţionist, violenţa este o caracteristică structurală a omului. Avem nevoie de violenţă ca să supravieţuim. E în „legea” rasei umane.

Antropologii au însă păreri împărţite. Din metaanaliza antropologilor Ingo Schroeder și Bettina Schmidt, înţelegem că astăzi există trei moduri principale de a interpreta antropologic cauzele violenţei. Unul se uită la cauzele materiale măsurabile, cum ar fi inegalitatea resurselor. O a doua perspectivă scoate în evidenţă capacitatea omului de a construi simboluri și de a-i atribui încărcătură culturală unui conflict. Altfel spus, de a-și inventa o poveste care să îl împingă apoi la război. Iar a treia modalitate de abordare antropologică a violenţei este cea experienţială, care vede violenţa ca pe o manifestare subiectivă individuală și care nu are neapărat nevoie de cadrul conflictului între grupuri sau de o stare generală de antagonism, prin urmare, personalizează cauzele la nivelul unicităţii individului.

În psihologie, în schimb, abordarea convenţională are o nuanţă integrativă mult mai puternică. Perspectiva psihologică actuală postulează că violenţei nu îi poate fi atribuită o singură cauză, ci un spectru de factori declanșatori care acţionează, potrivit modelului ecologiei sociale. Cu alte cuvinte, violenţa are la bază un conglomerat de circumstanţe, care pot ţine de biologia individului violent (leziuni ale creierului, boli psihice), de mediul în care se dezvoltă, de educaţia pe care o primește și de influenţele sociale cu care intră în contact.

Este interesant că violenţa naște violenţă chiar și în victime sau în cei care doar asistă la agresiune, fără să fie atinși de ea. De aceea spuneam despre cazul Manson-Tate-Polanski că ar avea încă o caracteristică emblematică. Ilustrează faptul că rolurile de victimă și de agresor nu sunt întotdeauna fixe, așa cum poate ne-am aștepta. Deseori victima, sau cel care are de suferit, așa cum este cazul lui Polanski, devine ea însăși un agresor. Dar este posibil ca până și simplul martor să devină victimă. Soţia comicului Patton Oswalt, o jurnalistă specializată în non-ficţiune criminalistă, a decedat anul trecut, în somn, din cauza unei probleme cardiace nediagnosticate asupra căreia medicamentele ei împotriva anxietăţii au avut un efect imprevizibil și fatal. Într-un interviu acordat televiziunii americane NPR, comicul mărturisea tulburat că soţia lui era atât de afectată de documentarea unei crime pe care o investiga și atât de marcată de interviurile cu victimele supravieţuitoare, încât nu închisese un ochi trei zile la rând înainte să moară. „Voia să le dea oamenilor ăstora ceva care să le slujească drept răspuns. Chiar dacă nu credea în finaluri satisfăcătoare (closure, engl.), înţelegea că actul fizic de a auzi ușa unei celule trântindu-se în faţa acestui individ i-ar ajuta foarte, foarte mult pe oameni.” Oswalt a concluzionat umil că soţia lui avea „o doză letală de empatie”, care, deși nu a fost cauza propriu-zisă a morţii ei, „cu siguranţă a fost ceea ce a deschis ușa pentru alte cauze”[5]

Cu toate că nu contrazice observaţiile știinţelor, prin faptul că susţine o naraţiune care le înglobează, creștinismul ajunge totuși la o explicaţie radical diferită pentru perpetuarea violenţei. Mai precis, deși nu neagă existenţa unei condiţionări spre violenţă, creștinismul susţine că forţa acestui determinism este complet reversibilă prin restaurarea chipului divin în om, care constituie de fapt ţinta mântuirii. Prin urmare, propagarea violenţei este un eșec al omului, un refuz al lui de a se lăsa remodelat de influenţa divină, care îl inspiră la iubire altruistă faţă de semeni. Creștinismul nu neagă existenţa violenţei născute din nevoia de a ne asigura supravieţuirea sau accesul la resurse, dar îi oferă acestei probleme o soluţie diferită și îi lasă omului libertatea să o aleagă sau nu. La nivel psihologic, creștinismul poate suprascrie circumstanţele, impulsionând oameni din medii nefavorabile să acţioneze împotriva valului, raportându-se la contextul invizibil construit din principii și valori inspirate de iubirea care se jertfește pe sine, după modelul iubirii lui Dumnezeu.

Cum poate exista violenţă în prezenţa unui Dumnezeu al iubirii și al păcii?

Tocmai de aceea, adică în consecinţa faptului că creștinismul propune și promovează o lume cu coordonate aproape complet diferite de cele ale lumii de azi, se naște paradoxul existenţei violenţei în prezenţa Dumnezeului care iubește cu o iubire atât de supranaturală încât a fost capabilă să se jertfească pe sine pentru binele omului. Dacă Dumnezeu este iubire, cum de suportă violenţa? Dacă e atotputernic, de ce nu o extermină? Editorul Chad Meister le-a adresat aceste întrebări unor reputaţi teologi americani, ale căror răspunsuri străpung secole de frământări de credinţă, în volumul God and the Problem of Evil. Five Views[6] (Dumnezeu și problema răului. Cinci perspective).

Profesorul și cercetătorul Phillip Cary expune răspunsul clasic, potrivit căruia Dumnezeu permite nu doar violenţa, ci manifestarea Răului în sine deoarece dorește ca, din acest Rău, să extragă Binele suprem. Perspectiva aceasta privește istoria Pământului ca pe un zbucium între două momente benefice, care se oglindesc: începutul și sfârșitul lumii acesteia. Apoi, profesorul William Lane Craig răspunde actualizând perspectiva teologului medieval Luis de Molina, care susţinea că Dumnezeu, în atotștiinţa Lui, dintre toate lumile posibile ca urmare a tuturor seturilor de circumstanţe posibile, a ales să aducă la existenţă acea lume care aduce beneficii maxime fiinţelor create, în condiţii de libertate maximă – liberul-arbitru. Libertatea umană strălucește ca prioritară și în teodiceea propusă de teologul Thomas Oord, care e de părere că, fiindcă respectă libertatea omului, iubirea lui Dumnezeu nu poate preveni în mod unilateral Răul. William Hasker propune separarea răspunsului în două, fiindcă vede necesară o separare între motivarea răului din natură și motivarea răului moral (cel care decurge din alegerile oamenilor). Teologul susţine că Dumnezeu permite răul în cele două instanţe uneori pentru a extrage un bine, alteori pentru a evita alt rău. Tolerarea răului este întotdeauna justificată, fie de atributele inevitabile ale lumii în care se manifestă, fie de motive pe care nu le cunoaștem, dar pe care Hasker susţine că nu trebuie să le lăsăm să ne știrbească credinţa. Din contră, ele trebuie să ne exerseze încrederea în Dumnezeul care Și-a asumat riscul răului atunci când a creat, pentru că rodul creaţiei Lui merita să existe. În cele din urmă, profesorul Stephen Wykstra susţine că nu ar trebui să ne așteptăm să înţelegem prea multe despre scopurile și acţiunile lui Dumnezeu în lume și că faptul că nu Îl putem înţelege pe Dumnezeu nu este un argument logic pentru concluzia că Dumnezeul bun și omnipotent nu ar exista, ci este mai degrabă o invitaţie la a avea încredere în Dumnezeu în feluri noi.

Numitorul comun al celor cinci perspective teologice prezentate în colecţia lui Meister pare așadar să fie inevitabilitatea existenţei Răului și, implicit, a violenţei. Cu atât mai preţioasă este însă finalitatea încrederii în Dumnezeu în ciuda inevitabilităţii Răului: privilegiul de a vedea realizându-se lucruri care anterior fuseseră doar imaginate. O lume din care violenţa a fost excizată și în care nu va mai putea metastaza niciodată tocmai pentru că o astfel de lume a fost aleasă de fiinţele libere încă de când ea nu era o realitate palpabilă.

Iubirea care obţine tot ce este prioritar în spiritul altruismului își dovedește superioritatea faţă de orice altă formă de (auto)guvernare și devine astfel imună la atac. Abia într-o astfel de condiţie, Răul nu își mai găsește nicio utilitate și este eradicat definitiv, cu toate ramurile sale care ne-au amărât existenţa, inclusiv violenţa.

 

Footnotes
[1]„Apocalipsa 12:7-9.”
[2]„Isaia 14:13 – «Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”». În limbajul Bibliei, «steaua» este uneori folosită ca simbol pentru «înger», așa cum este explicit formulat în Apocalipsa 1:20.”
[3]„Geneza 1:31.”
[4]„Timothy Keller, Argument pentru Dumnezeu, Kerigma, Oradea, 2013, p. 191.”
[5]„ «Patton Oswalt: Falling In Love Again Was Like „Getting Hit By Lightning Twice”», 27 nov. 2017, npr.org”.
[6]„Apărută la InterVarsity Press, 2017.”

„Apocalipsa 12:7-9.”
„Isaia 14:13 – «Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”». În limbajul Bibliei, «steaua» este uneori folosită ca simbol pentru «înger», așa cum este explicit formulat în Apocalipsa 1:20.”
„Geneza 1:31.”
„Timothy Keller, Argument pentru Dumnezeu, Kerigma, Oradea, 2013, p. 191.”
„ «Patton Oswalt: Falling In Love Again Was Like „Getting Hit By Lightning Twice”», 27 nov. 2017, npr.org”.
„Apărută la InterVarsity Press, 2017.”